Poșta redacției

Să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult...

2012-01-31T14:33:00.000+02:00

DARIAN NOAN. „Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să citiţi piesele mele de teatru şi că mi-aţi răspuns atât de repede. Ar trebui să înţeleg, din tonul dv., că nu merită să mă mai ostenesc să scriu...(?)
Deşi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dv, îndrăznesc să vă mai rog ceva. Cred că ar fi util nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea celor care vă trimit scrieri de-ale lor, să ne daţi şi câteva repere, de preferat cât mai apropiate posibilităţilor noastre de comparaţie. De pildă, in cazul meu, dacă mi-aţi putea indica o piesă de teatru contemporană (românească, la modul ideal) care, după părerea dv. este bine scrisă, originală, profundă. Pe care mi-aţi da-o ca exemplu?”
Eu, cred, dimpotrivă, că merită să mai scrieţi. Dar mi-ar plăcea ca textele dv. să aibă mai multă profunzime. Dintre dramaturgii români, cred că ar fi bine să-l citiţi pe Matei Vişniec. Piesele lui au o frumuseţe stranie, fiind o sinteză de literatură a absurdului şi expresionism. În plus, construcţia lor este „la vedere”, ca mecanismele acelor ceasuri închise în carcase transparente.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Este inteligent conceput şi poemul despre Isus Hristos (pe care vi-l reprezentaţi ca pe un nebun dintr-un ospiciu). Încep să cred că răspunsul meu de data trecut a avut un efect pozitiv asupra dv., făcându-vă să-l părăsiţi pe Satan în favoarea Mântuitorului...

ANA MARIA STĂNILĂ. În textele dv. sunt fulguraţii de poezie, care nu numai că durează prea puţin, dar nici compun un tot unitar, ca să rămână în conştiinţa cititorului. Oricum, aveţi înclinaţie pentru poezie.

MILENA SLOVENSKI. „Trebuie să recunosc că am emoţii, ca la examen, în timp ce scriu e-mail-ul acesta, pentru că tocmai am terminat de citit cartea dumneavoastră „Cum te poti rata ca scriitor”(a fost savuroasă de la început până la sfârşit şi mă felicit că am găsit-o în librarie, am râs zgomotos) Ca o consecinţă logică vă trimit o incercare de poezie pentru a-mi spune dacă are sens sau nu să continui. Menţionez că lucrez ca medic şi nu îmi propun să-mi fac din scris o meserie.”
„Divorţul/ A devenit/ obsesie in mintea obosită/ Pe lângă/ decizii şi uşi închise de deschis/ O lecţie/ învăţată şi primită/ Scrisă,/ subliniată, repetată,/ chiar şi-n vis./ Când ....te-ndoieşti/ de fiecare pas/ Când.... fiecărui/ gând ţi se cere să-i dai glas/ Când...din fir/ nu a mai rămas nimic de despicat/ Când ...nici/ măcar un nerv intact de tocat./ Când.../ numele nu mai ştii să ţi-l scrii,/ Tu încă/ speri la ziua în care îţi revii?”
Şi eu am emoţii când mă duc la medic/ Aşa că suntem chit.
Poemul despre divorţ, singurul pe care mi l-aţi trimis, nu are valoare literară. Este prozaic. Dar dovedeşte că aveţi capacitate de autoanaliză şi reflecţie, ceea ce nu este puţin.

ION VALENTIN CEAUŞESCU. Poemele dv. sunt de-o originalitate frapantă. Aveţi o imaginaţie prodigioasă, un simţ al comediei existenţei, un mod ingenios de vă folosi cultura literară. Mizez pe dv. ca poet.
„Trecuseră deja mulţi ani de când/ Cei şapte contra plebei/ Îţi măcinau creierele la o cisternă de bere/ Când discuţia lâncezea/ Ei îşi rodeau mâinile până la umeri/ Când ideile începeau să curgă/ Noi braţe colorate le creşteau la loc// Trecuseră deja prea mulţi ani/ De când încercau să găsească răspunsul/ Milioane de oameni trecuseră pe lângă masa lor/ Barul se renovase deja/ De nouă ori fără ca ei să se fi ridicat/ de pe scaunele/ care erau zdrelite murdare mâzgălite”

EMILIA CANEA. În zadar sunteţi o fiinţă sensibilă (în mod evident sunteţi), dacă vă lipseşte o educaţie intelectuală serioasă. Poemele dv. sunt naive, seamănă cu nişte compuneri şcolare versificate:
„Floare de colţ, floare de piatră,/ În fiecare noapte-aşteaptă/ În neclintirea ei măreaţă,/ S-o-nvăluie a zilei ceaţă.// Se uită mândră către stele,/ Dar strălucind mai mult ca ele,/ O frumuseţe delicată,/ Curată, albă, nepătată.// Nu trece zi fără să vrea/ În faţa soarelui să stea,/ Strângând încet între petale/ Lumini şi umbre-adânci şi pale.// Din locul său, pe colţ de stâncă,/ Privirea-n juru-i şi-o aruncă,/ Nădăjduind, visând, sperând,/ Tot împletind gând după când.”
(În treacăt fie spus, „nădăjduind” şi „sperând” înseamnă acelaşi lucru.)
În această etapă a evoluţiei dv. ar fi bine să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult.

Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9

2012-01-26T22:42:00.000+02:00

DARIAN NOAN. Piesa de teatru „Plagiat” este o satiră de moravuri scrisă dezinvolt, dar lipsită de profunzime, pe linia comediilor (astăzi uitate) ale lui Aurel Baranga.
Următoarea piesă, „Din Infern, Magdalena”, subintitulată, într-un stil de un senzaţionalism ieftin, „strigăt de groază şi mister”, dezvoltă simplist şi pe alocuri frivol o idee originală şi productivă din punct de vedere dramaturgic: o femeie, Magdalena Anghelov, moartă de 22 de ani şi aflată în Iad, ne povesteşte,, nouă, celor încă în viaţă, cum e în lumea de dincolo. („După ce murim, nu ne mai amintim cine am fost şi ce am făcut înainte să ajungem aici. Cel puţin aşa e aici, în iad. Ni se agaţă de gât sau de un picior o plăcuţă pe care scrie: nume, prenume, data morţii şi adresa exactă unde am fost repartizaţi. Cam atâta... Păi ce credeţi? Dacă ne-am putea aminti tot ce vrem, poate ne-am aminti ceva plăcut, şi am fi chiar fericiţi preţ de câteva clipe, ori... aici e iadul, doar v-am spus. De unde atâta debandadă, fiecare să-şi amintească ce are chef?)
În sfârşit, „12/21 sau A doua venire” tratează, cu o superficialitate gazetărească, o temă gravă, de care s-au ocupat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Dostoievski, de exemplu, în „Fraţii Karamazov”) şi nume ipotetica revenire a lui Isus Hristos pe pământ.

CARMEN GHEORGHE. O agitaţie interioară ieşită din comun, o nervozitate erotică paroxistică, acestea sunt trăsăturile distinctive ale personajului feminin din proza dv., în care probabil vă proiectaţi. Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9. Nu 10 pentru că, din cauza unui mod precipitat de a scrie, apar în text şi unele omisiuni, forţări ale sensului unor cuvinte etc. Oricum, îmi pun speranţe în dv.

RADU ALEXANDRU. „Lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, dar ce folos?! Un geniu rămâne totuşi un geniu şi nu are nevoie să îl descoperiţi dumneavoastră. Să îl descoperiţi este mai uşor, să îl ajutaţi este mai greu, dar satisfacţiile sunt altele. Dacă într-adevăr vreţi să realizaţi ceva memorabil, alegeţi persoane, din rândul celor care vă scriu, pe care le consideraţi talentate şi ajutaţi-le să devină prozatori/poeţi cu renume, marca Alex Ştefănescu. Aţi acumulat foarte mult şi ar fi păcat să nu dăruiţi măcar o parte din ceea ce aţi dobândit. Aşa văd eu inţiativa dumneavoastră finalizată: oameni simpli din popor, dar talentaţi, care devin un nume pentru literatura română sprijiniţi de dumneavoastră.
Dacă v-am deranjat prin acest mesaj, îmi cer scuze. E doar o opinie personală, nimic mai mult.”
Nu m-aţi deranjat. Dar înainte de a vă răspunde îi invit pe cei care îmi scriu să comenteze ei opinia dv.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Există un demonism premeditat în poezia dv., şocant pentru cititor. Poemul în care vorbiţi explicit de prietenia dv. cu Satan reprezintă un mod inteligent de a provoca gândirea comună:
„L-am bănuit pe Satan într-o zi/ Oare el va fi fiind vinovat/ de cugetul meu smintit/ ca o gheară strângând disperat inima/ dorind s-o stoarcă de păcat,/ de morbul ce l-am adunat,/ de cuvântul ce-şi lua glas schivnicesc?/ M-am închinat de atunci la sfintele-i cruzimi,/ la geometria lor de prin icoane/ şi frate mi s-a declarat,/ ne-am însoţit părtaşi la crudele orori/ şi am băut din moarte ca din vin/ sătui peste firesc de-acest festin/ şi îmbătaţi ca-n tragicul grecesc/ bacantele ne-au sărutat/ de am crezut că-nnebunesc./ Şi fermecat de îndoială,/ de boală, chiar şi de urât,/ cortina-n două am sfâşiat,/ în joc grotescu-am exprimat/ şi ca un blestemat erou/ adânc în beznă m-am nălţat,/ celui prea mic i-am fost călău,/ de la cel mare am furat,/ cu bucurie am adunat/ plăceri ce dracu însuşi n-a gustat./ Am sodomit în gând şi-n faptă/ şi am hulit nebuni pe Dumnezeu,/ iubindu-ne această soartă/ de-a fi trufaşi şi de-a nega mereu,/ doar fericirea am căutat,/ muşcând din spirit şi din carne/ ca nişte fini esteţi întru păcat./ Pe aceste note profund îngrozitoare,/ pe această scenă de pierzare/ voi fi mai luminos, mai mare/ ca mult prea slăvitul meu prieten/ ce domină peste tartare/ şi ajunşi în punctul culminant/ să-şi plece coarnele adânc.”
Ceea ce scrieţi merită toată atenţia, sunt curios cum veţi evolua.
P.S. Cum aş îndrăzni să nu vă laud când ştiu că sunteţi prieten cu Satan?

Amânare

2012-01-22T23:42:00.000+02:00

Îmi cer scuze, dar abia joi, 26 ianuarie, pot să postez noi răspunsuri. O voi mai face-o apoi duminică, 29 ianuarie, intrând astfel în normal. Alex. Ştefănescu

Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte, dar scriitorii au

2012-01-16T12:52:00.000+02:00

GRIGORE TITION. În loc să apreciaţi răbdarea şi bunăvoinţa cu care am citit textele dv. confuze, vă înfuriaţi că nu v-am lăudat şi mă jigniţi:
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.

ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.

THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.

IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.

GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).

ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”

Nu cred că aveţi numai 9 ani

2012-01-08T22:24:00.002+02:00

RADU DRAGOMIR. „Vă mulţumesc mult pentru observaţiile făcute! Voi ţine cont de ele şi, dacă îmi permiteţi, pe viitor o să vă mai trimit texte! Vă doresc un an plin de realizări şi putere maximă la lectură!”
Aştept cu interes noi texte de la dv. Ar fi bine să încercaţi să renunţaţi, ca prozator, la o anumită emfază stilistică, din cauza căreia ideile interesante pe care le aveţi nu ajung la cititor.

MARIANA DOBRICĂ. Povestirile dv. sunt de fapt poeme în proză, diafane, un fel de eşarfe de cuvinte. Se citesc cu plăcere. Reproduc, ca exemplu, începutul uneia dintre ele:
„Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargă pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formează o cascadă la căderea de pe scenă, apoi se strecoară printre scaunele goale, se preling pe scări, invadează coridoarele, ies afară, în stradă, amestecându-se cu trecătorii, norii, frunzele bătute de vântul rece de noiembrie...”
Un volum cuprinzând asemenea texte ar plăcea multor cititori.

BIANCA DOBRESCU. Amplul dv. poem, „Misha şi eu”, monoton-fantezist, în stilul versurilor lui Mircea Ivănescu, vă prezintă ca pe-o autoare experimentată. Acest poem mă convinge (că ştiţi să scrieţi), dar nu mă entuziasmează. În timp ce îl citeam aveam senzaţia că mă uit la o femeie care croşetează la nesfârşit (cuvinte) şi, cu toată simpatia faţă de ea, mai moţăiam din când în când:
„misha-şi colora piciorul drept ronţăia cu poftă ascuţitură de creion/ îi era totuşi dor de vremurile când în orăşelul ăsta de provincie decorat în hârtie creponată/ se găseau să zicem două dame verzi care pricepute îi găteau scoarţă de copac/ nu ştia ce-i iubirea deşi întotdeauna şi-o imagina cenuşie ca toamna/ când a fost romeo în romanul lui shakespeare s-a plâns de final nu a simţit niciodată/ sentimentele alea nenorocite impuse de autor/ misha în orice caz are un trecut bogat/ aşa i-a fost să fie plăteşte pentru păcatele altora/ după cum bine repetă dacă i se cere” etc. etc.

ARTEMIU VANCA. „Vă multumesc pentru observaţiile făcute la cartea mea «Comorile de sub Meseş». V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unul sau două exemple de «formulări convenţionale preluate din stilul administrativ» care, aşa cum aţi observat dv., abundă în cartea mea, pentru a începe să le vânez şi a încerca să le reformulez.”
Am s-o fac cu plăcere (cu plăcerea de a vă fi de folos, nu cu o plăcere răutăcioasă), dar vă rog să fiţi bun şi să-mi mai trimiteţi o dată textul, pentru că l-am şters din computer.

ROXANA MĂLĂESCU. Poemele dv. sunt fel de scrisori în versuri adresate unui bărbat anume. Când le citim ne simţim indiscreţi. Ar trebui să i le trimiteţi numai lui. Sau să le scrieţi astfel încât să creaţi impresia că ni se adresează tuturor.

PETRE PETRE. Relatare voioasă, oralităţi, adieri de poezie – aşa ar putea fi caracterizată proza dv., „Astă-vară, când am tras la edec”. Nu e mare realizare (seamănă cu o scrisoare de vacanţă), dar dovedeşte că nu sunteţi străin de literatură.

RĂZVAN T. COLOJA. Primul capitol din proiectatul dv. roman despre rockeri, „Soldaţi ai terebentinei”, şochează prin hiperrealismul şi plasticitatea descrierilor. Partea proastă este că, de la un moment dat, aceste descrieri devin un scop în sine:
„Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce. Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă. (...) Apoi, ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. (...)
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactic sunt primele care protestează. O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.” etc.
Toate acestea s-ar transforma în literatură dacă ar avea un sens mai înalt.

LIANA MARINESCU. Nu-mi vine să cred că aveţi numai nouă ani. Textele pe care mi le-aţi trimis, scrise la persoana a doua şi adresate unui ipotetic bărbat egoist, seamănă prea mult cu acea retorică a reproşului pe care o practică femeile mature când se ceartă cu iubiţii lor.

GRIGORE TITION. Am citit cu greu eseurile dv. înecate în solipsism, metafizică şi incoerenţă. Probabil aveţi ceva de spus, dar nu se înţelege ce anume. Parcă sunteţi un ostatic cu gura acoperită de bandă adezivă dintr-un film american de acţiune.

Să aveţi inspiraţie în 2012!

2012-01-01T21:17:00.000+02:00

RADU-IOAN DRAGOMIR. Din cauza stilului dv. preţios, nu se prea înţelege ce povestiţi. „Seara femeilor căzute în patimi” începe, de exemplu, cu descrierea unor naufragiaţi aruncaţi pe o plajă de valurile mării. Dar această descriere nu ne face să vedem dezastrul, ci doar nişte fraze chinuit-bombastice:
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!

MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.

EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).

GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”

MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.

ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.

GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.

ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.

SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.

IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!

Aştept, totuşi, să vă maturizaţi

2011-12-27T13:46:00.000+02:00

LORENA CODRESCU. Nu se înţelege aproape nimic din versurile dv.:
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”

SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”

FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!

LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.

CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.

CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.

ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.

DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.

Migrarea nocturnă a păturii...

2011-12-18T22:44:00.000+02:00

RADU PENRIN. „Scurt roman istoric” este un text incoerent, pe care nu-l salvează simulacrul de filosofare din cuprinsul lui.

VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.

SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.

MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.

PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.

ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.

ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.

IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.

ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.

ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.

LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).

Bucuria comunicării...

2011-12-11T13:11:00.000+02:00

ROXANA ŞTIUBEI. Faptul că extrageţi din fiecare poem unele versuri şi le mutaţi pe o coloană alăturată, obligându-l pe cititor să le caute cu privirea, nu face textele dv. mai interesante. Aveţi un mod de a scrie pueril-excentric care miră la început, dar în cele din urmă plictiseşte. Reproduc ca exemplul poemul „M iiiiiiii”:
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”

MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.

ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?

ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.

TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com

Mai bine dormeaţi...

2011-08-15T22:18:00.000+03:00

ANA PAPAHAGI. Citesc cu întârziere textul, de un umor nebun, numit de dv. „scrisoare de intenţie”. Demult îmi doream să parodieze cineva, cu o ironie nemiloasă, limba de lemn a „euro-cv-urilor” şi „aplicaţiilor”. Şi iată că dv. îmi îndepliniţi dorinţa. Mulţumesc. Pentru edificarea celor care frecventează acest blog, transcriu un scurt fragment din „scrisoarea de intenţie”:
„Obiectivele mele profesionale vizează atingerea excelenţei în domenii variate, nu exclud agronomia, construcţia de maşini, teoria cunoaşterii, mitul peşterii şi, în ultimul timp, m-am simţit atrasă de ordinea firească a lucrurilor. În plan personal citesc cărţi despre poeţi ce plagiază cuvântul zeilor, inclusiv ultima carte pe care am citit-o. De asemenea, susţin, cu multe gâfâituri şi zdruncinături de coduri morale, relaţii sexuale, erotice şi de dragoste cu ceilalţi şi cu mine însămi.”
ALINA MARIA GRIGORE, LIVIU OFILEANU. Dacă sunteţi nemulţumiţi de modul cum v-am evaluat textele, nu are rost să fiţi supăraţi. Puteţi să vă adresaţi altor critici literari.
P.S. În caz că îmi mai scrieţi vreodată, vă rog să folosiţi adresa de e-mail pe care îmi scriu şi alţi corespondenţi: alex2108145@gmail.com. Aceea de pe yahoo o ţin numai pentru mesaje afectuoase.
ROXANA CUCU. Ar fi bine să scrieţi mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unei prietene. Stilul la care recurgeţi acum este pompos şi stângaci în acelaşi timp:
„Nu se simțea prea pierdută; asta cu toată dezordinea prezentă atât în cadrul vieții sale sociale, cât și în spațiul ei personal. Se purta asemenea unui artist al cărui spațiu reprezintă un haos pentru cei incapabili să-și aproprieze elemente ale acestei lumi.”
CLAUDIU SIMION. Am primit cartea dv., „Să iubeşti un înger” şi vă mulţumesc că aţi făcut efortul să mi-o trimiteţi. Cartea însă nu m-a entuziasmat. Este un roman-fantasy, gen la modă azi, care mie mi se pare pueril şi lipsit de viitor.
SILVIA MARIA NETEDU. Regret că vă dezamăgesc, dar poeziile cuprind excentricităţi, care mai degrabă amuză decât provoacă o emoţie lirică:
„O lacrimă şchioapă/ şi-a fumat minţile/ şi s-a aruncat/ în golul sufletului meu.”
Şi mai sunt şi greşelile de gramatică, de exemplu „îi pot oferii” în loc de îi pot oferi”.
BOGDAN DRAGOŞ. Povestirile dv. voioase, scrise la persoana întâi, nu sunt mai mult decât o pălăvrăgeală care n-are legătură cu literatura. Nu este corect „doişpe ore”. Trebuie scris „douăsprezece ore” sau, hai să zicem, „douăşpe”, dar în niciun caz „doişpe”.
IOANA FUDULU. Dezinvoltura dv. agresivă din eseuri (sau ce-or fi) n-are valoare literară. Fotografiile pe care mi le-aţi trimis – cu bărbatul chel care scoate limba etc. – sunt dizgraţioase.
LIGIA OPREA. Proză poetizată forţat – aşa ar putea fi calificate scrierile dv. Şi totuşi, cine le examinează cu atenţie descoperă şi secvenţe emoţionante, cum este aceea cu chipul iubitului lipit de geam:
„Te aştept să vii din nou la geamul meu. Să baţi şi să aştepţi cu nasul lipit de fereastră. Răsuflarea ta fierbinte în fiecare anotimp picta delicate urme pe geam. Îmi plăcea să te privesc cum mă aşteptai plin de nerăbdare. Ştiam că eşti nerăbdător, întotdeauna îţi fremătai buzele, iar privirea-ţi ardea. Uneori, chiar intenţionat întârziam să vin la geam. Voiam să te privesc. Să te zidesc în minte, în suflet, în trup.”
P.S. Verbul „a fremăta” nu este tranzitiv. Corect ar fi „întotdeauna îţi fremătau buzele”.
ROBERT TRIF. Enunţuri bombastice, cu pretenţii de filosofie:
„Dincolo de ursită sunt legile, dincolo de/ legile tăcute ale universului este Spiritul,/ Dincolo de spirit este EL, Celălalt.../ Dumnezeu, Cel ce este, dincolo de timp,/ El însuşi fiind acel Dincolo...” etc.
COSTI ALEXANDRU. Poemele dv. naiv-sentimentale nu sunt bune nici ca texte pentru romanţe, pentru că prea sună fals:
„Lacrimi de argint/ Se vor strânge în tăcere/ Zadarnic... nu mai simt/ pământeasca durere!// Din stejarii tăcuţi/ Cădea/vor lacrimi/ În timp ce tu săruţi/Pământul plin de patimi...”
Este comică minuţia cu care notaţi ziua şi ora când aţi compus fiecare poem. Cel din care am citat poartă menţiunea: „Videle, 18 mai 1985. Ora 22:30”. Ce păcat că vă pierdeaţi astfel nopţile. Mai bine dormeaţi.

Uneori forţaţi fără graţie limba română...

2011-07-05T18:18:00.002+03:00

RELI-DANIELA VOICU. Versuri naiv-romanţioase, fără viitor.

ELENA GABRIELA NIŢICĂ. Meritaţi felicitări pentru faptul că, elevă fiind, aţi publicat deja o carte (un roman) şi aţi colaborat la diverse reviste (cu versuri şi articole). Totuşi, nu trebuie să vă consideraţi o scriitoare formată. Textele dv. suferă de un patetism teatral şi de preţiozitate. Uneori forţaţi fără graţie limba română:
„Stătea cu spatele la mine evitând să-mi confrunte privirea. I-am cuprins în braţe umeri orientându-mi pleoapele spre o calmitate ostenită. Genunchii ỉmi cedau, la auzul voci melodioase, elegante chiar şi pronunţat masculină de gerul munţilor.”

MARIUS ALDEA. Poemele dv. sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refolosiţi, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Aveţi o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumutaţi să devină a dv. Reproduc integral, pentru delectarea celor care vizitează acest blog, poemul „Domnişoara A”:
„Domnişoara merge legănat/ domnişoara miroase atât de frumos/ încât pereţii întorc capul după ea/ albind ca pensionarii la o partidă de şah/ domnişoara coboară scările/ chiar acum domnişoara coboară scările/ ca şi cum ar coborî nişte clape de pian/ schimbând gama în care cântă de obicei/ domnişoara coboară scările/ iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori/ nervoşi şi experimentaţi/ trec şi eu pe lângă ea/ îmi ridic pălăria imaginară/ îi sărut mâinile şi poimâinile/ trag aer adânc în piept/ şi rămân îndrăgostit/ auzind tocul ei cum se pierde/ ca un metronom de acum interior”.

ANTON PETROVSCHI BACOPIATRĂ. Nu mi-aţi trimis cartea („Geanta cu cinci fermoare”, Iaşi, Institutul European, colecţia „Inorog”, 2011) asupra căreia îmi cereţi să mă pronunţ.

MARINELA TRIFAN. Povestirea „Fidelizare”, despre implicaţiile sufleteşti ale muncii la o linie de telefon „fierbinte”, nu este chiar o noutate (după ce Ioana Bradea a publicat şocantul roman „Băgău”), dar suscită interes şi, în plus are un final neaşteptat, bine găsit. În „Pariu”, încercarea dv. de a da un sens mai înalt maniei unui muncitor de a desena pe pereţi gărgăriţe (pentru a ţine socoteala banilor datoraţi de şeful şantierului salariaţilor) nu reuşeşte. „Între etaje” este o reprezentare impresionantă, grotesc-terifiantă, a ceea ce devine dragostea într-o locuinţă de bloc, în timpul caniculei. Aveţi intuiţie artistică, dar vă lipseşte o anumită cultură literară care v-ar ajuta să vă puneţi mai bine în valoare spiritul creator.

ALINA GRIGORE. Scrieţi (bine) despre o lume pe care o cunoaşteţi numai din cărţi. Cine nu ar şti că aveţi numai douăzeci de ani şi că trăiţi în România, ar putea crede că sunteţi o distinsă doamnă din protipendada britanică. Este, recunosc, spectaculoasă această competenţă a dv., dar ca literatură textele pe care mi le-aţi trimis, scrise într-un stil convenţional-elegant, au o valoare modestă.

GRATZIELLA-SINIA DAVIDICĂ. Povestirea dv., „Mormânt fără cruce”, de un patos romantic care te poate face să te gândeşti la vremea lui Victor Hugo, are dramatism (şi melodramatism) în reconstituirea vieţii ratate a eroinei, grandoare (şi grandilocvenţă) în descrierea naturii. În mod special, tabloul mării agitate, în pictarea căruia faceţi risipă de metafore şi comparaţii inspirate, ne rămâne în minte după încheierea lecturii. Aţi putea scrie un roman „Mizerabilii” al vremii noastre.

ADRIAN A. AGHEORGHESEI. Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”

LIVIU OFILEANU. Şi textele dv. seamănă cu ce scriu alţii, parcă faceţi parte dintr-un cor de voci lirice. Aştept să deveniţi solist.

SILVIAN FLOAREA. Fantezistă şi excentrică, nu lipsită de umor, nuvela „Pactul” în care apar ca personaje Faust şi Mefisto (poreclit cu simpatie „Mefi”), este un joc literar reuşit. Dar... atât.

GABRIEL BĂDIC. Şi dv. vă place să vă jucaţi. Jucaţi-vă, nu vă opreşte nimeni. Dar de ce vreţi să fiţi luat în serios?

ELENA MIRCA. Proză naiv-romanţioasă, fără valoare literară.

MIHAI TUDOR. Scurtele povestiri pe care mi le-aţi trimis, în special „Viaţa ca o cursă de şoareci”, au o tăietură sigură şi valorifică reflecţiile unui om inteligent asupra vieţii. Li se poate reproşa doar o anumită preferinţă pentru formulările convenţionale, care divulgă o bine ascunsă timiditate a dv. în faţa scrisului. Ar fi bine să vă simţiţi mai liber când scrieţi.

CARMEN NEACŞU (USTA). Confesiunea-eseu cu titlul „Sec. XXI, România, Bucureşti” se remarcă prin clarviziune. Înţelegeţi perfect drama unui tânăr de azi care, din dorinţa de a face carieră, în sensul recent al cuvântului, se înstrăinează de el însuşi:
„Sunt o femeie de carieră. Am un succes care creşte fulminant, proporţional cu epuizarea mea. Şi ce dacă! Ce dacă mă istovesc, vreau să zic. Succesul creşte, iar asta e tot ce contează. Cu atât mai mult cu cât, până să ajung la realizările profesionale în chestiune, n/-m făcut niciodată ceva cu adevărat semnificativ. Ba aş putea spune că, până la ele, toată viaţa mea fugisem de muncă, ceea ce – o spune cartea cu proverbe din bibliotecă şi o recunosc eu însămi cu mâna pe inimă – e reţeta sigură a ratării.
E drept, a fost o vreme când credeam că odată ce-mi voi descoperi pasiunile cele mai mari, elanul munci va veni şi el. Dar ce să vezi: tot ce-mi plăcea mie să fac era prost plătit. La început nu mi-am dat prea bine seama în ce măsură era asta o problemă. Pe urmă însă, când prietenii mei din studenţie au început să alerge în rând cu alţii şi să scoată, cu o expresie nouă pe figură, bani groşi de pe card, lucrurile au devenit clare. Aşa că m-am aliniat şi eu trendului. Cu alte cuvinte, am visat mereu să ajung cineva, între timp idealul mi s-a schimbat din mers, şi în loc de cineva am ajuns altcineva.”
Este subtilă, impresionantă şi dovedeşte talent literar precizarea „cu o expresie nouă pe figură”.

Mesajul dv. mi-a dat un nou elan

2011-05-22T23:35:00.000+03:00

ANCA RADU. „Acum un an şi jumătate, am creat un site, intitulat Inessentia, cu scopul de a sprijini, pe cât posibil, autorii români talentaţi dar încă nedescoperiţi. Prioritate ar avea acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate. În raport cu tendinţele contemporane (cel puţin, cu partea lor vizibilă), astfel de autori ar fi, din punctul meu de vedere, nişte „refugiaţi artistic”, respectiv niste „altfel-cugetători”, după cum am botezat, de altfel, şi secţiunile site-ului care le sunt dedicate.
Mai mult decât atât, aş fi dorit să fac ceva pentru a le da o şansă reală unor astfel de oameni. În acest sens, mi-am propus să sprijin publicarea unei cărţi care să conţină cele mai bune texte publicate pe site în decursul unui an. Dar nu numai atât. Cartea ar trebui să reflecte un anume concept, în virtutea căruia textele sunt grupate nu după autor, stil sau gen literar, ci în funcţie de conţinut, de întrebările la care încearcă sa răspundă. Astfel, cartea reuneşte texte (de obicei scurte, concentrate) dintre cele mai variate (poezie, proză, eseuri, teatru...), aparţinând mai multor autori, structurate sub forma unui „mic compendiu de mari întrebări”– evident, unul subiectiv, personal, şi fără pretenţii de generalitate. Printre ele se numără şi o mini-biografie a regretatului pictor Mircea Ciobanu, scrisă de d-na Michaela Ciobanu, văduva artistului, care a avut amabilitatea de a accepta publicarea pe site-ul Inessentia.
Eram gata să-mi sacrific toate economiile pentru publicarea şi lansarea unei astfel de cărţi, însă, novice fiind în domeniu şi solitară în demersul meu, experienţa tatonării „realităţilor româneşti” din domeniul producţiei de carte s-a dovedit descurajantă – ca să nu zic, traumatizantă – şi mi-a creat îndoieli pe toate planurile. Totul a rămas la stadiul de proiect şi încă nu ştiu ce voi face. Tocmai de aceea, am nevoie ca de aer de o parere avizată şi apelez la bunăvoinţa dumneavoastră în acest sens.”
Am citit cu mare întârziere (din cauză că sunt copleşit de tot felul de obligaţii) mesajul dv. Iniţiativa dv. este impresionantă şi am s-o sprijin (dacă nu cumva între timp aţi abandonat-o) cu toate mijloacele de care dispun. M-a surprins plăcut şi coincidenţa între dorinţa mea, mai veche, de a contribui la o relansare a sensibilităţii în literatură, într-o epocă a cinismului şi lipsei de poezie, şi intenţia dv.de a susţine „acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate”. Gândim la fel! În aceste zile urmează să apară, la editura de mare prestigiu Humanitas, romanul Emoţia al unei scriitoare pe care mizez de mai mulţi ani, Mirela Stănciulescu. Titlul merită toată atenţia. El poate fi considerat un manifest concis, format dintr-un singur cuvânt, al direcţiei pe care vreau s-o promovez în literatura de azi. Visez o literatură care să redescopere emoţia. Dacă veţi citi romanul Emoţia, veţi vedea că această carte, admirabil scrisă, ar putea da tonul pentru ceea ce eu obişnuiesc să numesc „noul val”.
Nu se poate să ne resemnăm în faţa „noroiului greu al prozei” (expresia îi aparţine lui Eminescu) care se revarsă peste noi în fiecare zi. Vă mărturisesc că am avut un moment de descurajare văzând ce murdar gândesc unii dintre corespondenţii mei (care, bineînţeles, cu o laşitate caracteristică nu îşi declină identitatea). Mă gândeam să nu mai deschid vreodată acest blog. Mesajul dv. însă mi-a dat un nou elan. Poate că nu e totul pierdut. Din cauza câtorva gândaci de bucătărie, care foşgăie prin întuneric, n-o să renunţăm să ţinem sus steagul literaturii adevărate.
Ideea dv. cu cartea Michaelei Ciobanu este foarte, foarte inspirată. Autoarea e o intelectuală de elită şi, în plus, a avut şansa de a trăi alături de un artist cu sclipiri de geniu.
Fiindcă tot mi-aţi cerut o părere, vă sfătuiesc să nu structuraţi textele primite pe parcursul unui an ca răspunsuri la anumite întrebări. Important este să fie valoroase. Literatura trebuie lăsată liberă. Să arate ca o flacăra în noapte, pe câmp, la care ne uităm fascinaţi, şi nu ca o flacără de aragaz, la care fierbe o ciorbă. Nu vreau să vă ironizez, vreau să vă conving. Vă admir şi îmi doresc cu adevărat să vă fiu de folos.

IULIAN MÎNDRILĂ. Versurile, pueril-jucăuşe, aduc aminte vag de Marin Sorescu, dar nu ajung niciodată prea departe. Seamănă cu nişte avioane de hârtie prost confecţionate care se prăbuşesc imediat după ce sunt lansate:
„Draga mea ţi s-a defectat/ aspiratorul de vise/ iar visul meu a rămas/ undeva/ în sufrageria ta”;
„În ziua aceea era un nou plumburiu deasupra/ iar lacrimile atârnau încă de norii care după o ţigară/ şi câteva guri de bere aveau să plângă” etc.

DAN PAŞCA. Şi versurile dv. sunt puerile, dar în registru satiric:
„Exasperat ca şi noi de-atâta politică ministerială nătângă,/ Prin spitale, Iisus declamă «Ia-ţi patul şi umblă!»” etc.

FLORENTIN CRISTIAN. Umorul dv., bazat pe parodierea ritualului istorisirii, este original. Aveţi ceea ce s-ar putea numi o „artă a prostirii” şi, în plus, ştiţi să treceţi pe neobservate, ca din întâmplare graniţa dintre real şi fantastic:
„Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider: Îl deschise, iar după câteva minute de pipăit intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare, Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare.Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici, însă, dădu peste o lanternă aprinsă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum mai arată noaptea, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.”

CAMIL IAMANDESCU. Povestirile despre Trabantul familiei sunt amuzante, dar volatile. După lectură, dispar din memoria cititorului. Oricum, nu e puţin lucru să scrieţi texte care se citesc cu plăcere.

GRATZIELLA D. Regret, nu vă găsesc nicăieri textele. Puteţi să mi le mai trimiteţi o dată?

DELMIRA. Impresiile dv. de călătorie din Italia sunt scrise într-un stil preţios-poetic, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău. Din nefericire, folosiţi uneori, involuntar, şi limba de lemn a ghidurilor turistice, incompatibilă cu literatura:
„Cobor şi-mi las tălpile să se bucure de întâlnirea cu acest pământ istoric. Îmi rotesc privirea de jur împrejur respirând cu plăcere aerul umed. În faţa mea priveliştea e aproape seducătoare precum fecioara în cămara nunţii sale.
Aşezată pe 7 coline – de parcă s-ar întinde peste cele 7 Minuni ale Lumii – îşi avântă mândria către văzduh chipeşa cetate a Romei.”

Vă doresc să vă văd la televizor luând Premiul Nobel

2011-04-06T18:39:00.002+03:00

GIORGIANA ICHIM. Scurta proză pe care mi-aţi trimis-o, „Apus de soare la nesfârşit”, energic ritmată, eliptică, poetizată forţat, nu m-a convins. Este melodramatică şi tinde spre kitsch. Dar aveţi temperament artistic şi sunt convins că ne veţi face cândva o surpriză frumoasă.

SIMONA PANAITESCU. Versurile, patetice, l-ar putea interesa pe cel care le-a inspirat. Pe noi, ceilalţi, ne lasă indiferenţi, chiar dacă ne dăm seama că experienţa pe care aţi trăit-o v-a răvăşit sufletul:
„ce greu mă despart dimineaţa de tine.../ şi cât de amară voinţa/ de a nu-ţi fugi în urmă/ de-a nu te mai căuta/ de-a nu-ţi scrie încă o dată,/ de-a face întruna, întruna abstracţie...// şi cum paralizez deseori în forţarea/ de-a rezista când tu pleci/ şi-apoi stai fără mine.../ şi cum mai pândesc meschina trecere a orelor/ şi cum mă mai zbat asemenea animalului neajutat de imaginaţie/ şi cum se face că dureros/ de mult am ajuns din tine o parte” („Tu ştii?)
Importantă este nu emoţia investită în poezie, ci emoţia pe care poezia o provoacă cititorilor.

GEORGETA RESTEMAN, Limassol, Cipru. N-am înţeles de ce m-aţi îndemnat să citesc prima pagină a „Phoenix Magazine” din Arizona. Am citit-o şi n-am găsit nimic remarcabil, Transcriu adresa ca să se pronunţe şi alţii: www.phoenixmission.org

NICOLAE CORNESCIAN. Fragmentul din nuvela „Străina” este substanţial din punct de vedere intelectual, dar inconsistent din punct de vedere literar. Aveţi un mod de exprimare împiedicat-pompos, care aduce aminte uneori de stilul „preţioaselor ridicole” ironizat de Molière:
„În spectrul strălucirilor orbitoare germinau bulbii fraudelor iminente. Spinii necazului dospeau în dosul frunzelor, promiţând rodul fericirilor eterne.” etc.

IRINA LUCIA MIHALCA. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris.

RALUCA NEAGU. Există, în modul dv., de a scrie, ceva expeditiv şi provocator, parcă nu vreţi să pierdeţi prea mult timp cu o lume care vă plictiseşte, dar pe care vreţi, totuşi, s-o cuceriţi, aşa, ca să vă distraţi. În mod special bărbaţii sunt trataţi astfel. Rezultă o poezie de dragoste neromanţioasă, de o frapantă originalitate, ceea ce nu înseamnă că toate textele sunt la fel de inspirate. Iată unul care mi-a plăcut:
„Mi-am pus fard la ochi, am închis laptopul şi te-am adulmecat./ Glezna ta era incultă în dimineaţa aceea, aparatul de fotografiat nu îţi scana retina cu plusuri./ Ţi-am povestit despre alegerile din pnl, mirosul de pe holul cu pacienţi trişti şi strângerea de fonduri pentru biserici moarte./ Erai antiseptic şi nepriceput, n-ai susţinut dialogul şi brusc mi-au crescut unghiile de plictis.” („Discuţia umărul doi”).

ADINA CREŢU. Ceea ce numiţi dv., cu modestie, „povestioare”, „proză de amator” etc. este în realitate o suită de povestiri subtile, în care înregistraţi fantasticul discret al vieţii de fiecare zi. Toate mi-au plăcut. Reproduc una dintre ele între ele şi vă doresc să vi se recunoască şi de către alţii talentul.
P.S. M-a amuzat titlul ironic al povestirii: „Eva. Şi un Adam”. Bravo, domnişoară! Adică Eva nu poate fi decât una. În timp ce Adam... Am să scriu şi eu o povestire intitulată „Criticul literar. Şi o prozatoare.”
Acum, stimaţi corespondenţi, iată şi textul Adinei Creţu:
„Am urcat în autobuz exact atunci când a oprit în staţia mea. Nici nu m-am uitat ce număr are, am fost sigură că trebuie să fie al meu. Ce alt autobuz ar fi oprit în faţa mea? În plus, mama mi-a spus întotdeauna să nu ratez autobuzele.
Desigur, n-am fost singura care a urcat. Dar asta doar pentru că eu i-am lăsat pe ceilalţi să fie străinii mei, din autobuzul meu. Şi se pare că au înţeles asta. Niciunul nu s-a aşezat pe scaunul meu de la geam şi niciunul nu a îndrăznit să facă mai mult decât le-am permis. Să fie.
Nu ştiu cât timp am stat pe scaunul meu. Mă împrietenesc rapid cu geamurile şi cel din autobuz avea atâtea să-mi arate. Ne-am uitat împreună la oraşul cuprins de ceaţă, la luminile portocalii şi înfundate ale străzilor, la copacii albi, îmbătrâniţi de iarnă. Am văzut copii care-şi inventau, într-o dulceagă dezordine, jocuri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Am văzut adolescenţi încercând să-şi ascundă copilăria şi nereuşind să-şi înţeleagă maturitatea. Am văzut adulţi sobri, păşind în cercuri monotone pe care nu păreau să le observe. Am văzut părinţii tuturor acestor copii, adolescenţi şi adulţi, mergând cu spatele şi uitându-se cu ochi blânzi şi nesfârşite nostalgii la paşii lor, rămaşi în urmă. Păreau că fug de toţi şi toate deşi, de fapt, încercau doar să-şi încetinească mersul.
Când mă plictiseam îmi desenam singură peisajul. Geamul devenea locul meu de joacă şi visele mele de secundă vorbeau prin degete. Şi lumea îmi purta semnătura.
Nu ştiu pe ce străzi am fost sau cum se numeau staţiile în care-am oprit. Nu mă interesau opririle şi nici reperele pe care timpul le schimbă mai repede decât memoria mea. Eram într-o călătorie ce niciodată nu va mai fi la fel, un drum pe care niciodată nu mă voi mai putea întoarce. Am ţinut minte lucrurile ce mi-au făcut ochii să plângă, buzele să râdă sau mintea să se deschidă. Pe toate celelalte le-am dăruit străinilor mei, din autobuzul meu.
Şi cândva, când probabil eram pregătită, ai urcat tu în autobuzul meu. Şi dintre toate scaunele, libere sau ocupate, l-ai ales pe cel de lângă mine.
Întâi nici nu ţi-am dat atenţie. Toată pe care o aveam o dăruiam celor de afară. Ţi-am simţit paltonul nins şi aspru, atunci când mi-ai atins, din greşeală, braţul. Şi am văzut, cu coada ochiului care nu plângea, că stai cu mâinile în buzunare, retras, ca şi mine, în lumea proprie. Ţin minte când ai tuşit uşor şi ţi-am prins privirea curioasă.
În autobuz continua să fie linişte, deşi am crezut, pentru scurt timp, că-ţi aud respiraţia. Era, de fapt, a mea. M-ai făcut să renunţ la geam şi să-ţi arunc priviri timide, pe care nu le-aş recunoaşte niciodată. Am crezut că ghicesc un zâmbet furişat în barba ta. Nu m-ai ajutat să aflu dacă îl aveai, dar asta vreau să cred şi acum.
Minute, sau poate ani, am stat unul lângă altul, în linişte şi într-un autobuz ce devenea din ce în ce mai friguros. Şi ochii tăi, şi ochii mei, scotoceau detalii şi speranţe ce vroiau să fie adevărate. Aş fi ştiut ce să te întreb şi ce să-ţi răspund, aş fi putut ghici cine eşti.
Dar brusc ai coborât. Ai ales destinaţia şi nu drumul.
Când mi-am făcut curaj să privesc locul în care ai stat am văzut suvenirul tău. Un bilet de călătorie. Necompostat.
L-am luat si mâine mă voi duce în altă staţie. Nu trebuie să ratez vreun autobuz.”

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Fermecătoarea scriitoare Lucia Verona, cea care m-a ajutat, cu generozitate, să înfiinţez acest blog, mi-a înmânat zilele trecute, în cadrul unei ceremonii găduite de Muzeul Naţional de Literatură Română, „Premiul pentru cel mai bun blog de critică literară”. Meritul este în primul rând al dv., al celor care îmi scrieţi. Vă felicit din toată inima. Şi vă doresc să vă văd la televizor primind Premiul Nobel.

Nici I. L. Caragiale nu scria atât de bine la vârsta dv.

2011-03-16T13:18:00.002+02:00

PATRICIA LIDIA, ANCA NARCISA, ŞTEFAN MARIN, ADRIAN CHELARU, IRINA LUCIA MIHALCA. Ceea ce mi-aţi trimis nu este publicabil, dar dovedeşte că aveţi aptitudini pentru scris.

IGOR CĂLĂRAŞ, DIANA DIANA. Textele dv., naive, nu au legătură cu literatura.

FLORIN CHIRIAC. Aşa cum m-aţi sfătuit, v-am vizitat blogul. Versurile peste care am dat nu au valoare. Sunt atât de simpliste şi caraghioase încât pot fi ... puse pe muzică:
„Exişti tu în viaţa mea, deci s-a împlinit dorinţa mea!/ Mi-a fost greu la început, dar tu m-ai învăţat să uit,/ Mi-ai spus că-n viaţă-s multe rele, dar că trebuie să trec de ele,/ Să las în urmă tot ce-i greu şi să trăiesc bine mereu!”

ELENA MOISE. Versurile dv. sunt flagrant demodate, par scrise în secolul nouăsprezece. Şi mai şi amintesc, prin grandilocvenţă, de poezia compusă de Rică Venturiano pentru Ziţa:
„De-aş fi petală din floarea iubirii/ Te-aş îmbăta cu-al ei divin parfum/ Şi în lumina cald-a dimineţii/ Să te trezeşti de dragoste nebun...”

PAVEL NEDELCU. Dacă aveţi cu adevărat 17 ani, şi versurile, şi proza scurtă pe care mi le-aţi trimis sunt neverosimil de bine scrise. Inteligent, extravagant, uneori plictisit, niciodată plictisitor, combinând cuvintele cu dezinvoltura cu care un erou de western învârteşte pistolul pe un deget, îl luaţi mereu prin surprindere pe cititor. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

BOGDAN GHEIGHIS. Nu am competenţa necesară ca evaluez valoarea artistică a fotografiilor. De plăcut, îmi plac.

ALICE APETREI. Povestirea „O călătorie cu metroul” e impresionantă. Reuşiţi să descrieţi, cu artă, modul cum se infiltrează tragedia în viaţa banală de fiecare zi. Dacă aţi scrie mai multe povestiri de acest fel aţi putea alcătui un valoros volum de proză scurtă.

DANIEL CRUŞTIN. Versurile din ciclul „Dependenţa de aer”, bazate pe jocuri de idei, sunt agreabile. Cel mai ingenios mi s-a părut poemul „Rugăciunea unui dacă”. Totuşi cred că pe această cale nu se poate ajunge decât la o poezie minoră.

ANDREI NEDELCU. Ţinând seama de faptul că sunteţi elev în clasa a V-a, povestirea dv. despre un dl Goe al zilelor noastre reprezintă o surpriză frumoasă. Nici I.L.Caragiale nu scria atât de bine la vârsta dv.

BOGDAN ANDREI. Descrierea cadavrului victimei din lanul de tutun este terifiant-expresivă. În schimb, dialogurile celor care anchetează cazul, pline de agramatisme, fac să alunece proza spre o satiră minoră.

CLEMENT SAVA. Textul dv. intitulat „Formarea lui homo kitschens” se remarcă prin logica lui strânsă şi prin sarcasm. Sunteţi un „homme revolté” care, în afară de revoltă, are şi talent literar.

BOGDAN PUŞCAŞ. Poemele dv. lungi, repetitive, greoaie au ceva hipnotic. Aparent, abuzaţi de răbdarea noastră, a cititorilor, dar, când discursul liric se încheie, în loc să răsuflăm uşuraţi, regretăm că nu mai continuă.

LIA VERNESCU. Aveţi un scris efervescent şi diafan, parcă bateţi cuvintele cu telul şi obţineţi o spumă care se revarsă peste marginile paginii (sau ale monitorului). Amestec de lirism şi maliţie, de reverie şi umor, proza dv. se citeşte cu plăcere (deşi sunt şi momente când show-ul se lungeşte parcă prea mult). Unele secvenţe sunt antologice. Mă gândesc, de exemplu, la aceea din „Varunienii” în care este descris un bărbat dormind după o noapte de dragoste, din perspectiva partenerei lui, trezite mai devreme:
„M-am apropiat şi am privit movila de carne, cearşafuri, membre umane greu discernabile, din care încercam să recunosc câte ceva din cel ce, în viaţa de fiecare zi, poartă numele de Iadran Varunian. Şi, între o mânecă a unui tricou atârnând de cealaltă margine a patului, o muchie de carte (o mizerie de carte; „ezoterismul nu-ştiu-cui”) ieşind de sub perna îngrămădită în perete şi o mână îmbrăcată în cealaltă mânecă a tricoului, arcuită pe deasupra, cu degete lungi, cu vârfurile uşor întoarse în sus, indexul în ostensiune involuntară spre propria-mi persoană – lucru care m-a făcut să tresar –, am descoperit, din profil, binecunoscuta barbă cenuşie şi una din sprâncenele mefistofelice, aflate în vecinătatea neverosimilă a unui genunchi sub care se arcuia burta, de proporţii bizare (şi nu doar din cauza poziţiei), traversată de o fâşie de cearşaf colorat în culori tari, cearşaf încolăcit în jurul acestui trup şi făcând să apară din el decupate, expuse, fragmente de membre. Talpa unuia din picioare se odihnea pe o tavă de aramă rămasă de aseară împreună cu pietrele de mare împrăştiate pe jumătate de pat (ce-o fi pe sub trupul ăsta masiv, nu ştiu cum poate dormi aşa!), cealaltă mână ieşea pe sub pernă, foarte bronzată, întreruptă pe alocuri de bucăţi albastre de pânză, şi se termina tocmai pe noptieră, în dreptul ochelarilor, ca întinsă pentru a-i apuca; strivită între pătura îngrămădită şi tăblia patului, o gravură înrămată în care, nemişcat, degetul mare al celuilalt picior ce traversa pe dedesubt movila încâlcea şi mai mult un ghem de linii, pentru mine oricum de nedescifrat de la distanţa asta.”
În treacăt fie spus, vai de bărbatul care are neşansa să fie văzut, în timp ce doarme, de dv.!

Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine

2011-02-19T12:21:00.000+02:00

FLORIN CÂMPEANU. „Jurnal de tătic” – din care reiese că sunteţi un bărbat îndatoritor şi simpatic – prezintă interes doar pentru un cerc restrâns de rude şi prieteni.

GABRIEL MUNTENEGRU. Entuziasmul cu care scrieţi nu este susţinut de o pregătire literară, Trebuie să mai studiaţi. Veţi putea să vă consideraţi format abia în momentul în care o să vă daţi seama singur că romanul dv. „Umbra unui blestem” sună fals.

WILHELM SALATER. Romanul „Abandonul unui cal negru” este scris cu seriozitate, de un intelectual cultivat, dar străin de literatură. Seamănă cu o autobiografie redactată la persoana a treia, într-un solemn limbaj de lemn şi, în acelaşi timp, cu o prezentare didactică, pentru elevi de liceu sau studenţi, a situaţiei politice şi economice din România. Faptul că personajele şi partidele politice sunt fictive nu face romanul mai puţin prozaic.

LORE DANA. Textele dv. epico-eseistice sunt scrise cu o însufleţire care atrage. Există însă riscul ca, în absenţa unei culturi bine asimilate, să rămâneţi la nivelul unei filosofări gazetăreşti:
„Viaţa este pur şi simplu sublimă. Şi, atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanţă cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un şoarece, cât ai puterea să îţi ceri iertare dacă greşeşti, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscrişi la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieşit niciodată şi era dornică să discute cu mine despre internet, cât deţinuţi periculoşi participă cu desene la campania «Salvaţi Pământul», cât poţi râde când eşti copleşit de tristeţe şi plânge când eşti fericit, nu pot decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens şi de scop ar părea.”
Dacă v-aţi completa studiile (ce pregătire aveţi în momentul de faţă?), aţi avea – luând în considerare bucuria dv. de-a gândi – şanse să deveniţi o eseistă valoroasă.

RELI VOICU. Unele imagini din poeziile dv. sunt de neuitat. Reproduc două dintre ele, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„te aştept împletind dicţionare”:
„îţi trimit o lungă scrisoare/ trasă de mii de porumbei”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

LIGIA PÂRVULESCU. Singurul poem pe care mi l-aţi trimis, „Radio Nowhere”, se remarcă prin gravitate şi forţă expresivă:
„pe masa de sărbătoare el era servit cu garnitură de flori/ principala atracţie la spectacolul de grimase şi bocete/ purta costumul de gală pantofii negri de lac în picioarele spălate cu vin/ şi prinse grijuliu cu tifon într-o fundă/ el cadoul-surpriză/ avea urechile negre de sânge stătut/ îngerii îi scormoneau deja măruntaiele căutându-l de amintiri ca pe-o găină de ouă/ ceilalţi aveau nişte feţe de coli trase la xerox/ aglutinate în jurul mesei cu pahare de vişinată în mâini/ le-am zâmbit stângaci şi le-am şoptit să fie într-un ceas bun/ nu cred că astea erau cuvintele s-au uitat la mine rotunjind/ nişte ochi îngroziţi prinşi în cuburi de gheaţă/ am tras uşa după mine încet// maşinile ce poartă sicrie sunt curate/ opresc la semafoare şi nu au sirene ele nu se grăbesc nicăieri/ prin oraş în noaptea asta îşi târăşte picioarele rupte o vară târzie/ pe o bancă sub stâlpi de neon un înger mascul muşcă absent din porţia lui de femelă/ inima lui stripteuza cu vechime în muncă se ondulează obosit la bara braţului său tatuat/ / ascunsă în cimentul unui blockhouse de lux eu încep iar să-mi ascut oasele armele ultime/ şi mă înec în somn cu biblia strâns legată de piept/ căci spre dimineaţă o să plouă coroziv peste noile cruci de lemn/ şi de mâine cimitirele o să reînceapă să dea roată oraşului/ ca nişte haite furioase de câini costelivi”

DANIEL IONUŢ. Se vede imediat că sunteţi inteligent şi că aţi citit mult (poate cam la întâmplare). Dar amestecul de critică literară şi filosofie, aşa cum îl practicaţi dv. (fără discernământ, mai mult din dorinţa de a face paradă de cultură) nu este de bun-gust.

MIHAELA ENACHE. Romanul scris de soţul dv., din care mi-aţi trimis un foarte scurt fragment, are o calitate: este scris cu dezinvoltură. Există însă în cuprinsul lui alunecări spre un umor ieftin, care ar trebui evitate. Spirituale – deşi nu foarte consistente din punct de vedere literar – sunt şi însemnările dv. Lăsând acum obiecţiile la o parte, cert este că amândoi aveţi umor, ceea ce nu e de dispreţuit.

CĂTĂLINA BARBU. Judecând după fragmentul pe care mi l-aţi trimis, romanul „Misterul Mariei” va avea – dacă veţi reuşi să-l terminaţi şi să-l publicaţi – succes de librărie (şi poate şi de critică, în măsura în care criticii nu vor mai defavoriza genul detectivistic). Ştiţi să povestiţi succint şi captivant şi, mai ales, aveţi mereu ce povesti, nu umpleţi paginile cu digresiuni inutile, ca alţi autori. Nu lipsesc unele neglijenţe (repetări ale unor cuvinte, ticuri verbale gazetăreşti etc.), dar sunt puţine şi nesemnificative. Succes!

CĂTĂLIN GOMBOS. Am citit cu interes, fără să mă plictisesc nici un moment, povestirile dv. Toate sunt scrise impecabil. Ştiţi să valorificaţi inteligent experienţa dv. de ziarist. Drept urmare, proza care rezultă, deşi nu are nimic superficial-gazetăresc, are ceva din prospeţimea gazetăriei. Ilustrativă este, în acest sens, povestirea „Bucureştii Noi”, despre spectaculoasele cazuri de persoane care se trezesc la un moment dat cu pielea colorată, în verde, albastru, violet etc. S-ar putea face un film după ea. Din punctul meu de vedere, sunteţi un profesionist al scrisului.

DOROTHEA VANAU. Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine. Cu greu le înţeleg şi pe cele scrise în limba română.

GEORGIANA MOINA. Nu m-a entuziasmat povestirea „Heidegger”. Ideea unei discuţii între două personaje, dintre care unul se referă la ceva, iar al doilea crede că e vorba de altceva, s-a folosit de multe ori, în special în compunerea unor scheciuri pentru teatrul de estradă.

GHEORGHE RECHEŞAN. Proza scurtă scrisă de dv., într-un stil elegant, atrage atenţia printr-un comic de idei de bună calitate:
„Flaubert avea un iepure. De fapt, o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanţa scorţişoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de «M». [...]
Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meşe de păr mătăsoase, cârlionţate, în nuanţa mătăsii de porumb, la romanul său cu madam Bovary.
«Emma c’est moi», ofta el, înmuindu-şi pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând «boschetul lui Ciprys». Scria cîte o frază pe noapte, cizelându-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse în corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsăileze impetuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-şi exhibe neruşinarea ca un casanova provincial, sau măcar să arboreze prin târg un nas îndrăzneţ, asortat la o barbă de conquistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigând pe lângă tâmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară.”
Chiar şi pasajele lirice sunt însufleţite de o veselie secretă:
„Ninsese în ajun, o pospăială subţire abia contura acoperişurile cu o dantelă ajurată în jurul ţiglelor, iar pământul şi pietrele erau acoperite de o pânză subţire şi moale, făcând cute în dreptul uliţelor ca un cearceaf. Îmi place să întorc pietrele de sub zăpadă şi să găsesc în culcuşul de noroi întărit, printre firele de iarbă îngheţate, gândaci negri cu luciri oţelii, ori cărăbuşi verzi, pe care-i puteam înşira pe-o aţă, pentru colierul Cristinei. Platoşa gândacului pârâie străpunsă de acul care trece uşor, curat, împreună cu aţa, fără să vatăme măruntaiele împietrite.”

Nu mergeţi la război cu o sabie de lemn!

2011-02-01T09:57:00.000+02:00

DINU URECHE. Am urmat îndemnul dv. şi v-am vizitat blogul. Modul pompos în care vă prezentaţi ca scriitor nu este de bun-gust. Iar textele literare propriu-zise, de un umanitarism retoric, grandilocvente şi siropoase, nu fac nici ele o impresie bună. Ar trebui să vă treziţi din această beatitudine a iluziei că sunteţi scriitor şi chiar să deveniţi – sau măcar să încercaţi să deveniţi – scriitor.

LILIANA FILISAN. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, nu pot să vă răspund printr-un mesaj separat.

SUZANA DEAC. Poemele dv. sunt compuse din imagini frumoase, care se succed la întâmplare, fără o logică poetică. Mulţi autori de astăzi scriu astfel, creând impresia că textele lor pot începe de oriunde şi se pot încheia oriunde sau chiar că, amestecând versurile ca pe nişte cărţi de joc, nu se pierde şi nu se cîştigă nimic. Să facem o experienţă cu unul dintre poemele dv.:
„Vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ vor intra în fotografii/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic.”
Iată, acum, acelaşi poem, cu versurile „amestecate”:
„Noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ vor intra în fotografii.”
Această frumuseţe monotonă nu emoţionează, seamănă cu „muzica de atmosferă” care poate fi auzită în unele baruri.

RADU PĂRPĂUŢĂ. Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil. Reproduc, ca exemplu, un dialog între Dumnezeu şi un beţiv:
„– Vişinel, Vişinel! tună Domnul din înaltul cerului. mai linişteşte-te şi intră odată în rândul oamenilor. Bată-l Crucea ţi-a luat minţile cu totul.
Înfricoşat, Vişinel cade în nas şi sărută pământul dinaintea Domnului-Dumnezeului său.
– Doamne, în mare mila Ta, înţelege-mă şi pe mine că nu mă pot ţine. La început am băut de bucurie pe la cumătrii şi pe la nunţi. Pe urmă mai beau câte un păhărel, că nevastă-mea, Mariţa lui Vraghie, e tânără, iar eu nu mai îs putinte. Mă înţelegi?
– Vişinel, Vişinel, îl ameninţă Domnul încruntat şi necruţător, dar şi atotmilostiv în acelaşi timp.
– Ce să facem? Suntem făcuţi din carne, Doamne.
– Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
– Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie şi de necazuri. Uite, acu’ Ghiocel, şoşoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii şi cu alţii. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de ruşine.
– Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-şi de Fiul Său.
– S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu’. S-o dus în Germania, şi-acolo face tot felul de ciordalâcuri cu alţii de sama lui.
– Aoleu! În Germania!? Vezi să nu mă pui în cârd cu nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei!”
Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi.

FLORIN VLADA. Ultrascurtul roman satiric (cum să-l numim altfel?) „Moartea unui şef de gară” este scris cu vervă. Personajele aduc aminte, vag, de Tanţa şi Costel ai lui Ion Băieşu. Totuşi se vorbeşte prea mult, fără justificare estetică, în cuprinsul lui. Deşi aţi structurat naraţiunea într-un mod ingenios, multe dialoguri creeză impresia că „nu se mai termină”.

ALEXANDRU COŞCIUG. Ceea e mi-aţi trimis e o teorie ştiinţifică fantezistă versificată, uşor caraghioasă. Ironiile dv. la adresa artificialităţii vieţii de azi alternează cu umorul involuntar:
„Acuma naşte şi Adam, şi nu mai pare făcătură,/ Iar Eva-i fecundată-n vitro, căci asta-i noua partitură./ Acum ai devenit model, modelul de la noua şcoală,/ Unde toţi oamenii-s la fel, iar lui Adam nu i se scoală/ Nici o idee nouă, care să domolească în vre-un fel/ Torentul evoluat prin Eva şi-armonizat numai prin El.// Clistronul, ce mai stă în coasta sălbaticului om din tine,/ Va dispărea, pentru că, mâine, în vitro credem că-i mai bine./ Astfel sunt multe armonii, din care Domnu-a scris în Carte/ Că numai El şi numai dracu sunt cei de care avem noi parte./ Tu, un om liber şi-nţelept, poţi să alegi diapazonul de acord:/ Te duci cu sufletul la El sau dracu-ţi schimbă sânge-n cord?”
Atacaţi într-un mod naiv marile teme ale reflecţiei filosofice. V-aţi dus la război cu o sabie de lemn.

VIRGIL STAN. Scenele erotice din romanul dv. „Cât de multe iubesc...” scandalizează nu prin erotismul lor, ci prin stilul chinuit-ceremonios în care sunt descrise, prin amestecul rebarbativ de literatură bombastică şi discurs oficios:
„Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea. Scăpând şi de acest obstacol împotriva împlinirii nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduce cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldură îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scorbura coapselor sale neastâmpărate.”

IULIAN BĂNILĂ. Este surprinzător faptul că nu sunteţi conştient de talentul dv. (sau poate doar jucaţi comedia modestiei). Cele două scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt cuceritoare prin inventivitate, umor, moblitate a gândirii asociative. Portretul în mişcare al personajului pe care îl numiţi „un mogul al plăcerii” este antologic:
„L-am cunoscut într-un bar studenţesc, «Cannabis», unde, mânat de o înduioşătoare compasiune, tocmai vegheam ca o graţioasă căprioară cu ochi asiatici să nu care cumva să se plictiseacă, când iată, intră el. Sfios, ca o cocotă masculină ieftină, Lazăr s-a aşezat la masa-mi. Amuşină, se gudură şi zâmbeşte insinuant. Cinci minute mă ignoră politicos, apoi o priveşte pervers în irişii de stepă. Tacticos, cu o privire plină de neprevăzut, îşi scoate setul de cătuşe, trusa de voiaj a violatorului amator şi agenda. Cu sprâncenele se-ncruntă, cu buzele îşi umezeşte degetul, cu degetul răsfoieşte agenda. Dar iată că zâmbeşte! Da! A găsit timp în încărcatul său program. Clipesc de două ori şi rămân singur. Ezit câteva secunde, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat şi mă trezesc alergând afară. Prea târziu! Un taxi luxos, cu fata visurilor mele, Lazăr şi tapiţerie din piele, porneşte în trombă spre-o luxuriantă garsonieră. Pe ea am văzut-o a doua zi, când, cu un ochi albastru şi altul sincer, îmi spunea:
– Să nu-ţi imaginezi ceea ce deja e evident.Am fost la el să iau o carte!”

SARA VOINESCU. Povestirile dv., inspirate în general din viaţa de fiecare zi, sunt simpatice, dar nu mai mult decât atât. Le lipseşte o semnificaţie literară. Merită să le citiţi celor din familie sau prietenilor, ca să-i amuzaţi, nu să le puneţi în circulaţie pentru mii de cititori.

BIANCA DAN, GABRIEL MĂRGEAN, DAN NOVAC,VALENTIN NICOLAE, VIOREL CARTAŞ, aDuTZaDivA aDuTZaDivA, VLADI MUNTEAN. Nu vă lipsesc talentul, sensibilitatea, pasiunea pentru literatură, dar încă nu sunteţi formaţi ca scriitori. Vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.

În distribuirea talentului îşi bagă şi dracu' coada

2011-01-12T20:40:00.002+02:00

OLIVIU CRÂZNIC. Faptul că romanul „...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” este „singurul roman din literatura română scris în stilul gothic propriu-zis, gen Walpole, Poe, LeFanu sau Lovecraft” (în condiţiile în care „Taina gorunului” şi „Schimnicul” de Vasile Voiculescu, ca şi „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade sunt nuvele, nu romane) nu reprezintă, luat în sine, o mare realizare. Literatura nu este un tabel al lui Mendeleev în care trebuie umplute neapărat toate căsuţele. Scriitorii importanţi fac necesară inventarea unor căsuţe noi.
Meritul romanului dv. constă în altceva şi anume în faptul că este scris bine. Şi că se citeşte cu plăcere şi cu... groază. Nu sunt un adept al genului (care mi se pare destinat cititorilor naivi), dar talentul dv. de a folosi cu desăvârşită eleganţă un stil (este adevărat, creat de alţii) rămâne incontestabil.
SEBASTIAN NEAGU. Versurile dv. par stenograma unui delir. Totuşi, au o anumită expresivitate care suscită interesul cititorului:
„la capătul pervazului creşte/ un şobolan care nu se sperie de lumină/ aş spune că în timpul zilei/ mai mult ca oricând se lungeşte şi/ râgâie ca un bebeluş/ îl lovim în spate cu linguri de lemn/ îşi dă ochii peste cap/ se face seară şi un băiat/ sărută fata cu un rânjet oribil chiar sub balcon” etc.
Se întâmplă chiar, uneori, ca din ceea ce s-ar putea numi o fervoare a incoerenţei să rezulte imagini încântătoare, cum este aceea a porumbeilor de zăpadă care ies din gurile oamenilor de zăpadă:
„la colţ aşteptau femeile/ de colţ se atingeau femeile/ orbitor/ fără să fie vorba de răzbunare refuz teamă/ am întinerit în frigul ăla şi/ mi-au crescut palmele ochii mi s-au înmulţit/ nu ştiu eram mai zdravăn/ şi ca dintr-o bere turnată pe asfalt/ au ieşit porumbei de zăpadă din gurile/oamenilor de zăpadă din burţile oamenilor de/ zăpadă au ieşit limacşii de zăpadă/ s-au apucat de înghiţit colţuri”.
Dacă poezia este, aşa cum cred unii autori, un delir controlat, se poate spune că dv. deocamdată îndepliniţi doar prima dintre cele condiţii.
MARINA POPESCU. Aveaţi, într-adevăr, motive să fiţi nerăbdătoare să primiţi un răspuns. Sunteţi o autoare sensibilă şi experimentată, care merită toată atenţia. Poemele dv., scrise aparent fără efort, seamănă cu dansul improvizat pe stradă de un tânăr într-un moment de exuberanţă. Dar învolburarea de cuvinte (plină de enumerări fără o logică anume, oralităţi, confesiuni fugitive etc.) are consistenţă lirică. Ceea ce în timpul lecturii pare o joacă rămâne până la urmă în amintirea cititorului ca un moment de meditaţie melancolică.
„Bucureşti, ai petrecut straşnic/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer/
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale
ţi-ai trimis bucuria/ spre adevăratele stele/ ai aruncat trecutul în paginile de istorie/ din care ai făcut confetti/ (am citit până în ultimul ceas/ Un secol cu Neagu Djuvara)/ ţi-ai dat iar în petic/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti/
Bucureşti ia-ţi acum copiii străzii de mână/ du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 2011./ O să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte.” („Revelionul oraşului meu”)
Toate poemele trimise mi-au plăcut. Mai reproduc unul, „Calea Floreasca nr.1”, scris exclusiv într-un registru grav (este o surpriză faptul că puteţi schimba tonul, păstrându-vă totuşi identitatea literară):
„Nu pot vorbi azi în ochi mi-au crescut/ paturi de spital pe buzele mele apasă/ mâini gălbejite cu vene umflate vene de cauciuc/ mă uit după înger dar el pe marginea pervazului/ cu porumbeii se pregăteşte să-şi ia zborul/ aici e cald tot mai cald viaţa noastră/ se topeşte alunecă pe podea/ mercur sub tălpile goale ale amiezii/ în coronarele mele o moarte mică şi roşie/ se plimbă ca o soluţie de contrast/ în căutarea fisurilor toate acele rupturi/ de lume şi de mine. Dacă nici mâine / nu o să pot vorbi e pentru că/ spitalul îmi striveşte trupul ca o cruce uriaşă/ cu răstigniţii ei cu tot.”
Renunţaţi, vă implor, la pseudonime! O să-i zăpăciţi pe copiii care vor învăţa despre dv. în manualele şcolare.
GEORGE ŞERBAN. Proza dv. memorialistică se caracterizează prin fluenţă, gingăşie şi... amatorism. Dacă aş fi Dumnezeu, pe un om ca dv. l-aş face scriitor, nu – cum se mai întâmplă – pe unul egoist şi sarcastic. Se pare însă că în distribuirea talentului îşi bagă şi dracu’ coada.
Oricum, autobiografia dv. romanţată, aşa naivă cum e, m-a înduioşat:
„Îmi plăcea teribil mersul cu picioarele goale prin praful foarte fin al uliţelor satului. Cu toate că mama mă sfătuia să port sandalele, lângă poartă la ieşirea din curte, era o tufă unde le ascundeam şi pe aici ţi-e drumul!... Câtă plăcere simţeam alergând în pasul ştrengarului prin praful fin şi cald, care ţâşnea dintre degetele picioarelor. Pe stânga şi pe dreapta uliţei erau pomi fructiferi şi foarte mulţi salcâmi, aşa că aveam la discreţie fructele şi florile de salcâm care mi se păreau delicioase, mai ales când foamea îmi chinuia stomacul. Să spăl de praf fructele, nici pomeneală, le ştergeam pe fundul pantalonaşilor, puţin cu palma şi la guriţă.”
ANDREI TROCEA. Aveţi fantezie, mobilitate intelectuală, spirit ludic, dar romanul pe care mi l-aţi trimis, „Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa” nu depăşeşte nivelul unui joc literar studenţesc:
„Altă întâlnire. De data asta cu MarketingManageriţa celei mai mari companii de fuste încreţite. Pentru pisici. Acum un an MiculVânzător îi trimisese primul mesaj. Îi povestea că sunt singura agenţie de advertising specializată în comunicare felină. Că au lucrat cu peste 86 de firme din domeniu, că au promovat cutare şi cutare produs, că sunt onoraţi că reclama celebrului «Mâţospray» rulează de o lună pe TV, bineînţeles cu aportul lor. Şi începuse atacul: un «prin urmare» (lipsit de concizie), «vă propun» (prea distant), «dacă timpul vă permite» (slugarnic), «o întâlnire la sediul nostru» (recuperare târzie de prestanţă), «sau, dacă vă e mai la îndemână, la dvs» (lingăule!).
Normal că n-a primit niciun răspuns. Anormal pentru el până când, la câteva săptămâni după aceea, a citit un manual despre poziţionarea ierarhică faţă de interlocutor.”
BEATRIX. „Din răspunsul dv. reiese că până la literatură mai am de făcut doar un pas. Îmi puteţi spune cât de mare sau de mic este pasul?”
Un pas mic pentru dv., un pas uriaş pentru omenire.
DORIAN DUMA. Ştiţi multe despre mine (mai multedecât ştiu eu). Dacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată, n-am să vă întreb „Ce mai faceţi?”, ci „Ce mai fac?” (aşa cum l-a întrebat odată, înainte de 1989, Adrian Păunescu pe Tudor Postelnicu, şeful Securităţii).
RISTEA C. Nu vreau să vă divulg numele celor mai valoroşi autori descoperiţi de mine până acum. Mi-e teamă că află marile puteri şi mi-i fură.

Vă trebuie un feedback

2011-01-04T22:44:00.000+02:00

G. Sunteţi replica feminină, peste aproape un secol, a lui Ilarie Voronca. Cheltuiţi imagini frumoase cu nonşalanţa cu care o nevastă de miliardar risipeşte banii la cumpărături. Merită apreciat faptul că imaginile sunt chiar frumoase, în esenţa lor, şi nu au doar un rol decorativ:
„Hai în Rai cu troleul şi-o să ne compostăm îngerii păzitori cu dinţii şi-o să fumăm timpul cu bunici în loc de filtru. Vii...?”
E foarte mult, dar e foarte puţin faţă de ceea ce aţi putea să faceţi cu talentul dv. Trebuie să jucaţi la miză mai mare.
MIHAELA DUMITRIU (MAŞA). Povestirea „Tangun, maestrul vorbelor”, concepută ca o parabolă orientală, are pitorescul ei, dar, fiind inconsistentă, nu dovedeşte nimic în legătură cu înzestrarea dv.
GIA MARIA. Poemele dv. pe teme anatomice sunt subtile, tremurătoare (din cauza unui exces de sensibilitate) şi, de multe ori, complicate inutil. Sunt şi cazuri în care descrierile laborioase alunecă în ridicol:
„Aerul se făcea tot mai uşor, taina purificării se petrecea chiar acolo, în nasul lui,/ Cu cele două eliptice porţi de intrare, asta era poarta separării./ Un nas uşor cârn, coborând dinspre frunte într-un mic tobogan,/ Adus de un gând al răzvrătirii spre vârf,/ Un nas simplu şi păros, în care de multe ori îmi pierdusem privirea”.
Aveţi ceva de spus, dar ar fi bine să-i rugaţi pe cunoscuţii dv. să vă citească poemele, ca să aflaţi cum reacţionează ei la fiecare vers (de exemplu dacă râd când n-aţi vrea să râdă) şi să vă puteţi regla scrisul. Vă trebuie – cum spuneţi dv., tinerii – un feedback.
HELLOTOALL. „Sunt un tânăr din Moldova..” Ciudate nume au tinerii din Moldova! Versurile sunt naiv-caustice, dar demonstrează că aveţi, cel puţin, temperament de artist:
„mă gândeam cumva la dragoste.../ la cea citită, văzută în film.../ şi mi-a părut aşa o pacoste/ realitatea în care iubim.// a iubi de-acum e o chemare în pat,/ doar că sună frumos, chiar te doboară,/ ca să termini ritualul, după, te duci la fumat,/ pentru a ascunde laşul în fum de ţigară.”
VALENTINA BECART. „Oare ce înseamnă pentru d-voastră genial? Nu aştept răspuns... în schimb vă recomand un nume : Emil ILIESCU. Am citit scrierile acestui distins domn ( profesor) şi am rămas profund impresionată. Trăiam cu acea îndoială... că nu voi mai citi prea curând o scriere adevărată.”
Aveţi dreptate, e un autor foarte bun (deşi de modă veche). Romanul său „Savastie” pare scris de Mihail Şolohov în colaborare cu Mateiu Caragiale:
„El [Savastie] era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărţea harul şi taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăţiei lui Hristos. Cocoţat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia şi dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în şoaptă dacă linia veşmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenţi în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creaţie, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu nişte îngeri nevăzuţi de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie.
Odată ieşit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăţia pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau şi deveneau incandescenţi atunci când un chip feminin îi traversa fiinţa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbaţi balcâzi şi decrepiţi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărţi devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferinţa umană, şi atracţia mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii pandemice ruinând minţi, familii şi vieţi, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi şi aspre ca foiţa de şmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I şi vestita sa „Secţie a treia”, poliţia politică, încercau să ţină în frâu populaţia prin mijloace represive. Mai ales după mişcarea aşa-zişilor „decembrişti”. Şi studenţii, indiferent de natura studiilor lor, erau ţinta predilectă a spionilor şi informatorilor ţarului. Cu atât mai mult studenţii ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credinţa în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puţin conspirative, adevărate ghilotine ce ameninţau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoşi şi dedaţi plăcerilor lumeşti prin case de toleranţă, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii.”
Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre autor.
DOINA POSTOLACHI. Eu ţin minte că am citit romanul dv. „601” şi am şi scris despre el. Pot să vă asigur încă o dată că este o scriere impresionantă şi, pe alocuri, şocantă prin sensibilitatea rănită pe care o exprimă şi prin sarcasm. Vreau să le ofer şi vizitatorilor acestui blog posibilitatea să vă descopere, reproducând un fragment. (Cititorii trebuie să ştie că este vorba de confesiunea patetică şi precipitată a unei basarabence care, nereuşind să se simtă la ea acasă în România, se întoarce acasă.)
„Vreau să uit. Mă simt un stârv agresat de ciori nesătule. Însingurarea roade din mine, mănâncă din picioarele mele, ca o colonie de viermi.
A rămas în urmă prostia colegilor de facultate, prostia profesorilor, prostia tinerilor din cluburi [...].
A rămas în urmă prostia vânzătorilor de pâine, prostia dansatoarelor la bară, prostia taximetriştilor, prostia neo-post-moderniştilor, prostia brunetelor, prostia vameşilor, prostia bărbatului român – care vede în toate basarabencele o «rusoaică bună», căreia «ce i-ar mai da-o»; iar când ajung la pat sunt penibili; ejaculează precoce şi nici nu ştiu unde să-şi bage limba, când le tragi capul în poală; prostia geloşilor, prostia sectanţilor, prostia chelnerilor, prostia polticienilor, prostia psihologilor, prostia vecinilor, prostia poliţiştilor, prostia reporterilor, prostia absolvenţilor, prostia astrologilor, prostia bucureştenilor, prostia basarabenilor, prostia bicicliştilor, prostia soţiilor, prostia brokerilor, prostia ginecologilor, prostia liceenilor, prostia managerilor şi multă altă prostie. Chiar si prostia ta.”
P.S. Să ştiţi că există şi bărbaţi români care v-ar plăcea...
IOAN STOENICĂ, A. B. ALEXANDRU, MARIANA BENDOU, ALEXANDRA ONOFREI, YIGRU ZELTIL (FLORIN IONESCU), BEATRIX EDITH SONTAG. Până la literatură, mai aveţi de făcut doar un pas.

Să scrieţi cum nu mai scrie nimeni...

2011-01-02T12:46:00.000+02:00

ANDREI-ŞTEFAN IORDACHE. Stilul stângaci-solemn în care vă prezentaţi m-a prevenit de la început asupra imaturităţii dv. Iar însemnările dv. filosofice, numite de dv. cu o emfază involuntară (şi de aceea oarecum simpatică) „operă”, confirmă că, deocamdată, nu aveţi experienţa necesară pentru a scrie un jurnal de idei. Ele exprimă o dramatică dorinţă de cunoaştere, dar eşuează în banalitate:
„Realizez că atunci când eşti jos te poţi duce doar în sus, dacă există dorinţa de a părăsi acel loc teribil, bineinteles, făcând abstracţie de faptul că, la un moment dat, vei ajunge din nou spre acel loc, într-o oarecare măsură. Faptul că nu pot avea prieteni, faptul că mă simt din ce în ce mai singur pe zi ce trece, faptul că îmi tot spun că va fi bine pentru mine, cândva, mă face să cred că nu va fi.”
Eu cred, dimpotrivă, că va fi bine. Deocamdată însă nu sunteţi format ca intelectual (ceea ce nu e grav la douăzeci de ani).
FLORIN. „Domnule Alex. Ştefănescu, am o propunere pentru dv. Am înţeles că să sunteţi în căutarea unui talent încă nu foarte cunoscut lumii. Vă propun şi recomand blogul unei tinere scriitoare, care se numeşte Simona Mîndra.”
Am vizitat blogul. Textele cu pretenţii literare postate de preferata dv. (care are, nu se poate nega, o personalitate puternică) sunt de un patetism uneori strident şi suferă de amatorism.
MIHAI CARABET. Înainte de a fi un autor, sunteţi un personaj. Am remarcat modul trufaş-provocator şi totuşi politicos în care v-aţi compus cartea de vizită: „Mă numesc Mihai Carabet, am 20 de ani şi sunt student la Facultatea de Litere, anul II, Universitatea de stat din Republica Moldova. Cunosc limbile franceză, rusă şi greacă. Îmi place moartea şi cum se comportă câinii. Îmi plac femeile, deşi îmi displac majoritatea. Nu am fost niciodată obsedat de scris, am fost mai degrabă avortat de realitate. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, cu mult respect, M.C.”
Din păcate, ca poet vă aliniaţi la o modă care nu poate duce departe. Blazare, sarcasm, exhibare monotonă a ceea ce este prozaic în viaţa de fiecare zi – acestea sunt ingredientele unui gen de poezie practicat în momentul de faţă de sute de autori:
„o făceam pe mutul iar tu enervată trânteai farfuriile în chiuvetă/ seara îţi luai ochii în palme îi ascuţeai de asfalt/ şi-mi spărgeai privirea/ iar eu mă întorceam brusc la perete/ îţi arătam fundul transpirat şi începeam să vorbesc cu peretele despre viitor/ îmi spunea că ar fi mai bine să-mi iau un bilet la un tren de moscova/ să dau un telefon tatălui meu/ şi să-l rog să mă facă şi pe mine sfarşik (sudor)/ să nu dau de ştire un an/să mă întorc cu costum sport/ ghete adidas/ chipiu de piele/ barsetkă/ maşină/ să-mi fac o sută de prieteni/ să mă îmbăt zilnic pe piesele lui krug şi petliura/ iar serile să vomit fericirea în palma ta”
Este adevărat că scrieţi mai bine decât alţii (folosind cu o siguranţă admirabilă limba română), dar aştept mai mult de la dv. De exemplu, să reinventaţi poezia pe cont propriu, să scrieţi cum nu mai scrie nimeni.
JASMINE. Schiţa „Amalgam de sentimente” – despe relaţia nebulos-erotică dintre o prozatoare şi propriul ei personaj – poate fi considerată un inteligent joc literar. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi şi alte texte.
EUGEN ADRIAN TRUŢĂ. Mi-aţi trimis pagini eseistice de bună calitate, cu umor de idei, cu interpretări paradoxale ale unor situaţii (aparent) cunoscute de toată lumea, cu observaţii pătrunzătoare asupra instabilei şi indefinibilei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. Faptul că sunteţi „student teolog şi filolog în Alba Iulia” reprezintă o garanţie în plus că sunt şanse să vă afirmaţi ca eseist. Reproduc, ca exemplu, doar o o secvenţă din ceea ce s-ar putea numi „o dialectică a iubirii”, dar ar merita transcrise câteva zeci.
„Femeia ideală? O existenţă haşurată în adâncul oricărui bărbat, ce rareori are dreptul să se exprime.”
Este foarte bine scris şi ultrascurtul eseu care se încheie cu memorabila propoziţie „Sufletul meu e o proză necenzurată”.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Peste două zile (marţi, 4 ianuarie 2011) am să postez şi alte răspunsuri. Vă urez tuturor un an bun, cu succese literare şi cu un Alex. Ştefănescu mai prompt.

S-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă...

2010-12-22T10:44:00.000+02:00

DANIEL ŞERBAN. Scurta piesă de teatru „Maci roşii” e alertă, inteligentă, s-ar putea pune în scenă. Dar chiar şi citită captează atenţia prin schimbul de replici rapid şi imprevizibil, asemănător cu un meci de ping-pong.
CONSTANTIN STANCU. Poeziile din volumul „Pomul cu scribi”, pe care l-aţi publicat în 2006, îmi plac (toate), dar nu mă entuziasmează. Au – cu toată originalitatea lor spectaculoasă – o frumuseţe calmă, lipsită de dramatism:
„Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,/ intri, treci dintr-o cameră în alta,/ devii mereu altceva în cealaltă cameră:/ om alb, cal, maimuţă,/ om galben, dragon, leu,/ om negru, peşte, pasăre,/ om albastru, poet, sfânt,// într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,/ în alta îţi descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,/ în alta dansezi până îţi pierzi memoria,// un sunet poate fi cheia de la intrare,/ sau cheia de la ieşire,// bate cineva la uşă,/ ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,/ dar sunetul s-a şi ridicat la cer...”
ROBERT M. DINCĂ. E puternic fragmentul de proză pe care mi l-aţi trimis. Puţin cam naiv (prea uşor se sinucid personajele), dar puternic. Aveţi instinct artististic, s-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă
GHEORGHE URZICĂ. Din tot ce mi-aţi trimis, am citit doar „Literatură de infractor” şi „Mulţumesc”. Sunt povestiri scrise strâns, fără digresiuni inutile (deşi nu lipsesc unele reflecţii fugitive, demne de interes) şi iradiază o căldură sufletească şi o înţelegere faţă de fiinţa umană care amintesc de proza rusească. Nu ştiu dacă aveţi şi o pregătire intelectuală pe măsura înzestrării dv. Înclin să cred că nu.
RODICA VOINESCU. Îmi face plăcere că urmăriţi dialogul meu cu cei care îmi trimit texte literare. Autorul pe care mi-l recomandaţi, Nicolae Burghelea, fost bibliotecar la Biblioteca Academiei şi la Accademia di Roma, autor al volumului „Lumea văzută de un om de rând”, publicat în 2004, este, într-adevăr, un memorialist cu farmec. Noua sa carte, „Ultima spovedanie”, pe care, cu generozitate, mi-aţi trimis-o în pdf, încă nu am citit-o, dar sunt convins că merită la fel de multă atenţie ca aceea dinainte. Autorul este un om de modă veche, în sensul bun al expresiei, şi abia aştept să găsesc un moment – poate acum, de sărbători – ca să mă las captivat de „spovedania” lui.
DOROTHEA VANAU. Nu iau în considerare decât texte scrise în limba română. I’m sorry.
CRISTANA BOLDUR. În „Viaţa mea” se remarcă precizia cu care înregistraţi ce se întâmplă într-un compartiment de tren. Dar schiţa este tendenţioasă, începând de la titlul de o ironie amară şi până la lamentaţia pe tema inconvenientelor navetei. Năduful cu care povestiţi cum vi se iroseşte viaţa şi cât de străină vă simţiţi faţă de oamenii prozaici din jurul dv. este impresionant în plan uman, dar irelevant în plan literar. Un scriitor, chiar şi unul patetic, priveşte totul mai de sus.
GEORGE RIZESCU. „Elogiul prostiei”, pe care mi-l imaginam ca pe un discurs sclipind de ironie, este scris fără umor, cu momente de indignare justificate, dar inexpresive. Rămâne să vă mai cultivaţi şi să faceţi noi încercări.
GHEORGHE MOCANU. Aveţi o imaginaţie impetuoasă care produce, uneori, viziuni impresionante, dar care, de cele mai multe ori, se împotmoleşte într-o poetizare exterioară şi grandilocventă:
„Curând, acel univers se transformă într-o lacrimă, pământul părea un obraz uriaş al clipei ce se zbătea, şi nu mai văzu nimic altceva decât orizontul învolburat parcă de visele şi iluziile altora, pe care nu se întrezărea nicio amintire a vieţii lui.”
DANA FODOR. Textele dv. sunt de un umor irezistibil. Transformaţi, cu talent, viaţa de fiecare zi într-o epopee eroi-comică. Reproduc, ca exemplu, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, fragmentul în care povestiţi ce vi se întâmplă, dv. şi soţului dv. (amândoi ziarişti), după ce cumpăraţi, cu un entuziasm naiv, o maşină veche relativ ieftină (Lada 1200, fabricată în 1978):
„Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie etc. Intraserăm într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam «te iubesc»! Dar în Ghencea toată lumea zbiară...chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.”
Nu mă pot abţine să mai citez:
„A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam «Hava Nagila» sau «O ci ciornaia», gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!
O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusoaică şi parcă şoptea: «haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!» Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.”
Cred că a venit momentul să alcătuiţi carte şi să o încredinţaţi unei edituri (dacă nu cumva aţi făcut-o între timp).
ADA-IOANA-RALUCA BĂCEANU, ELA PÎRVULESCU, IOSIF CRISTINA, NINETA POPOVICI, COSTEL MACOVEI. Textele dv. nu strălucesc, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Rămâne de văzut cum veţi evolua.

Adevărata ratare...

2010-12-14T23:45:00.000+02:00

SORIN TUNARU. Am citit doar povestirea intitulată „Enzian”. Este bine analizat modul cum se declanşează gelozia, cum ia amploare, cum duce la crimă (îl concuraţi pe Gib Mihăescu). Apoi, însă, nu se mai înţelege nimic. Cine sunt cei doisprezece? Juraţii care îl trimit pe vinovat la moarte? Participanţii la „cina cea de taină”? Nu mă lăsaţi să aştept prea mult răspunsul. Am început şi eu – contaminat de obsesiile personajului dv. – să-i văd peste tot.

CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”

SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”

PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.

DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.

ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.

O adiere de literatură

2010-12-05T21:56:00.000+02:00

SORINA DIACONU. Ideea este impresionantă. O femeie de 92 de ani, de la un azil de bătrâni, pleacă să se plimbe prin parcul „Ciobănaşul”, fără să-şi dea seama că este moartă de câteva ore. Acolo îl întâlneşte pe soţul ei, mort cu 18 ani în urmă, care, iubind-o nespus de mult, refuzase de-a lungul acestor ani să se ducă pe lumea cealaltă şi aşteptase să o revadă.
Din începutul de roman pe care mi l-aţi trimis nimic din toate acestea nu se înţelege. Noroc că mi-aţi povestit dv. subiectul în mesajul propriu-zis. Dacă aţi publica vreodată romanul, ar trebui să-l însoţiţi de asemenea explicaţii. Vă daţi seama ce comic ar fi fi? Fiecare exemplar al cărţii ar avea anexat un pliant cu instrucţiuni de folosire, aşa cum au aparatele electrocasnice.

NICOLAE IUGA (Brad, Hunedoara). Textele sunt bombastice. O ridicaţi, de exemplu, în slăvi, în termeni ditirambici, pe regretata Monica Lovinescu, creând (involuntar) impresia că o persiflaţi:
„Am aflat cu profundă mâhnire că Monica Lovinescu a părăsit ORAŞUL LUMINĂ, desprinzându-se dintre stelele cu care a format corola de minuni a lumii noastre. Desigur, în steaua care îi va găzdui nemurirea, marea divă îşi va instala şi biblioteca, de unde ne va transmite din nou tezele şi antitezele cu care ne-a mângâiat, ne-a luminat şi ne-a ridicat la statutul de trestie gânditoare.”
Monica Lovinescu ar fi fost prima care v-ar ironiza pentru asemenea fraze sforăitoare.

RALUCA BLEZNIUC. Stilul precipitat, intensitatea trăirilor (care, parcă, vă sufocă), expresivitatea violentă a unor imagini vă prezintă ca pe o posibilă poetă (mă hazardez să fac această afirmaţie deşi, deocamdată, n-am citit decât un poem scris de dv., este adevărat, foarte lung). Sunt şi secvenţe eliptice şi ininteligibile, dar sper că în timp veţi deveni mai explicită, fără să sacrificaţi nimic din „sălbăticia” scrisului dv.

MARIAN RĂDULESCU. Autorul care v-a entuziasmat pe dv., Dumitru Istrate Ruseteanu, mi se pare şi mie talentat, dar nu atât de talentat cum credeţi dv. că este. Cartea sa, „Maria Egipteanca”, prelucrare a unei legende biblice, prezintă interes prin momentele de poezie. În rest suferă de retorism şi de un exces de filosofare.

ANCA MARIN. Am deschis documentul trimis de dv., dar e complet alb. Este vorba de un experiment literar?

ANDRA NECULA. Sunt inteligente şi amuzante versificările dv. în care valorificaţi limbajul utilizatorilor de internet. Este un joc de-a poezia care poate duce cândva la poezie (chiar dacă în prezent sunteţi studentă la Politehnică). Iată extrase din poemul care mi s-a părut cel mai fantezist:
„Eu sunt un radical din trei ce navighez pe internet,/ Tu însă eşti o epigramă şi mă atragi ca un magnet,/ Eu mă droghez doar cu ip-uri, iar Google-ul mi-e aşternut,/ Tu însă eşti profanator, chiar al propriului root./.../ Aştept un email din rai,/ Între timp downloadez de pe ODC, «Răpirea din Serai»./ Am intrat din curiozitate pe contul tău de hi5,/ Eşti persoană reală? Aş vrea să ne vedem şi live// Sau poate să îţi las un comm cu adresa mea de mess,/ Dacă îmi dai add sigur am avut success./ Mă fascinează id-ul tău yahoo messenger/ Observ schimbarea de la avatarul tău, căci am un spirit ager.// Sunt plictisit, am să mă apuc de hacker-eală,/ Sparg un cont şi uit de viaţa reală/ Trecând prin firewall-uri şi proxy-uri ca lama prin geanta de piele./ Cu nonşalanţă şi tupeu mă plimb prin LAN-urile americane.Ce plăcere!// Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike./ Eu sunt un radical din trei ce joacă Montan Bike./ Şi îmi permit căci am un RAM de 3 giga bites;/ Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike,// Undeva departe plouă acum...”

LEONARD ANCUŢA. Am citit la întâmplare câteva pagini din cele trei cărţi pe care mi le-aţi trimis. Sunteţi talentat şi original, textele dv. au o remarcabilă densitate literară, dar scrieţi parcă pentru dv., ignorându-l pe cititor. Literatura, din punctul meu de vedere, nu e un scop în sine, ci un mijloc de a-i cuceri şi emoţiona (în sensul larg al cuvântului) pe semeni.

IRINA LUCIA MIHALCA. Vă reuşesc poemele în care evocaţi personaje şi peisaje exotice. Celelalte sunt prozaice.

GEORGE SAFIR. Nu se mai scrie, aşa cum scrieţi dv., de o sută de ani:
„Chemat-ai greierii să-mi cânte,/ În poala ta să mă dezmierzi;/ Şi zorii dulci să mă descânte,/ La mine-n suflet să te pierzi.// Obrajii mi-ai spălat cu rouă,/ Uscatu-i-ai cu sărutări;/ Şi ne-am iubit pe lună nouă,/ Pe-un pat de ierburi şi de flori.”
Îndrăgostiţilor nu le mai cântă greierii, ci telefoanele mobile, iar paturile lor de ierburi şi flori au fost înlocuite de saltele ergonomice.

GEORGE CORNILĂ. Proza pe care mi-aţi trimis-o este poetizată excesiv, seamănă cu un tort greu de sirop. Cred că aveţi aptitudini pentru scris, trebuie doar să fiţi mai direct. De ce? Pentru că altfel nu-l veţi atrage pe grăbitul cititor de azi.

IRIS BANCIU, LISANDRU CRISTIAN, DORRINA POPA, ANGELA TOCILĂ, IONUŢ CARAGEA, MAGDALENA CHIRILOV, IULIA IANCU. În textele dv. se simte o adiere de literatură, dar este, deocamdată, prea puţin. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

Mare comedie cititul!

2010-11-24T13:54:00.000+02:00

MARIA SURDUCAN. În „Falsele amintiri ale domnului X” am găsit, în afară de mici şi inofensive greşeli de gramatică, dovezile unei aptitudini reale pentru scris. Aveţi un mod paradoxal de a regândi situaţii cunoscute de toată lumea, o tendinţă de a parodia ritualurile vieţii moderne (de exemplu, acela al luării unui interviu), o ironie la adresa existenţei omeneşti în general. Sunteţi rea şi, în felul acesta, bună.
Cel mai mult mi-a plăcut secvenţa în care rezumaţi, din perspectiva unui elev de liceu, istoria literaturii române:
„Adevărul era că se plictisise de citit exact în clasa a IX-a şi tot ce citise de atunci se petrecuse sub steaua inerţiei şi a snobismului. Marile romane ale naţiunii, cele scrise înainte de război, îl duceau la disperare, pentru că erau pline de ţărani, pământ şi o burghezie muribundă. Cele de după război îl enervau pentru că vorbeau de drama ţăranului strămutat la oraş de comunişti şi de intelectualitatea subversiv militantă. Cât despre literatura scrisă în ţară după revoluţie, tânărul X pur şi simplu nu reuşea să o înţeleagă, n-o înţelegea de parcă ar fi fost scrisă într-o altă limbă de către extratereştri [aşa se scrie, cu un singur i, nu cu doi, cum scrieţi dv.]. Aşa că, dacă citea, citea autori străini, citea fără să ţină minte, citea pentru că citeau şi ceilalţi, citea pentru că i se părea că aşa trebuie.”
Mare comedie – nu-i aşa? – cititul!

VIOLETA BĂLAN. Romanul „Lumea mea”, primul dintr-un triptic care mai cuprinde, conform explicaţiilor dv., „Lumea lui Ral” şi „Secretul”, este pueril-fantezist, dar se citeşte cu plăcere. Aveţi un scris simplu şi (repede) curgător, greşeli de gramatică relativ puţine (cea mai frecventă este „v-a trebui” în loc de „va trebui”), imaginaţie şi sentimentalism. Povestea femeii care, în timpul somnului, lângă soţul ei, visează întâlniri cu alt bărbat (întâlniri atât de reale încât, după ce face baie în mare cu neasemuit de frumosul Ral, se trezeşte cu părul ud de apă de mare), atinge o coardă sensibilă a cititoarelor, fiind o reprezentare (simplistă) a eternului bovarism. Eu nu încurajez acest gen de romane uşoare, à la Coelho, despre care ştiu însă că ar avea succes de librărie.

ŞTEFAN CIOBANU. Am recitit versurile dv. şi am descoperit un poem pe care nu-l remarcasem, dar care merită toată atenţia: „Omul este om şi-n crucea goală”. Cuprinde o reprezentare voit-naivă a condiţiei umane şi are farmec (cu excepţia câtorva versuri mai forţate, de genul celui în care apare cuvântul imposibil „mămoşenii”, derivat de la „mămos”). Transcriu poemul, nu înainte de a vă îndemna să faceţi o selecţie exigentă a tot ceea ce aţi scris până în prezent (şi să mi-o trimiteţi, pentru eventualitatea publicării ei în format electronic). Sfatul meu este să daţi prioritate acelor texte care şi emoţionează, care nu sunt doar o demonstraţie de inventivitate imagistică.
„oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mişcă autist// uneori aşteaptă leşinul/ ca pe o maşină de pâine/ îşi întâmpină moartea în şoşoni/ citesc cărţi pentru că au forme de aripi/ construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi/ se îmbrăţişează pentru a pune între ei/ virgulă// morfina doar le mătură durerile/ cu târnul/ fără mămoşenii/ din toate frunzele îi pândeşte rugina/ ca o piatră în praştie/ şi le loveşte tâmplele/ luându-le locul// pe scaunul de pe verandă/ rămâne adesea aerul/ care se dă în balansoar.”
Foarte inspirat final.

TEODOR BĂDĂRĂU. Amintirile dv. vă prezintă într-o lumină favorabilă ca om (cinstit, binevoitor, sensibil etc.), dar nu vă acreditează ca scriitor. Relataţi pur şi simplu ce s-a întâmplat într-o situaţie sau alta, fără să selectaţi faptele semnificative şi fără să le transfiguraţi. Spuneţi numai ce spuneţi şi nimic în plus.
Amintirile din armată, de exemplu, sunt terne, seamănă cu un raport despre condiţiile proaste de care au parte soldaţii în perioada instrucţiei:
„Îi tunseră pe rând... cu toate că nu prea aveau ce, îi mai luară din părul deja scurt... apoi îl puseră să semneze... gradatul care intră în «frizeria unităţii» (aşa scria pe uşă!) îşi bătu joc de cum arată... «Ce faţă de spăriet ai!”...frizerul, care purta haine militare pe sub halatul cu amintiri de alb, îi răspunse scârbit: «Crezi că arătai altfel când ai venit?...”
Sala de duşuri... e de fapt o hală pe al cărei [nu „cărui”, cum scrieţi dv.] tavan sunt prinse ţevi găurite... în pardoseala atât de comună – de mozaic, sunt făcute găuri de scurgere – care nu fac faţă – apă până la glezne.”
Mi-a plăcut o metaforă, „halatul cu amintiri de alb”, dar am întâlnit-o, nu ştiu când anume, şi la alţii.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Din nou am întârziat câteva zile cu această „poştă a redacţiei”. Regret, dar n-am putut să menţin ritmul, fiind copleşit de obligaţiile pe care le-am avut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Şi mai e ceva. Mulţi dintre dv. îmi trimit romane de sute de pagini, a căror lectură, pe monitor, îmi ia câte o zi întreagă. Vă rog să fiţi înţelegători şi să-mi trimiteţi doar câte un eşantion de cinci-şase pagini, însoţit de o succintă prezentare a romanului.
Altfel voi fi nevoit ca în viitor să-mi aleg eu însumi cinci-şase pagini LA ÎNTÂMPLARE, ceea ce poate fi un dezavantaj pentru dv.

Aştept să vă maturizaţi...

2010-11-14T23:44:00.000+02:00

ANDREI LANGA. Este ceva artificial în scrisul dv. Poemele par confecţionate din material plastic.
ALIN DIACONU. Poemele jucăuş-euforice pe care mi le-aţi trimis dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Aştept şi alte texte.
MAGDA HULUBENCO. Versurile dv. sunt un joc de-a misterul, neinspirat şi neconcludent. Cred că ar trebui să încercaţi şi altceva.
CICI MARIA DRĂGAN. Aveţi, în proză, o predilecţie pentru senzaţional şi melodramatic. Şi ştiţi să captivaţi, cu aceste mijloace, cititorul. E ceva, dar nu e destul.
VASILE JIVICI. Prin dezinvoltură, oralitate, tratare familiară a unor vechi simboluri (povestea cu nimbul de care trageţi fără să reuşiţi să-l clintiţi de pe cap) semănaţi cu Marin Sorescu. V-aţi propus să continuaţi experienţa lui poetică sau e o simplă coincidenţă?
ADRIAN VOICU. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de text. Am citit numai „Libreville, Gabon”, probabil un fragment de roman, care nu m-a entuziasmat. Imitaţi dezinvoltura din unele romane americane de acţiune, folosind un limbaj golănesc: „ne-am pus să lingem câte-o bere”, „bună rău”, „ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate” etc.
IOAN ALEXANDRU POPA. Versurile sunt doar năstruşnice, nu emoţionează.
ANTON MARIN. Romanul „Manuscrisul lui Titus”, aşa „uşor” cum este şi cum recunoaşteţi şi dv. că este, se citeşte cu plăcere. În mod evident aveţi talent literar. Observaţiile dv. – fugitive, dar pătrunzătoare – asupra vieţii de fiecare zi, în special asupra vieţii conjugale şi a celei de la ţară, fantezia bine controlată, umorul, cam deocheat, însă foarte rar vulgar contribuie, deopotrivă la cucerirea (pentru o noapte, nu pentru o viaţă) a cititorului. Când va veni momentul am să propun romanul pentru publicare la editura virtuală „CORECTbooks”, în colecţia „Noul val”.
BOGDAN TUPILAT. Scrieţi într-un mod împiedicat-dezinvolt, aveţi îndrăzneala nefirească a cuiva care şi-a învins timiditatea:
„Calvar de sâni/ În vara posedată!/ Suport amar... de goliciune/ Printre nutriile-ncălţate/...şi salivez la manechine// Dar ce folos să freci la plastic?/ Că-nţepeneşti... de zor.”
Aştept să vă maturizaţi, să vă eliberaţi de complexe.
VALENTIN ENACHE. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar întâmplările (fie şi reale) sunt povestite într-un stil pueril şi n-au legătură cu literatura. Rămâne faptul că sunteţi simpatic.
WASZLAW BRNO. Un singur text (în care se simte vag influenţa lui Nichita Stănescu) mi se pare demn de luat în considerare:
„Nu eu am ucis îngerul/ Nu eu i-am strivit capul de trepte/ Nu eu i-am şters sângele/ Curgând./ Nu eu l-am scuipat şi/ I-am tăiat aripile şi/ Nu eu mi-am luat zborul cu ele./ Nu eu am ajuns în ceruri/ Şi m-am dat drept înger,/ Nu eu, nu eu, nu eu!/ - Dar cine?” („Proces”).
Celelalte n-au coerenţă, se sfărâmă între degete.
IOAN CIOBOTA. Articolele pe care m-aţi invitat să le citesc nu sunt articole, ci predici. Nu am competenţa necesară ca să le evaluez, dar, intuitiv, îmi dau seama că sunt bine gândite şi că ajung la conştiinţa credincioşilor.
ANDREI P. VELEA. Aveţi sensibilitate şi o imaginaţie productivă. Faceţi însă exces de metafore. Fiecare poem seamănă cu un brad de Crăciun care nu se mai vede din cauza podoabelor.
RĂDUCU RAREŞ. Scurtele eseuri de pe blogul dv. pe care m-aţi îndemnat să-l accesez nu prezintă interes ca literatură. Ele dovedesc doar că sunteţi un tânăr inteligent, în curs de formare, care încearcă să se înţeleagă pe sine.
COSTIN ROTARU. Începutul de roman SF pe care mi l-aţi trimis este simplist, ca o compunere şcolară.
VALENTIN COJOCARU. Nu am înţeles poemul dv., „Fond genetic”:
„Nu pot să nu mă înfior când ştiu şi simt că/ La temelia propriei credinţe se află sămânţa pieirii mele/ Iar eu nici măcar nu am putut vedea florile de pe-al meu mormânt...” etc.
DOINA POPESCU. Istorisirile dv., inconsistente din punct de vedere literar, nu lipsite însă de umor, pot fi publicate în presă. Într-o carte nu le-aş reproduce (deşi dv. aţi făcut-o).
ŞTEFAN VIZIRU. Ideea că ziua de 14 miercuri îi aduce cuiva ghinion nu poate susţine o povestire. Aş fi vrut să vă sfătuiesc, ironic, să scrieţi despre o pisică neagră care v-a tăiat calea, dar nu meritaţi să fiţi ironizat. Sunteţi un om de bunăcredinţă căruia îi lipseşte, deocamdată, experienţa literară. Când povestirea „14 miercuri” o să vi se pară chiar dv. naivă, scrieţi-mi din nou.

Trebuie să iei nota 11...

2010-11-09T20:53:00.000+02:00

MIHNEA MÂNDUŢEANU (sper că aşa se ortografiază numele dv.; altădată vă rog să-l scrieţi cu semne diacritice). Personajele din romanul la care lucraţi se agită necontenit, dar nu au viaţă. Pe de altă parte, am identificat în fragmentul trimis numeroase cazuri de exprimare greşită. Nu se poate spune „sunt un pic epuizat” („epuizat” înseamnă lipsit complet de energie, terminat). Nu trebuie folosit verbul a „vroi”. Aveţi de ales între „a voi” şi „a vrea” etc.
ANDREEA TĂNASE. Versurile dv. nu sunt involuntar-comice, ca acelea pe care le prezint la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar”. Cuprind şi unele naivităţi, dar în general prezintă interes fiind o combinaţie de curaj artistic, emoţie şi (discretă) ironie.
„În carne de poet aş alege să mă reîntrupez,/ Măsurată în kilogram-lumină./ Prin ochii lui un soare mai galben aş vedea,/ Din gura lui mi-aş spune vorba mult mai plină,/ Aş râde şi-aş muşca din viaţă cu folos,/ Dinţi frumoşi, limbă parfumată, salivă fină.../ Cuvântul dintr-un alt cer s-ar coborî,/ Nu prea îndepărtat.../ Cu pas uşor aş mângâia distanţa,/ Cu coapsa fermă timpul l-aş încăleca,/ Aş renunţa în text la virgulă,/ Pe « mine » de « însămi » l-aş apropia.”
În concluzie nu există riscul să fiţi ironizată vreodată la emisiunea mea consacrată exclusiv cărţilor proaste.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA. Da, pot să vă spun o părere despre cartea dv., dar numai în cadrul acestei rubrici. P.S. Nu mi-a plăcut ceea ce susţineţi, lamentându-vă: că v-aţi aşezat târziu la masa prozatorilor, când tacâmurile fuseseră deja împărţite. E o reprezentare simplistă şi prozaică a condiţiei de scriitor. Dezvoltând metafora dv., vă asigur că, dacă aveţi talent, puteţi să veniţi oricând la banchet cu tacâmuri de argint, aduse de acasă..
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Povestirile, scrise parcă de o elevă de liceu, merită nota 10. Dar, ca să te consideri cu adevărat scriitor, trebuie să iei nota 11.
ADRIAN CHRISTESCU. Toate cele trei povestiri – Cu moartea pre moarte călcând, Mă cheamă Toby, O zi de armată, o seară de Crăciun – sunt bine articulate, ca un mecanism cu roţi zimţate care îl duce pe cititor exact unde vrea autorul. Apreciez şi faptul că nu seamănă deloc între ele. Prima este o reprezentare sarcastic-terifiantă a unui moment istoric pe care nu-l mai cunoaştem decât din cărţi: dv. faceţi ca, peste violenţa abstractă din memoria noastră culturală, să devină vizibilă violenţa propriu-zisă: poliţiştii lui Carol al II-lea îi împuşcă de la 20 de centimetri, îi înjunghie, îi ard de vii pe legionarii arestaţi (unii luaţi la întâmplare de pe stradă), iar după aceea alţi legionari îi ucid la fel de de nemilos, cu plăcerea orgiastică a crimei, pe poliţişti. Se înţelege din povestirea dv., într-un mod direct, zguduitor, că toate acţiunile politice de acest fel sunt toate absurde, zadarnice, compromiţătoare pentru fiinţa umană.
În Mă cheamă Toby este ingenioasă punerea în paralel a memoriilor unui câine cu acelea ale stăpânului său. Faceţi o adevărată echilibristică pe sârma subţire a sentimentalismului, de pe care se poate cădea uşor în ridicol. Dar dv. rămâneţi în picioare.
În cea de-a treia povestire se remarcă modul inteligent în care descrieţi eşecul comunicării dintre un ofiţer cu o gândire ternă şi un soldat atras de poezie (această incompatibilitate este analizată şi într-o povestire a lui Mircea Eliade, în care este vorba însă nu de un ofiţer şi de un soldat, ci de un anchetator de la Securitate şi un bătrân căruia îi place să fabuleze).
Dacă aţi alcătui o carte întreagă din asemenea povestiri aţi avea, sunt sigur, succes.
FLORINA TIMOFTE. Nu se poate stabili dacă textul trimis de dv., Motivul farfuriilor, este poezie sau proză, dar aceasta, oricum, n-are importanţă.Cert este că înaintarea lentă a relatării, descrierea minuţioasă a ceea ce se petrece în sufletul unei femei când îşi aşteaptă soţul să vină acasă reuşesc, de la un moment dat, să suscite interesul cititorului (şi chiar să-l facă să regrete, în final, că soţul, insensibil la freamătul interior al femeii, o anunţă că va pleca „în deplasare” pentru trei săptămâni).
Cel mai interesant din punct de vedere literar mi s-a părut „coşmarul” femeii din cele cinci minute cât reuşeşte să aţipească:
„A început să retrăiască în minte momentele de după ce a ajuns acasă de la serviciu când încă soarele domnea pe cer şi să se gândească la toate stările stranii prin care trecuse în ultimele doua ore. Fusese întruchiparea simultană şi prelungită a două femei diferite. Una din ele era exuberantă, gingaşă şi voia să gătească iar cealaltă era melancolică, plictisită şi voia să mediteze. «Şi care dintre ele sunt acum?» se întreba, «sunt o a treia care le conştientizează pe cele
două?, din conştientizarea scindării în două a sinelui s-a născut o a treia femeie
şi astfel sinele s-a scindat din nou? şi dacă mâine conştientizez că azi am
conştientizat cele trei femei prezente în mine? mi se va scinda sinele în patru?
şi dacă poimâine la fel şi tot aşa la infinit? care din ele sunt? cine sunt?
sunt vreuna din ele?, sunt milioane de femei? Dumnezeule, am înebunit! e
nebunie curată la ce mă gândesc acum! dacă nu mă opresc, îmi pierd minţile!
oare aşa înnebunesc oamenii? oare am înnebunit? nu, oamenii nebuni nu ştiu că
sunt nebuni, probabil visez.»”
Mă întorc însă la hiperealismul din restul poemului (farfuriile nespălate din chiuvetă, prepararea spaghetelor etc.). Prea mulţi tineri autori scriu aşa, cum o să vă diferenţiaţi de ei?
CÂTEVA PROBLEME PRACTICE. 1. Îmi cer scuze că am întârziat două zile. Este o perioadă în care trebuie să citesc în regim de urgenţă numeroase cărţi ca să le prezint la lansările de la apropiatul târg de carte. 2. Adresa poştală indicată de mine este bună (Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22). Dacă vi se returnează cărţile este pentru că le trimiteţi sub formă de scrisori recomandate sau colete, ceea ce înseamnă că în cutia poştală nu găsesc decât avize şi, pe baza lor, trebuie să mă duc la diverse ghişee şi să stau la cozi interminabile. Mult mai bine este să mi le trimiteţi sub formă de scrisori simple, ca să le iau direct din cutia poştală. 3. Adresa de e-mail pe care vă sfătuiesc să-mi trimiteţi textele este alex2108145@gmail.com.

Noul val

2010-10-31T10:31:00.000+02:00

DANIEL D. MARIN. Ştiu că aţi publicat trei cărţi, nu există riscul să vă consider un începător. De altfel, chiar poemele trimise – cele construite în jurul misteriosului personaj Oona – dovedesc că aveţi experienţa scrisului.Şi îmi şi place cum scrieţi, cursiv, expresiv-monoton (oarecum în stilul lui Mircea Ivănescu), reuşind aproape de fiecare dată să induceţi cititorului un sentiment de stranietate şi nelinişte. Totuşi, în general, mie nu-mi inspiră încredere poemele care fac parte din mari cicluri. Ele presupun din partea poetului o muncă inginerească, o administrare prozaică a inspiraţiei
DOMNICA SEIF ELZAYAL. Nu pot să mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
ANDREI EPUR. Scurtele povestiri „Răsărit de soare şi „Idilă în metroul bucureştean” dovedesc că aveţi sensibilitate şi inteligenţă artistică. Vă lipseşte doar experienţa, pe care urmează, eventual, să o acumulaţi în timp. Reproduc, deocamdată, un pasaj emoţionant din a doua povestire:
„[În metrou] Eram cu faţa chiar la uşă,fără a avea pe cineva înaintea mea, nu mă interesa nimeni şi nimic.Ascultam,pe jumătate adormit, zumzetul metroului şi mi-aş fi dorit ca staţia următoare să nu mai vină niciodată. Aveam o ciudată senzaţie de bine, cum stăteam aşa, ţinându-mă cu mâna de bară şi moţăind în picioare. [La un moment dat] am realizat că pe bara de care mă ţineam eu mai apăruse o mână. O mână albă, delicată. O mână de femeie. Şi m-am surprins gândindu-mă la mâna aceea frumoasă, cu degete lungi, fine, aflată chiar deasupra mâinii mele, la câţiva centimetri. Am început să o observ atent, fără să văd însă femeia care stătea chiar în spatele meu. Şi, ca într-un joc, am început să-mi imaginez episoade din viaţa necunoscutei...”
ANDREI BADEA. Lirismul din amplele dv. poeme e diluat, dar de bună calitate. Versurile se desfăşoară calm, fără nici un moment de precipitare, semănând până la confuzie cu proza, şi totuşi, pe neobservate, se creează o atmosferă, se întrevede un sens, se ajunge la poezie. Aşa cum avionul aleargă pe pământ un timp înainte de a decola, fiecare poem al dv. începe prin a fi terestru şi sfârşeşte prin a se pierde în înaltul cerului. Transcriu fragmente din două dintre ele, asigurându-i însă pe cititori că toate au această calitate, de a lua, treptat, înălţime:
„«Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?/ Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti/ eu eram în Athos,/ muntele acela sfânt,/ de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…/ Acolo călugării se roagă neîncetat,/ şi tot muntele miroase/ a mir/ de parcă/ cineva,/ din greşeală,/ şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar/ şi ar fi curs tot, tot/ peste munţi/ şi peste copaci/ şi peste turlele bisericilor/ şi peste bărbile părinţilor bătrâni („Înviere”);
„Se înserase de ceva timp,/ şi oamenii se târau pe străzi,/ şi eu stăteam la geam,/ aşteptând/ să văd,/ pentru ultima oară,/ un om,/ care ar vrea să-şi dea viaţa,/ numai să poată zbura/ o secundă.../ Dar omul ăsta nu mai venea odată.../ Şi târziu, în noapte,/ în lumina becului,/ a început să ningă.../ Încet.../ Încet.../ Din ce în ce mai încet.../ Timpul se scurgea din ce în ce mai încet.../ Şi ningea.../ Din ce în ce mai tare.../ şi cântecul,/ şi secundele,/ înfrăţite,/ se scurgeau/ pe pielea mea,/ zgâriindu-mă/.../ Într-un târziu,/ când mai aveam puţin până dincolo/ când simţeam viaţa scurgându-se din mine/ am văzut,/ în şanţurile săpate de secundele înfrăţite cu cântecul/ cum oamenii ce se târâseră mai devreme/ acum îşi luau zborul din şanţurile mele:/ erau ca nişte pitici cu aripi/ ca nişte colibri/ şi m-am bucurat/ că măcar în ultima clipă/ mă pot bucura de bucuria lor/ şi am vrut să le fac cu mâna./.../ Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...” („Ultimul zbor”)
UN DEVORATOR DE PRESĂ. „Aş vrea să aflu cum rimează răspunsul pe care-l daţi, pe blogul dv., unui corespondent: «Vreau – şi am şi mijloacele necesare – ca să-i susţin pe autorii talentaţi. Pot să-i recomand unor reviste şi edituri, pot să scriu despre ei, pot să-i includ în ediţia a II-a a «Istoriei literaturii române contemporane la care lucrez în prezent» – cu afirmaţia făcută în articolul «Sindicatul succesului» («Cultura», 11.04.2010): „Dacă în acest moment aş descoperi un tânăr autor genial undeva în provincie, şi aş vrea să-l prezint, cu un entuziasm care îmi este caracteristic, lumii literare, nu aş avea nici o şansă să mă fac auzit.»”
Ar fi fost frumos din partea dv. să vă şi prezentaţi. Întrebarea pe care mi-o adresaţi e justificată. Iată răspunsul meu. Eu am vorbit de un „sindicat al succesului” care domină lumea literară. Dar pe autorii talentaţi pe care am să-i identific aici am să-i prezint lumii, nu lumii literare.
Pe de altă parte, pe aceşti autori pot să-i susţin într-o oarecare măsură şi în lumea literară, aşa surdă cum este. Cum? Cu mijloace proprii. Sunt reviste şi edituri care au nevoie de mine, iar eu pot, în anumite limite, să le pun condiţia să-i promoveze pe unii nou-veniţi dacă vor să mai răspund solicitărilor lor. Cât priveşte ediţia a II-a a „Istoriei...” mele, în cuprinsul ei sunt suveran, n-am nevoie de sprijinul nimănui ca să aduc în prim-plan un autor valoros. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile mele la radio şi televiziune.
Şi mai am o veste bună. Acest blog a fost remarcat de o firmă puternică, recent înfiinţată, CORECTbooks, cu care am semnat un contract de parteneriat. Nu mi se oferă bani pentru această asociere, dar mi se oferă ceva mult mai important, posibilitatea să public cărţile celor mai talentaţi autori descoperiţi de mine în ediţii electronice, să le fac publicitate etc. Colecţia coordonată de mine se va numi NOUL VAL.
Sunt hotărât să încerc să corectez, cu mijloacele pe care le am la dispoziţie, nedreptăţile din viaţa literară. Nu vreau să încurajez în nici un fel amatorismul (puteţi vedea, în fiecare luni seara, la ora 19,30, la TVR Cultural, cum îi tratez pe autorii de cărţi proaste). Dar există în momentul de faţă scriitori necunoscuţi, tineri sau bătrîni, cu sau fără cărţi, care scriu mai bine decât mulţi dintre scriitorii „consacraţi”.
P.S. Şi încă ceva: de acum înainte am să răspund coespondenţilor mei mai des şi fără întârziere. Mai exact: în fiecare duminică.

Ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie

2010-10-16T22:58:00.001+03:00

DANIEL LĂCĂTUŞU. Versurile dv. au o scurtime nervoasă. Zig-zag-ul lor te face să te gândeşti la o diagramă a unei sensibilităţi ieşite din comun. Este ca şi cum tot ce se întâmplă în jur vă doare. Iată textul care mi-a plăcut cel mai mult:
„Nişte bezmetici/ au ucis poezia,/ au lăsat-o să zacă/ aruncată într-un şanţ/
la marginea oraşului,/ în lumina farurilor/ se vede clar tăietura”
Sunt însă în poeziile dv. şi formulări hazardate, de genul:„amorsă de vise”; „ compot de oase”.
OLGA ALEXANDRU DIACONU. Fraza cu care începe mesajul dv. este tulburător-echivocă: „mă conformez dorinţelor dv., care sunt şi ale mele.” Nu vă este teamă că am dorinţe de satir? Să trecem însă la literatură. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de texte: cinci cărţi! N-am putut să le citesc pagină cu pagină, le-am „răsfoit”. Versurile au o inconsistenţă plăcută, sunt uşoare şi transparente ca mătasea. Nu rămân multă vreme în conştiinţa cititorului. În roman, tot inserţiile de poezie sunt cele care atrag (în rest, se remarcă o anumită naivitate, care nu face o impresie bună). Cât priveşte studiul consacrat lui Mircea Eliade, arată ca o lucrare de doctorat, emfatic-teoretizantă şi plictisitoare (probabil şi din cauza excesului de citate din alţi autori, multe dintre ele pur ornamentale).
ADRIAN CHRISTESCU. Nu pot să deschid attachment-ul cu cele trei povestiri. De ce nu mi le trimiteţi în Word?
FLORENTINA LOREDANA DALIAN. Scurtele dv. povestiri emoţionează, uneori, prin candoare şi sinceritate. Vă stă bine să vă copilăriţi, dar exageraţi în direcţia asta; drept urmare, din copilăroasă cum sunteţi, deveniţi des puerilă.
OVIDIU SLAVU. Cartea dv. despre ultimul campionat de fotbal, scrisă dezinvolt şi cu umor, se citeşte cu plăcere. Nu este vorba de literatură, ci de o publicistică sportivă de bună calitate, având ca model – cum explicaţi chiar dv. – cărţile regretatului Ioan Chirilă.
ANDREI BADEA. Rareori am mai citit o scrisoare atât de caustică. Scrieţi bine când sunteţi indignat, ar trebui plătit cineva ca să vă ofere mereu motive de indignare:
„offf, domnule alex ştefănescu, greu greu cu un răspuns, aşa-i? mă gândeam şi eu aşa, ca prostul, cum se face că în unele ţări răspunsurile sunt, cât de cât, onorate dupa promisiune, numai românia este ţara întârzierilor niciodată explicate satisfăcător pentru nemulţumit?
off, românie, românie, ţară de oameni născuţi morţi, ţară de oameni indiferenţi, ajunşi în posturi importante, li se lipeşte de creier indiferenţa şi spleenul mioritic, agravat mult de la diagnosticul cioranian încoace.” etc.
P.S. Răspunsuri mai prompte nu pot să dau, pentru că susţin singur această „poştă a redacţiei” (nu am măcar o secretară frumoasă care să mă ajute) şi nici nu mă plăteşte nimeni pentru muncă. În plus, mulţi corespondenţi îmi trimit nu trei-patru pagini asupra cărora să mă pronunţ, ci trei-patru sute.
P.P.S. Eu nu sunt şef, nu sunt nimic. Sunt doar Alex. Ştefănescu.
P.P.P.S. Corect era să scrieţi „li se lipesc de creier indiferenţa şi spleenul mioritic”.
LAURA SGÂRCITU. Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.
LIVIU GOGA. „Cânturile catârului”, în număr de patruzeci şi două, pe care le dedicaţi lui Şerban Foarţă, Nicolae Labiş, François Villon şi Omar Khayam, nu au mare lucru în comun cu scrisul acestor poeţi, ci seamănă mai curând, prin enunţurile decise, din care nu lipsesc niciodată neologismele, prin tonul de rechizitoriu la adresa nedreptăţilor de pe întreaga planetă, prin grandilocvenţă şi teatralitate, cu poemele lui Adrian Păunescu:
„Catârul cântă, flaut nesfârşit,/ Sub ora rece a iubirii erei;/ Dorm ospătarii sensului oprit/ Îmbrăţişând rotundul frapierei,// Dorm armele sub frunţi de preşedinţi,/ De regi şi de tăceri prefabricate;/ Când câinii vin cu flamurile-n dinţi,/ Potirul morţii poartă nestemate!// Doarme planeta ca un singur ins,/ Dorm ucigaşii-n leagănul de crime,/ Pe sânul mamei, răstignit şi-nvins,/ Copilul se adapă la asprime.// Da, doarme lumea ca pe eşafod/ (La gât şi ghilotina e cravată!)/ Pierdut e-acel măreţ şi tainic glod/ Al stelei ce nu doarme niciodată!”
Cred că ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie.

De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă?

2010-10-05T01:59:00.002+03:00

DIANA DIANA. Lipsă de pregătire literară, folosire precară a limbii române. În schimb, aveţi sensibilitate, care ar merita cultivată prin lecturi sistematice, studii de specialitate etc.
ANIŞOARA IORDACHE. Versurile dv. ar putea fi publicate, dar, publicate fiind, ar trece neobservate. Sunt monoton-inventive, lipsite de rezonanţă în conştiinţa cititorului şi confundabile cu versurile multor autori de azi.
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Scurta povestire „Porţia de libertate” atrage atenţia prin concizie. În numai câteva fraze reuşiţi să reconstituiţi o dramă (a tânărului ţăran părăsit de calul lui). Şi să-i mai şi adăugaţi un happy-end. „Biletul” este construit ingenios pe un joc de idei (Moş Crăciun – de fapt un tânăr deghizat în Moş Crăciun – îi aduce unei fete un dar căruia peste un timp – probabil peste nouă luni, presupun eu ¬ fata va trebui să-i dea un nume). Când am deschis documentul cu titlul „Singurătate”, am găsit o schiţă, „Cireşe de iunie”, semnată de... Sorina Ivaşcu. Aşa încât mă văd nevoit să-i răspund şi ei, nu înainte de a vă spune că amândouă aveţi aptitudini pentru scris, dar nu sunteţi, deocamdată, destul de experimentate.
SORINA IVAŞCU. Cireşe de iunie se remarcă prin capacitatea dv. de a crea un suspense psihologic, descriind o situaţie care n-are în fond nimic senzaţional. Totuşi, încă adie un aer de compunere şcolară în textul dv.
PAUL BELDI LADISLAU. Nu mi-am propus să să mă pronunţ şi asupra unor autori cu multe cărţi, cum sunteţi dv. Totuşi, fiindcă mi-aţi trimis volumul ”Şi mama a zis: Iisus Christos rămâne!...”, cuprinzând „cinci povestiri reale”, trebuie să vă mărturisesc că textele dv., naiv-patetice, nu m-au entuziasmat. P.S. M-a amuzat raţionamentul dv. din scrisoarea care însoţeşte cartea: „Visez că sunt foarte talentat şi aşa cum a fost descoperit Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu, voi şi eu descoperit de către Alex Ştefănescu şi va fi foarte bine pentru acel descoperitor.” Regret, dar am ratat şansa de a-mi fi foarte bine.
VICTORIA FATU NALATIU. Aveţi un mod original de a scrie, realizând frecvent un scurt-circuit între realitate şi reverie. În felul acesta tot ce povestiţi, indiferent de subiect, devine interesant:
„Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină.”
Sunteţi o autoare talentată. De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă? Nina Berberova avea 84 de ani când şi-a publicat prima carte.

Talentul dă legitimitate...

2010-09-11T12:00:00.000+03:00

Talentul dă legitimitate...

KARL J. (sau EL DESDICHADO). După ce am explicat unui corespondent, într-un comentariu anterior, că violenţa de limbaj, în sine, nu produce literatură, veniţi dv. şi demonstraţi, cu versurile pe care le scrieţi, că există şi o violenţă de limbaj productivă din punct de vedere literar.
Cuvintele şocante pe care le folosiţi, într-o declaraţie de dragoste, taie şuierător aerul ca nişte pumnale mânuite de un spaniol gelos. Ce femeie ar avea curajul să vă refuze?
„Aş suge sânul tău căzut şi slut, lasciv ca un vampir in rut, să-mi vărs amocul în desfătare hâdă, să am orgasm cu tine, Ghionoaie nudă.// Să ne sugem unul altuia privirile, mestecandu-le cu tot cu gene, apoi să-ti desfac vorace labiile de culoarea spaimelor mele.//Amor ca un preludiu de viol într-o Cythera însângerată, eu să joc rolul unui Smeagol, iar tu să fii doar o erată.”
Este încă o dovadă că talentul (şi dv. aveţi talent) dă legitimitate oricărei formule literare.
MIHAELA BULAI. Cele două povestiri, Codiţe şi Balerina, sunt naiv-înduioşătoare. A trecut vremea acestui gen de literatură.
VIORICA MARICA. În schiţa satirică Preşul portretul făcut protagonistei este şarjat şi tendenţios:
„Femeia se credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele dascălilor. [...] Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trăsături rigide, osoase” etc.
În timpul lecturii avem impresia că, în loc să vă pasioneze creaţia literară, sunteţi însufleţită de dorinţa de a vă răzbuna pe o persoană reală.
P.S. Există verbele „a vrea” şi „a voi”. Nu există verbul „a vroi”.
DOINA POSTOLACHI. Romanul dv. intitulat 601 (referire la o linie de autobuz prin Bucureşti) ar putea fi subintitulat „drama de a fi basarabeancă”. Multe din pasajele lui impresionează prin patetism, printr-o retorică repetitivă, sugerând obsesia, printr-o sensibilitate ieşită din comun, care face ca simpla înregistrare a realităţii să doară. Iată, ca exemplu, pasajul despre trecerea graniţei dintre România şi Republica Moldova cu trenul:
„Peste tot în jur şi peste multe alte rânduri de căi ferate sunt hoituri de ciori şi excremente şi hârtie igienică în descompunere. Este segmentul de frontieră, ca o linie lăsată de o intervenţie în istorie, ca o intervenţie chirurgicală. Pare a fi o intervenţie nereuşită, atâta timp, cât miroase aşa urât. Miroase a rană neprinsă. Puroi şi sânge împuţit.
Dacă acestui pământ i-a fost scos vreun organ, atunci cu siguranţă Moldova îi lipseşte Mamei ca un rinichi.”
Din nefericire, sunt şi multe segmente ale romanului prozaice (şi chiar vulgare), fără valoare literară, de exemplu acelea în care îi admonestaţi pe românii din România pentru că le consideră automat pe basarabence curve. Puteţi să fiţi oricât de furioasă, puteţi să folosiţi şi cuvinte licenţioase, cu condiţia ca textul care rezultă să fie expresiv şi să aibă un sens înalt. Altfel, îl faceţi pe cititor să se simtă jenat, ca şi cum ar asista pe stradă la o ceartă.

De unde aţi apărut?

2010-08-29T20:45:00.001+03:00

AURA BALALIA (Constanţa). Dacă este vorba de un roman, puteţi să mi-l trimiteţi şi în întregime. Dar şi mai bine ar fi să faceţi o scurtă prezentare a lui căreia să-i adăugaţi un fragment de 10.000-20.000 de semne.
NASTIA MUREŞAN. Sunteţi un foarte bun poet. De unde aţi apărut? Stăpâniţi cu fermitate şi eleganţă cuvintele, regândiţi inteligent situaţii din viaţa de fiecare zi, creaţi o undă de emoţie fără să deveniţi patetic:
„în absenţa gravitaţiei parcă aş fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari/ şi pline de Pământ/ lumina mă slefuieşte mă rotunjeşte îmi dă rang/ de întâmplare perfectă/ laolaltă cu mine în aer mai multe întâmplări perfecte/ proliferează pe traiectorii anapoda”
Mi-ar face plăcere să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
DANIEL VERONA. Nu am (deocamdată) posibilitatea să deschid un pdf, vă rog să-mi retrimiteţi textele ca documente Word, pe adresa de e-mail alex2108145@gmail.com
OVIDIU-IONEL DUŢĂ. Vă dezamăgesc, nu sunteţi genial, cum credeţi dv. cu atâta entuziasm. Sau poate nu credeţi şi aţi vrut doar să mă provocaţi. În schimb, sunteţi simpatic, ceea ce nu e de dispreţuit. Naraţiunile dv. autobiografice atrag atenţia prin umor şi printr-o sinceritate jucată, care vă stă bine. O fată s-ar lăsa repede cucerită de dv. Un critic literar, prin definiţie sceptic, aşteaptă însă să vă maturizaţi.

Poșta redacției: Evaluarea unui text literar nu e un act democrati...

2010-08-29T20:43:00.000+03:00

Poșta redacției: Evaluarea unui text literar nu e un act democrati...: "PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Vă rog să nu vă descurajeze faptul că nu tuturor am să vă răspund prompt. În numai câteva zile de la lansarea ap..."

Evaluarea unui text literar nu e un act democratic

2010-08-16T16:59:00.000+03:00

PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Vă rog să nu vă descurajeze faptul că nu tuturor am să vă răspund prompt. În numai câteva zile de la lansarea apelului am primit peste 200 de texte (unele de întinderea unor cărți). Mă bucură această afluență (datorată și sprijinului pe care mi l-au dat, cu generozitate, Lucia Verona și Alexandru Petria) și vă asigur, în continuare, că nici un mesaj nu va rămâne fără răspuns. Doar că acum sunt încă în vacanță, la mare, și am reacții lente. În scurtă vreme, întors la București, am să intru în ritm.
Pe de altă parte, le mulțumesc celor care comentează, pe blog, comentariile mele, dar îi anunț că n-am să mai intervin în discuția cu ei, fiindcă vreau să mă concentrez asupra evaluării textelor literare. În România sunt mii de autori care au nevoie de o părere calificată despre ceea ce scriu. Acești autori merită atenție, cu atât mai mult unii dintre ei sunt talentați.
Vreau să-mi fac datoria de critic literar. Și n-am de gând să pun textele literare primite în dezbatere publică. Judecarea critică a unei scrieri nu este un act democratic, ca luarea unei hotărâri în parlament, ci o problemă de specialitate. Când vreau să aflu dacă un diamant este autentic și cîte carate are, mă adresez unui bijutier, nu organizez o dezbatere publică.
ȘTEFAN CIOBANU. Imaginile folosite de dv. - și în proză și în poezie – sunt ingenioase:
”Inima îmi bătea ca un vecin în țeavă” etc.
Ele atrag atenția, ca o colecție de formulări sugestive, dar nu emoționează. Ideal ar fi ca utilizarea lor să nu rămână un scop în sine, ci să devină un mijloc de comunicare cu cititorul.
ALINA-DORA TOMA. Poeziile, sporovăială spirituală, de genul celei praticate, cu mai multă artă, de Marin Sorescu, se citesc cu plăcere, dar se uită repede. Proza scurtă suferă și ea de o anumită inconsistență, deși este bine scrisă (cel mai mult mi-a plăcut Schiță de personaj, care dezvoltă un inteligent joc de-a scrisul). Există ceva fantezist-luminos în scrisul dv. care mă face să cred că aveți viitor ca scriitoare.
IOAN MUGUREL SASU. Când am vrut să deschid documentul cu textul dv. mi s-a cerut parola. Vă rog să mi-l trimiteți deparolat. Altfel, vă dau și eu răspunsuri codate!

Primul text, primul răspuns

2010-08-05T12:47:00.001+03:00

IOAN ALEXANDRU POPA. În versurile dv. se remarcă un negativism furibund și o violență de limbaj care, în principiu, nu sunt de disprețuit, dar care în cazul dv. rămân fără acoperire, un fel de spectacol lingvistic în sine, neemoționant, uneori chiar hazliu:
”Plouă. Cuţite reci/în spate./Şi din piept ţâşneşte fierea./Aburi amari se-ncolăcesc in priviri,/clădiri măcinate/se prăbuşesc zdrobindu-mi genunchii” etc.
Totul s-ar schimba dacă ați avea ceva important de spus (sau dacă măcar ați crea impresia că aveți ceva important de spus).

Aștept texte. Aducătorului bună recompensă!

2010-08-03T12:44:00.000+03:00

Printre voi se află un tînăr scriitor genial. Vreau să-l descopăr. Ajutați-mă!
Vă promit că toate textele vor fi citite și vor primi răspuns.

Adresa mea este: alex2108145 at gmail punct com
sau, pentru tradiționaliști:
Alex Ștefănescu
București OP 22 CP 22

Referințe despre mine găsiți pe site-ul meu la http://www.alexstefanescu.ro/