DANIEL D. MARIN. Ştiu că aţi publicat trei cărţi, nu există riscul să vă consider un începător. De altfel, chiar poemele trimise – cele construite în jurul misteriosului personaj Oona – dovedesc că aveţi experienţa scrisului.Şi îmi şi place cum scrieţi, cursiv, expresiv-monoton (oarecum în stilul lui Mircea Ivănescu), reuşind aproape de fiecare dată să induceţi cititorului un sentiment de stranietate şi nelinişte. Totuşi, în general, mie nu-mi inspiră încredere poemele care fac parte din mari cicluri. Ele presupun din partea poetului o muncă inginerească, o administrare prozaică a inspiraţiei
DOMNICA SEIF ELZAYAL. Nu pot să mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
ANDREI EPUR. Scurtele povestiri „Răsărit de soare şi „Idilă în metroul bucureştean” dovedesc că aveţi sensibilitate şi inteligenţă artistică. Vă lipseşte doar experienţa, pe care urmează, eventual, să o acumulaţi în timp. Reproduc, deocamdată, un pasaj emoţionant din a doua povestire:
„[În metrou] Eram cu faţa chiar la uşă,fără a avea pe cineva înaintea mea, nu mă interesa nimeni şi nimic.Ascultam,pe jumătate adormit, zumzetul metroului şi mi-aş fi dorit ca staţia următoare să nu mai vină niciodată. Aveam o ciudată senzaţie de bine, cum stăteam aşa, ţinându-mă cu mâna de bară şi moţăind în picioare. [La un moment dat] am realizat că pe bara de care mă ţineam eu mai apăruse o mână. O mână albă, delicată. O mână de femeie. Şi m-am surprins gândindu-mă la mâna aceea frumoasă, cu degete lungi, fine, aflată chiar deasupra mâinii mele, la câţiva centimetri. Am început să o observ atent, fără să văd însă femeia care stătea chiar în spatele meu. Şi, ca într-un joc, am început să-mi imaginez episoade din viaţa necunoscutei...”
ANDREI BADEA. Lirismul din amplele dv. poeme e diluat, dar de bună calitate. Versurile se desfăşoară calm, fără nici un moment de precipitare, semănând până la confuzie cu proza, şi totuşi, pe neobservate, se creează o atmosferă, se întrevede un sens, se ajunge la poezie. Aşa cum avionul aleargă pe pământ un timp înainte de a decola, fiecare poem al dv. începe prin a fi terestru şi sfârşeşte prin a se pierde în înaltul cerului. Transcriu fragmente din două dintre ele, asigurându-i însă pe cititori că toate au această calitate, de a lua, treptat, înălţime:
„«Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?/ Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti/ eu eram în Athos,/ muntele acela sfânt,/ de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…/ Acolo călugării se roagă neîncetat,/ şi tot muntele miroase/ a mir/ de parcă/ cineva,/ din greşeală,/ şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar/ şi ar fi curs tot, tot/ peste munţi/ şi peste copaci/ şi peste turlele bisericilor/ şi peste bărbile părinţilor bătrâni („Înviere”);
„Se înserase de ceva timp,/ şi oamenii se târau pe străzi,/ şi eu stăteam la geam,/ aşteptând/ să văd,/ pentru ultima oară,/ un om,/ care ar vrea să-şi dea viaţa,/ numai să poată zbura/ o secundă.../ Dar omul ăsta nu mai venea odată.../ Şi târziu, în noapte,/ în lumina becului,/ a început să ningă.../ Încet.../ Încet.../ Din ce în ce mai încet.../ Timpul se scurgea din ce în ce mai încet.../ Şi ningea.../ Din ce în ce mai tare.../ şi cântecul,/ şi secundele,/ înfrăţite,/ se scurgeau/ pe pielea mea,/ zgâriindu-mă/.../ Într-un târziu,/ când mai aveam puţin până dincolo/ când simţeam viaţa scurgându-se din mine/ am văzut,/ în şanţurile săpate de secundele înfrăţite cu cântecul/ cum oamenii ce se târâseră mai devreme/ acum îşi luau zborul din şanţurile mele:/ erau ca nişte pitici cu aripi/ ca nişte colibri/ şi m-am bucurat/ că măcar în ultima clipă/ mă pot bucura de bucuria lor/ şi am vrut să le fac cu mâna./.../ Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...” („Ultimul zbor”)
UN DEVORATOR DE PRESĂ. „Aş vrea să aflu cum rimează răspunsul pe care-l daţi, pe blogul dv., unui corespondent: «Vreau – şi am şi mijloacele necesare – ca să-i susţin pe autorii talentaţi. Pot să-i recomand unor reviste şi edituri, pot să scriu despre ei, pot să-i includ în ediţia a II-a a «Istoriei literaturii române contemporane la care lucrez în prezent» – cu afirmaţia făcută în articolul «Sindicatul succesului» («Cultura», 11.04.2010): „Dacă în acest moment aş descoperi un tânăr autor genial undeva în provincie, şi aş vrea să-l prezint, cu un entuziasm care îmi este caracteristic, lumii literare, nu aş avea nici o şansă să mă fac auzit.»”
Ar fi fost frumos din partea dv. să vă şi prezentaţi. Întrebarea pe care mi-o adresaţi e justificată. Iată răspunsul meu. Eu am vorbit de un „sindicat al succesului” care domină lumea literară. Dar pe autorii talentaţi pe care am să-i identific aici am să-i prezint lumii, nu lumii literare.
Pe de altă parte, pe aceşti autori pot să-i susţin într-o oarecare măsură şi în lumea literară, aşa surdă cum este. Cum? Cu mijloace proprii. Sunt reviste şi edituri care au nevoie de mine, iar eu pot, în anumite limite, să le pun condiţia să-i promoveze pe unii nou-veniţi dacă vor să mai răspund solicitărilor lor. Cât priveşte ediţia a II-a a „Istoriei...” mele, în cuprinsul ei sunt suveran, n-am nevoie de sprijinul nimănui ca să aduc în prim-plan un autor valoros. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile mele la radio şi televiziune.
Şi mai am o veste bună. Acest blog a fost remarcat de o firmă puternică, recent înfiinţată, CORECTbooks, cu care am semnat un contract de parteneriat. Nu mi se oferă bani pentru această asociere, dar mi se oferă ceva mult mai important, posibilitatea să public cărţile celor mai talentaţi autori descoperiţi de mine în ediţii electronice, să le fac publicitate etc. Colecţia coordonată de mine se va numi NOUL VAL.
Sunt hotărât să încerc să corectez, cu mijloacele pe care le am la dispoziţie, nedreptăţile din viaţa literară. Nu vreau să încurajez în nici un fel amatorismul (puteţi vedea, în fiecare luni seara, la ora 19,30, la TVR Cultural, cum îi tratez pe autorii de cărţi proaste). Dar există în momentul de faţă scriitori necunoscuţi, tineri sau bătrîni, cu sau fără cărţi, care scriu mai bine decât mulţi dintre scriitorii „consacraţi”.
P.S. Şi încă ceva: de acum înainte am să răspund coespondenţilor mei mai des şi fără întârziere. Mai exact: în fiecare duminică.
duminică, 31 octombrie 2010
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie
DANIEL LĂCĂTUŞU. Versurile dv. au o scurtime nervoasă. Zig-zag-ul lor te face să te gândeşti la o diagramă a unei sensibilităţi ieşite din comun. Este ca şi cum tot ce se întâmplă în jur vă doare. Iată textul care mi-a plăcut cel mai mult:
„Nişte bezmetici/ au ucis poezia,/ au lăsat-o să zacă/ aruncată într-un şanţ/
la marginea oraşului,/ în lumina farurilor/ se vede clar tăietura”
Sunt însă în poeziile dv. şi formulări hazardate, de genul:„amorsă de vise”; „ compot de oase”.
OLGA ALEXANDRU DIACONU. Fraza cu care începe mesajul dv. este tulburător-echivocă: „mă conformez dorinţelor dv., care sunt şi ale mele.” Nu vă este teamă că am dorinţe de satir? Să trecem însă la literatură. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de texte: cinci cărţi! N-am putut să le citesc pagină cu pagină, le-am „răsfoit”. Versurile au o inconsistenţă plăcută, sunt uşoare şi transparente ca mătasea. Nu rămân multă vreme în conştiinţa cititorului. În roman, tot inserţiile de poezie sunt cele care atrag (în rest, se remarcă o anumită naivitate, care nu face o impresie bună). Cât priveşte studiul consacrat lui Mircea Eliade, arată ca o lucrare de doctorat, emfatic-teoretizantă şi plictisitoare (probabil şi din cauza excesului de citate din alţi autori, multe dintre ele pur ornamentale).
ADRIAN CHRISTESCU. Nu pot să deschid attachment-ul cu cele trei povestiri. De ce nu mi le trimiteţi în Word?
FLORENTINA LOREDANA DALIAN. Scurtele dv. povestiri emoţionează, uneori, prin candoare şi sinceritate. Vă stă bine să vă copilăriţi, dar exageraţi în direcţia asta; drept urmare, din copilăroasă cum sunteţi, deveniţi des puerilă.
OVIDIU SLAVU. Cartea dv. despre ultimul campionat de fotbal, scrisă dezinvolt şi cu umor, se citeşte cu plăcere. Nu este vorba de literatură, ci de o publicistică sportivă de bună calitate, având ca model – cum explicaţi chiar dv. – cărţile regretatului Ioan Chirilă.
ANDREI BADEA. Rareori am mai citit o scrisoare atât de caustică. Scrieţi bine când sunteţi indignat, ar trebui plătit cineva ca să vă ofere mereu motive de indignare:
„offf, domnule alex ştefănescu, greu greu cu un răspuns, aşa-i? mă gândeam şi eu aşa, ca prostul, cum se face că în unele ţări răspunsurile sunt, cât de cât, onorate dupa promisiune, numai românia este ţara întârzierilor niciodată explicate satisfăcător pentru nemulţumit?
off, românie, românie, ţară de oameni născuţi morţi, ţară de oameni indiferenţi, ajunşi în posturi importante, li se lipeşte de creier indiferenţa şi spleenul mioritic, agravat mult de la diagnosticul cioranian încoace.” etc.
P.S. Răspunsuri mai prompte nu pot să dau, pentru că susţin singur această „poştă a redacţiei” (nu am măcar o secretară frumoasă care să mă ajute) şi nici nu mă plăteşte nimeni pentru muncă. În plus, mulţi corespondenţi îmi trimit nu trei-patru pagini asupra cărora să mă pronunţ, ci trei-patru sute.
P.P.S. Eu nu sunt şef, nu sunt nimic. Sunt doar Alex. Ştefănescu.
P.P.P.S. Corect era să scrieţi „li se lipesc de creier indiferenţa şi spleenul mioritic”.
LAURA SGÂRCITU. Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.
LIVIU GOGA. „Cânturile catârului”, în număr de patruzeci şi două, pe care le dedicaţi lui Şerban Foarţă, Nicolae Labiş, François Villon şi Omar Khayam, nu au mare lucru în comun cu scrisul acestor poeţi, ci seamănă mai curând, prin enunţurile decise, din care nu lipsesc niciodată neologismele, prin tonul de rechizitoriu la adresa nedreptăţilor de pe întreaga planetă, prin grandilocvenţă şi teatralitate, cu poemele lui Adrian Păunescu:
„Catârul cântă, flaut nesfârşit,/ Sub ora rece a iubirii erei;/ Dorm ospătarii sensului oprit/ Îmbrăţişând rotundul frapierei,// Dorm armele sub frunţi de preşedinţi,/ De regi şi de tăceri prefabricate;/ Când câinii vin cu flamurile-n dinţi,/ Potirul morţii poartă nestemate!// Doarme planeta ca un singur ins,/ Dorm ucigaşii-n leagănul de crime,/ Pe sânul mamei, răstignit şi-nvins,/ Copilul se adapă la asprime.// Da, doarme lumea ca pe eşafod/ (La gât şi ghilotina e cravată!)/ Pierdut e-acel măreţ şi tainic glod/ Al stelei ce nu doarme niciodată!”
Cred că ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie.
„Nişte bezmetici/ au ucis poezia,/ au lăsat-o să zacă/ aruncată într-un şanţ/
la marginea oraşului,/ în lumina farurilor/ se vede clar tăietura”
Sunt însă în poeziile dv. şi formulări hazardate, de genul:„amorsă de vise”; „ compot de oase”.
OLGA ALEXANDRU DIACONU. Fraza cu care începe mesajul dv. este tulburător-echivocă: „mă conformez dorinţelor dv., care sunt şi ale mele.” Nu vă este teamă că am dorinţe de satir? Să trecem însă la literatură. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de texte: cinci cărţi! N-am putut să le citesc pagină cu pagină, le-am „răsfoit”. Versurile au o inconsistenţă plăcută, sunt uşoare şi transparente ca mătasea. Nu rămân multă vreme în conştiinţa cititorului. În roman, tot inserţiile de poezie sunt cele care atrag (în rest, se remarcă o anumită naivitate, care nu face o impresie bună). Cât priveşte studiul consacrat lui Mircea Eliade, arată ca o lucrare de doctorat, emfatic-teoretizantă şi plictisitoare (probabil şi din cauza excesului de citate din alţi autori, multe dintre ele pur ornamentale).
ADRIAN CHRISTESCU. Nu pot să deschid attachment-ul cu cele trei povestiri. De ce nu mi le trimiteţi în Word?
FLORENTINA LOREDANA DALIAN. Scurtele dv. povestiri emoţionează, uneori, prin candoare şi sinceritate. Vă stă bine să vă copilăriţi, dar exageraţi în direcţia asta; drept urmare, din copilăroasă cum sunteţi, deveniţi des puerilă.
OVIDIU SLAVU. Cartea dv. despre ultimul campionat de fotbal, scrisă dezinvolt şi cu umor, se citeşte cu plăcere. Nu este vorba de literatură, ci de o publicistică sportivă de bună calitate, având ca model – cum explicaţi chiar dv. – cărţile regretatului Ioan Chirilă.
ANDREI BADEA. Rareori am mai citit o scrisoare atât de caustică. Scrieţi bine când sunteţi indignat, ar trebui plătit cineva ca să vă ofere mereu motive de indignare:
„offf, domnule alex ştefănescu, greu greu cu un răspuns, aşa-i? mă gândeam şi eu aşa, ca prostul, cum se face că în unele ţări răspunsurile sunt, cât de cât, onorate dupa promisiune, numai românia este ţara întârzierilor niciodată explicate satisfăcător pentru nemulţumit?
off, românie, românie, ţară de oameni născuţi morţi, ţară de oameni indiferenţi, ajunşi în posturi importante, li se lipeşte de creier indiferenţa şi spleenul mioritic, agravat mult de la diagnosticul cioranian încoace.” etc.
P.S. Răspunsuri mai prompte nu pot să dau, pentru că susţin singur această „poştă a redacţiei” (nu am măcar o secretară frumoasă care să mă ajute) şi nici nu mă plăteşte nimeni pentru muncă. În plus, mulţi corespondenţi îmi trimit nu trei-patru pagini asupra cărora să mă pronunţ, ci trei-patru sute.
P.P.S. Eu nu sunt şef, nu sunt nimic. Sunt doar Alex. Ştefănescu.
P.P.P.S. Corect era să scrieţi „li se lipesc de creier indiferenţa şi spleenul mioritic”.
LAURA SGÂRCITU. Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.
LIVIU GOGA. „Cânturile catârului”, în număr de patruzeci şi două, pe care le dedicaţi lui Şerban Foarţă, Nicolae Labiş, François Villon şi Omar Khayam, nu au mare lucru în comun cu scrisul acestor poeţi, ci seamănă mai curând, prin enunţurile decise, din care nu lipsesc niciodată neologismele, prin tonul de rechizitoriu la adresa nedreptăţilor de pe întreaga planetă, prin grandilocvenţă şi teatralitate, cu poemele lui Adrian Păunescu:
„Catârul cântă, flaut nesfârşit,/ Sub ora rece a iubirii erei;/ Dorm ospătarii sensului oprit/ Îmbrăţişând rotundul frapierei,// Dorm armele sub frunţi de preşedinţi,/ De regi şi de tăceri prefabricate;/ Când câinii vin cu flamurile-n dinţi,/ Potirul morţii poartă nestemate!// Doarme planeta ca un singur ins,/ Dorm ucigaşii-n leagănul de crime,/ Pe sânul mamei, răstignit şi-nvins,/ Copilul se adapă la asprime.// Da, doarme lumea ca pe eşafod/ (La gât şi ghilotina e cravată!)/ Pierdut e-acel măreţ şi tainic glod/ Al stelei ce nu doarme niciodată!”
Cred că ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie.
marți, 5 octombrie 2010
De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă?
DIANA DIANA. Lipsă de pregătire literară, folosire precară a limbii române. În schimb, aveţi sensibilitate, care ar merita cultivată prin lecturi sistematice, studii de specialitate etc.
ANIŞOARA IORDACHE. Versurile dv. ar putea fi publicate, dar, publicate fiind, ar trece neobservate. Sunt monoton-inventive, lipsite de rezonanţă în conştiinţa cititorului şi confundabile cu versurile multor autori de azi.
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Scurta povestire „Porţia de libertate” atrage atenţia prin concizie. În numai câteva fraze reuşiţi să reconstituiţi o dramă (a tânărului ţăran părăsit de calul lui). Şi să-i mai şi adăugaţi un happy-end. „Biletul” este construit ingenios pe un joc de idei (Moş Crăciun – de fapt un tânăr deghizat în Moş Crăciun – îi aduce unei fete un dar căruia peste un timp – probabil peste nouă luni, presupun eu ¬ fata va trebui să-i dea un nume). Când am deschis documentul cu titlul „Singurătate”, am găsit o schiţă, „Cireşe de iunie”, semnată de... Sorina Ivaşcu. Aşa încât mă văd nevoit să-i răspund şi ei, nu înainte de a vă spune că amândouă aveţi aptitudini pentru scris, dar nu sunteţi, deocamdată, destul de experimentate.
SORINA IVAŞCU. Cireşe de iunie se remarcă prin capacitatea dv. de a crea un suspense psihologic, descriind o situaţie care n-are în fond nimic senzaţional. Totuşi, încă adie un aer de compunere şcolară în textul dv.
PAUL BELDI LADISLAU. Nu mi-am propus să să mă pronunţ şi asupra unor autori cu multe cărţi, cum sunteţi dv. Totuşi, fiindcă mi-aţi trimis volumul ”Şi mama a zis: Iisus Christos rămâne!...”, cuprinzând „cinci povestiri reale”, trebuie să vă mărturisesc că textele dv., naiv-patetice, nu m-au entuziasmat. P.S. M-a amuzat raţionamentul dv. din scrisoarea care însoţeşte cartea: „Visez că sunt foarte talentat şi aşa cum a fost descoperit Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu, voi şi eu descoperit de către Alex Ştefănescu şi va fi foarte bine pentru acel descoperitor.” Regret, dar am ratat şansa de a-mi fi foarte bine.
VICTORIA FATU NALATIU. Aveţi un mod original de a scrie, realizând frecvent un scurt-circuit între realitate şi reverie. În felul acesta tot ce povestiţi, indiferent de subiect, devine interesant:
„Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină.”
Sunteţi o autoare talentată. De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă? Nina Berberova avea 84 de ani când şi-a publicat prima carte.
ANIŞOARA IORDACHE. Versurile dv. ar putea fi publicate, dar, publicate fiind, ar trece neobservate. Sunt monoton-inventive, lipsite de rezonanţă în conştiinţa cititorului şi confundabile cu versurile multor autori de azi.
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Scurta povestire „Porţia de libertate” atrage atenţia prin concizie. În numai câteva fraze reuşiţi să reconstituiţi o dramă (a tânărului ţăran părăsit de calul lui). Şi să-i mai şi adăugaţi un happy-end. „Biletul” este construit ingenios pe un joc de idei (Moş Crăciun – de fapt un tânăr deghizat în Moş Crăciun – îi aduce unei fete un dar căruia peste un timp – probabil peste nouă luni, presupun eu ¬ fata va trebui să-i dea un nume). Când am deschis documentul cu titlul „Singurătate”, am găsit o schiţă, „Cireşe de iunie”, semnată de... Sorina Ivaşcu. Aşa încât mă văd nevoit să-i răspund şi ei, nu înainte de a vă spune că amândouă aveţi aptitudini pentru scris, dar nu sunteţi, deocamdată, destul de experimentate.
SORINA IVAŞCU. Cireşe de iunie se remarcă prin capacitatea dv. de a crea un suspense psihologic, descriind o situaţie care n-are în fond nimic senzaţional. Totuşi, încă adie un aer de compunere şcolară în textul dv.
PAUL BELDI LADISLAU. Nu mi-am propus să să mă pronunţ şi asupra unor autori cu multe cărţi, cum sunteţi dv. Totuşi, fiindcă mi-aţi trimis volumul ”Şi mama a zis: Iisus Christos rămâne!...”, cuprinzând „cinci povestiri reale”, trebuie să vă mărturisesc că textele dv., naiv-patetice, nu m-au entuziasmat. P.S. M-a amuzat raţionamentul dv. din scrisoarea care însoţeşte cartea: „Visez că sunt foarte talentat şi aşa cum a fost descoperit Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu, voi şi eu descoperit de către Alex Ştefănescu şi va fi foarte bine pentru acel descoperitor.” Regret, dar am ratat şansa de a-mi fi foarte bine.
VICTORIA FATU NALATIU. Aveţi un mod original de a scrie, realizând frecvent un scurt-circuit între realitate şi reverie. În felul acesta tot ce povestiţi, indiferent de subiect, devine interesant:
„Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină.”
Sunteţi o autoare talentată. De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă? Nina Berberova avea 84 de ani când şi-a publicat prima carte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)