DANIEL ŞERBAN. Scurta piesă de teatru „Maci roşii” e alertă, inteligentă, s-ar putea pune în scenă. Dar chiar şi citită captează atenţia prin schimbul de replici rapid şi imprevizibil, asemănător cu un meci de ping-pong.
CONSTANTIN STANCU. Poeziile din volumul „Pomul cu scribi”, pe care l-aţi publicat în 2006, îmi plac (toate), dar nu mă entuziasmează. Au – cu toată originalitatea lor spectaculoasă – o frumuseţe calmă, lipsită de dramatism:
„Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,/ intri, treci dintr-o cameră în alta,/ devii mereu altceva în cealaltă cameră:/ om alb, cal, maimuţă,/ om galben, dragon, leu,/ om negru, peşte, pasăre,/ om albastru, poet, sfânt,// într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,/ în alta îţi descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,/ în alta dansezi până îţi pierzi memoria,// un sunet poate fi cheia de la intrare,/ sau cheia de la ieşire,// bate cineva la uşă,/ ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,/ dar sunetul s-a şi ridicat la cer...”
ROBERT M. DINCĂ. E puternic fragmentul de proză pe care mi l-aţi trimis. Puţin cam naiv (prea uşor se sinucid personajele), dar puternic. Aveţi instinct artististic, s-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă
GHEORGHE URZICĂ. Din tot ce mi-aţi trimis, am citit doar „Literatură de infractor” şi „Mulţumesc”. Sunt povestiri scrise strâns, fără digresiuni inutile (deşi nu lipsesc unele reflecţii fugitive, demne de interes) şi iradiază o căldură sufletească şi o înţelegere faţă de fiinţa umană care amintesc de proza rusească. Nu ştiu dacă aveţi şi o pregătire intelectuală pe măsura înzestrării dv. Înclin să cred că nu.
RODICA VOINESCU. Îmi face plăcere că urmăriţi dialogul meu cu cei care îmi trimit texte literare. Autorul pe care mi-l recomandaţi, Nicolae Burghelea, fost bibliotecar la Biblioteca Academiei şi la Accademia di Roma, autor al volumului „Lumea văzută de un om de rând”, publicat în 2004, este, într-adevăr, un memorialist cu farmec. Noua sa carte, „Ultima spovedanie”, pe care, cu generozitate, mi-aţi trimis-o în pdf, încă nu am citit-o, dar sunt convins că merită la fel de multă atenţie ca aceea dinainte. Autorul este un om de modă veche, în sensul bun al expresiei, şi abia aştept să găsesc un moment – poate acum, de sărbători – ca să mă las captivat de „spovedania” lui.
DOROTHEA VANAU. Nu iau în considerare decât texte scrise în limba română. I’m sorry.
CRISTANA BOLDUR. În „Viaţa mea” se remarcă precizia cu care înregistraţi ce se întâmplă într-un compartiment de tren. Dar schiţa este tendenţioasă, începând de la titlul de o ironie amară şi până la lamentaţia pe tema inconvenientelor navetei. Năduful cu care povestiţi cum vi se iroseşte viaţa şi cât de străină vă simţiţi faţă de oamenii prozaici din jurul dv. este impresionant în plan uman, dar irelevant în plan literar. Un scriitor, chiar şi unul patetic, priveşte totul mai de sus.
GEORGE RIZESCU. „Elogiul prostiei”, pe care mi-l imaginam ca pe un discurs sclipind de ironie, este scris fără umor, cu momente de indignare justificate, dar inexpresive. Rămâne să vă mai cultivaţi şi să faceţi noi încercări.
GHEORGHE MOCANU. Aveţi o imaginaţie impetuoasă care produce, uneori, viziuni impresionante, dar care, de cele mai multe ori, se împotmoleşte într-o poetizare exterioară şi grandilocventă:
„Curând, acel univers se transformă într-o lacrimă, pământul părea un obraz uriaş al clipei ce se zbătea, şi nu mai văzu nimic altceva decât orizontul învolburat parcă de visele şi iluziile altora, pe care nu se întrezărea nicio amintire a vieţii lui.”
DANA FODOR. Textele dv. sunt de un umor irezistibil. Transformaţi, cu talent, viaţa de fiecare zi într-o epopee eroi-comică. Reproduc, ca exemplu, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, fragmentul în care povestiţi ce vi se întâmplă, dv. şi soţului dv. (amândoi ziarişti), după ce cumpăraţi, cu un entuziasm naiv, o maşină veche relativ ieftină (Lada 1200, fabricată în 1978):
„Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie etc. Intraserăm într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam «te iubesc»! Dar în Ghencea toată lumea zbiară...chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.”
Nu mă pot abţine să mai citez:
„A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam «Hava Nagila» sau «O ci ciornaia», gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!
O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusoaică şi parcă şoptea: «haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!» Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.”
Cred că a venit momentul să alcătuiţi carte şi să o încredinţaţi unei edituri (dacă nu cumva aţi făcut-o între timp).
ADA-IOANA-RALUCA BĂCEANU, ELA PÎRVULESCU, IOSIF CRISTINA, NINETA POPOVICI, COSTEL MACOVEI. Textele dv. nu strălucesc, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Rămâne de văzut cum veţi evolua.
miercuri, 22 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
Adevărata ratare...
SORIN TUNARU. Am citit doar povestirea intitulată „Enzian”. Este bine analizat modul cum se declanşează gelozia, cum ia amploare, cum duce la crimă (îl concuraţi pe Gib Mihăescu). Apoi, însă, nu se mai înţelege nimic. Cine sunt cei doisprezece? Juraţii care îl trimit pe vinovat la moarte? Participanţii la „cina cea de taină”? Nu mă lăsaţi să aştept prea mult răspunsul. Am început şi eu – contaminat de obsesiile personajului dv. – să-i văd peste tot.
CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”
SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”
PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.
DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.
ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.
CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”
SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”
PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.
DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.
ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.
duminică, 5 decembrie 2010
O adiere de literatură
SORINA DIACONU. Ideea este impresionantă. O femeie de 92 de ani, de la un azil de bătrâni, pleacă să se plimbe prin parcul „Ciobănaşul”, fără să-şi dea seama că este moartă de câteva ore. Acolo îl întâlneşte pe soţul ei, mort cu 18 ani în urmă, care, iubind-o nespus de mult, refuzase de-a lungul acestor ani să se ducă pe lumea cealaltă şi aşteptase să o revadă.
Din începutul de roman pe care mi l-aţi trimis nimic din toate acestea nu se înţelege. Noroc că mi-aţi povestit dv. subiectul în mesajul propriu-zis. Dacă aţi publica vreodată romanul, ar trebui să-l însoţiţi de asemenea explicaţii. Vă daţi seama ce comic ar fi fi? Fiecare exemplar al cărţii ar avea anexat un pliant cu instrucţiuni de folosire, aşa cum au aparatele electrocasnice.
NICOLAE IUGA (Brad, Hunedoara). Textele sunt bombastice. O ridicaţi, de exemplu, în slăvi, în termeni ditirambici, pe regretata Monica Lovinescu, creând (involuntar) impresia că o persiflaţi:
„Am aflat cu profundă mâhnire că Monica Lovinescu a părăsit ORAŞUL LUMINĂ, desprinzându-se dintre stelele cu care a format corola de minuni a lumii noastre. Desigur, în steaua care îi va găzdui nemurirea, marea divă îşi va instala şi biblioteca, de unde ne va transmite din nou tezele şi antitezele cu care ne-a mângâiat, ne-a luminat şi ne-a ridicat la statutul de trestie gânditoare.”
Monica Lovinescu ar fi fost prima care v-ar ironiza pentru asemenea fraze sforăitoare.
RALUCA BLEZNIUC. Stilul precipitat, intensitatea trăirilor (care, parcă, vă sufocă), expresivitatea violentă a unor imagini vă prezintă ca pe o posibilă poetă (mă hazardez să fac această afirmaţie deşi, deocamdată, n-am citit decât un poem scris de dv., este adevărat, foarte lung). Sunt şi secvenţe eliptice şi ininteligibile, dar sper că în timp veţi deveni mai explicită, fără să sacrificaţi nimic din „sălbăticia” scrisului dv.
MARIAN RĂDULESCU. Autorul care v-a entuziasmat pe dv., Dumitru Istrate Ruseteanu, mi se pare şi mie talentat, dar nu atât de talentat cum credeţi dv. că este. Cartea sa, „Maria Egipteanca”, prelucrare a unei legende biblice, prezintă interes prin momentele de poezie. În rest suferă de retorism şi de un exces de filosofare.
ANCA MARIN. Am deschis documentul trimis de dv., dar e complet alb. Este vorba de un experiment literar?
ANDRA NECULA. Sunt inteligente şi amuzante versificările dv. în care valorificaţi limbajul utilizatorilor de internet. Este un joc de-a poezia care poate duce cândva la poezie (chiar dacă în prezent sunteţi studentă la Politehnică). Iată extrase din poemul care mi s-a părut cel mai fantezist:
„Eu sunt un radical din trei ce navighez pe internet,/ Tu însă eşti o epigramă şi mă atragi ca un magnet,/ Eu mă droghez doar cu ip-uri, iar Google-ul mi-e aşternut,/ Tu însă eşti profanator, chiar al propriului root./.../ Aştept un email din rai,/ Între timp downloadez de pe ODC, «Răpirea din Serai»./ Am intrat din curiozitate pe contul tău de hi5,/ Eşti persoană reală? Aş vrea să ne vedem şi live// Sau poate să îţi las un comm cu adresa mea de mess,/ Dacă îmi dai add sigur am avut success./ Mă fascinează id-ul tău yahoo messenger/ Observ schimbarea de la avatarul tău, căci am un spirit ager.// Sunt plictisit, am să mă apuc de hacker-eală,/ Sparg un cont şi uit de viaţa reală/ Trecând prin firewall-uri şi proxy-uri ca lama prin geanta de piele./ Cu nonşalanţă şi tupeu mă plimb prin LAN-urile americane.Ce plăcere!// Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike./ Eu sunt un radical din trei ce joacă Montan Bike./ Şi îmi permit căci am un RAM de 3 giga bites;/ Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike,// Undeva departe plouă acum...”
LEONARD ANCUŢA. Am citit la întâmplare câteva pagini din cele trei cărţi pe care mi le-aţi trimis. Sunteţi talentat şi original, textele dv. au o remarcabilă densitate literară, dar scrieţi parcă pentru dv., ignorându-l pe cititor. Literatura, din punctul meu de vedere, nu e un scop în sine, ci un mijloc de a-i cuceri şi emoţiona (în sensul larg al cuvântului) pe semeni.
IRINA LUCIA MIHALCA. Vă reuşesc poemele în care evocaţi personaje şi peisaje exotice. Celelalte sunt prozaice.
GEORGE SAFIR. Nu se mai scrie, aşa cum scrieţi dv., de o sută de ani:
„Chemat-ai greierii să-mi cânte,/ În poala ta să mă dezmierzi;/ Şi zorii dulci să mă descânte,/ La mine-n suflet să te pierzi.// Obrajii mi-ai spălat cu rouă,/ Uscatu-i-ai cu sărutări;/ Şi ne-am iubit pe lună nouă,/ Pe-un pat de ierburi şi de flori.”
Îndrăgostiţilor nu le mai cântă greierii, ci telefoanele mobile, iar paturile lor de ierburi şi flori au fost înlocuite de saltele ergonomice.
GEORGE CORNILĂ. Proza pe care mi-aţi trimis-o este poetizată excesiv, seamănă cu un tort greu de sirop. Cred că aveţi aptitudini pentru scris, trebuie doar să fiţi mai direct. De ce? Pentru că altfel nu-l veţi atrage pe grăbitul cititor de azi.
IRIS BANCIU, LISANDRU CRISTIAN, DORRINA POPA, ANGELA TOCILĂ, IONUŢ CARAGEA, MAGDALENA CHIRILOV, IULIA IANCU. În textele dv. se simte o adiere de literatură, dar este, deocamdată, prea puţin. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
Din începutul de roman pe care mi l-aţi trimis nimic din toate acestea nu se înţelege. Noroc că mi-aţi povestit dv. subiectul în mesajul propriu-zis. Dacă aţi publica vreodată romanul, ar trebui să-l însoţiţi de asemenea explicaţii. Vă daţi seama ce comic ar fi fi? Fiecare exemplar al cărţii ar avea anexat un pliant cu instrucţiuni de folosire, aşa cum au aparatele electrocasnice.
NICOLAE IUGA (Brad, Hunedoara). Textele sunt bombastice. O ridicaţi, de exemplu, în slăvi, în termeni ditirambici, pe regretata Monica Lovinescu, creând (involuntar) impresia că o persiflaţi:
„Am aflat cu profundă mâhnire că Monica Lovinescu a părăsit ORAŞUL LUMINĂ, desprinzându-se dintre stelele cu care a format corola de minuni a lumii noastre. Desigur, în steaua care îi va găzdui nemurirea, marea divă îşi va instala şi biblioteca, de unde ne va transmite din nou tezele şi antitezele cu care ne-a mângâiat, ne-a luminat şi ne-a ridicat la statutul de trestie gânditoare.”
Monica Lovinescu ar fi fost prima care v-ar ironiza pentru asemenea fraze sforăitoare.
RALUCA BLEZNIUC. Stilul precipitat, intensitatea trăirilor (care, parcă, vă sufocă), expresivitatea violentă a unor imagini vă prezintă ca pe o posibilă poetă (mă hazardez să fac această afirmaţie deşi, deocamdată, n-am citit decât un poem scris de dv., este adevărat, foarte lung). Sunt şi secvenţe eliptice şi ininteligibile, dar sper că în timp veţi deveni mai explicită, fără să sacrificaţi nimic din „sălbăticia” scrisului dv.
MARIAN RĂDULESCU. Autorul care v-a entuziasmat pe dv., Dumitru Istrate Ruseteanu, mi se pare şi mie talentat, dar nu atât de talentat cum credeţi dv. că este. Cartea sa, „Maria Egipteanca”, prelucrare a unei legende biblice, prezintă interes prin momentele de poezie. În rest suferă de retorism şi de un exces de filosofare.
ANCA MARIN. Am deschis documentul trimis de dv., dar e complet alb. Este vorba de un experiment literar?
ANDRA NECULA. Sunt inteligente şi amuzante versificările dv. în care valorificaţi limbajul utilizatorilor de internet. Este un joc de-a poezia care poate duce cândva la poezie (chiar dacă în prezent sunteţi studentă la Politehnică). Iată extrase din poemul care mi s-a părut cel mai fantezist:
„Eu sunt un radical din trei ce navighez pe internet,/ Tu însă eşti o epigramă şi mă atragi ca un magnet,/ Eu mă droghez doar cu ip-uri, iar Google-ul mi-e aşternut,/ Tu însă eşti profanator, chiar al propriului root./.../ Aştept un email din rai,/ Între timp downloadez de pe ODC, «Răpirea din Serai»./ Am intrat din curiozitate pe contul tău de hi5,/ Eşti persoană reală? Aş vrea să ne vedem şi live// Sau poate să îţi las un comm cu adresa mea de mess,/ Dacă îmi dai add sigur am avut success./ Mă fascinează id-ul tău yahoo messenger/ Observ schimbarea de la avatarul tău, căci am un spirit ager.// Sunt plictisit, am să mă apuc de hacker-eală,/ Sparg un cont şi uit de viaţa reală/ Trecând prin firewall-uri şi proxy-uri ca lama prin geanta de piele./ Cu nonşalanţă şi tupeu mă plimb prin LAN-urile americane.Ce plăcere!// Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike./ Eu sunt un radical din trei ce joacă Montan Bike./ Şi îmi permit căci am un RAM de 3 giga bites;/ Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike,// Undeva departe plouă acum...”
LEONARD ANCUŢA. Am citit la întâmplare câteva pagini din cele trei cărţi pe care mi le-aţi trimis. Sunteţi talentat şi original, textele dv. au o remarcabilă densitate literară, dar scrieţi parcă pentru dv., ignorându-l pe cititor. Literatura, din punctul meu de vedere, nu e un scop în sine, ci un mijloc de a-i cuceri şi emoţiona (în sensul larg al cuvântului) pe semeni.
IRINA LUCIA MIHALCA. Vă reuşesc poemele în care evocaţi personaje şi peisaje exotice. Celelalte sunt prozaice.
GEORGE SAFIR. Nu se mai scrie, aşa cum scrieţi dv., de o sută de ani:
„Chemat-ai greierii să-mi cânte,/ În poala ta să mă dezmierzi;/ Şi zorii dulci să mă descânte,/ La mine-n suflet să te pierzi.// Obrajii mi-ai spălat cu rouă,/ Uscatu-i-ai cu sărutări;/ Şi ne-am iubit pe lună nouă,/ Pe-un pat de ierburi şi de flori.”
Îndrăgostiţilor nu le mai cântă greierii, ci telefoanele mobile, iar paturile lor de ierburi şi flori au fost înlocuite de saltele ergonomice.
GEORGE CORNILĂ. Proza pe care mi-aţi trimis-o este poetizată excesiv, seamănă cu un tort greu de sirop. Cred că aveţi aptitudini pentru scris, trebuie doar să fiţi mai direct. De ce? Pentru că altfel nu-l veţi atrage pe grăbitul cititor de azi.
IRIS BANCIU, LISANDRU CRISTIAN, DORRINA POPA, ANGELA TOCILĂ, IONUŢ CARAGEA, MAGDALENA CHIRILOV, IULIA IANCU. În textele dv. se simte o adiere de literatură, dar este, deocamdată, prea puţin. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Mare comedie cititul!
MARIA SURDUCAN. În „Falsele amintiri ale domnului X” am găsit, în afară de mici şi inofensive greşeli de gramatică, dovezile unei aptitudini reale pentru scris. Aveţi un mod paradoxal de a regândi situaţii cunoscute de toată lumea, o tendinţă de a parodia ritualurile vieţii moderne (de exemplu, acela al luării unui interviu), o ironie la adresa existenţei omeneşti în general. Sunteţi rea şi, în felul acesta, bună.
Cel mai mult mi-a plăcut secvenţa în care rezumaţi, din perspectiva unui elev de liceu, istoria literaturii române:
„Adevărul era că se plictisise de citit exact în clasa a IX-a şi tot ce citise de atunci se petrecuse sub steaua inerţiei şi a snobismului. Marile romane ale naţiunii, cele scrise înainte de război, îl duceau la disperare, pentru că erau pline de ţărani, pământ şi o burghezie muribundă. Cele de după război îl enervau pentru că vorbeau de drama ţăranului strămutat la oraş de comunişti şi de intelectualitatea subversiv militantă. Cât despre literatura scrisă în ţară după revoluţie, tânărul X pur şi simplu nu reuşea să o înţeleagă, n-o înţelegea de parcă ar fi fost scrisă într-o altă limbă de către extratereştri [aşa se scrie, cu un singur i, nu cu doi, cum scrieţi dv.]. Aşa că, dacă citea, citea autori străini, citea fără să ţină minte, citea pentru că citeau şi ceilalţi, citea pentru că i se părea că aşa trebuie.”
Mare comedie – nu-i aşa? – cititul!
VIOLETA BĂLAN. Romanul „Lumea mea”, primul dintr-un triptic care mai cuprinde, conform explicaţiilor dv., „Lumea lui Ral” şi „Secretul”, este pueril-fantezist, dar se citeşte cu plăcere. Aveţi un scris simplu şi (repede) curgător, greşeli de gramatică relativ puţine (cea mai frecventă este „v-a trebui” în loc de „va trebui”), imaginaţie şi sentimentalism. Povestea femeii care, în timpul somnului, lângă soţul ei, visează întâlniri cu alt bărbat (întâlniri atât de reale încât, după ce face baie în mare cu neasemuit de frumosul Ral, se trezeşte cu părul ud de apă de mare), atinge o coardă sensibilă a cititoarelor, fiind o reprezentare (simplistă) a eternului bovarism. Eu nu încurajez acest gen de romane uşoare, à la Coelho, despre care ştiu însă că ar avea succes de librărie.
ŞTEFAN CIOBANU. Am recitit versurile dv. şi am descoperit un poem pe care nu-l remarcasem, dar care merită toată atenţia: „Omul este om şi-n crucea goală”. Cuprinde o reprezentare voit-naivă a condiţiei umane şi are farmec (cu excepţia câtorva versuri mai forţate, de genul celui în care apare cuvântul imposibil „mămoşenii”, derivat de la „mămos”). Transcriu poemul, nu înainte de a vă îndemna să faceţi o selecţie exigentă a tot ceea ce aţi scris până în prezent (şi să mi-o trimiteţi, pentru eventualitatea publicării ei în format electronic). Sfatul meu este să daţi prioritate acelor texte care şi emoţionează, care nu sunt doar o demonstraţie de inventivitate imagistică.
„oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mişcă autist// uneori aşteaptă leşinul/ ca pe o maşină de pâine/ îşi întâmpină moartea în şoşoni/ citesc cărţi pentru că au forme de aripi/ construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi/ se îmbrăţişează pentru a pune între ei/ virgulă// morfina doar le mătură durerile/ cu târnul/ fără mămoşenii/ din toate frunzele îi pândeşte rugina/ ca o piatră în praştie/ şi le loveşte tâmplele/ luându-le locul// pe scaunul de pe verandă/ rămâne adesea aerul/ care se dă în balansoar.”
Foarte inspirat final.
TEODOR BĂDĂRĂU. Amintirile dv. vă prezintă într-o lumină favorabilă ca om (cinstit, binevoitor, sensibil etc.), dar nu vă acreditează ca scriitor. Relataţi pur şi simplu ce s-a întâmplat într-o situaţie sau alta, fără să selectaţi faptele semnificative şi fără să le transfiguraţi. Spuneţi numai ce spuneţi şi nimic în plus.
Amintirile din armată, de exemplu, sunt terne, seamănă cu un raport despre condiţiile proaste de care au parte soldaţii în perioada instrucţiei:
„Îi tunseră pe rând... cu toate că nu prea aveau ce, îi mai luară din părul deja scurt... apoi îl puseră să semneze... gradatul care intră în «frizeria unităţii» (aşa scria pe uşă!) îşi bătu joc de cum arată... «Ce faţă de spăriet ai!”...frizerul, care purta haine militare pe sub halatul cu amintiri de alb, îi răspunse scârbit: «Crezi că arătai altfel când ai venit?...”
Sala de duşuri... e de fapt o hală pe al cărei [nu „cărui”, cum scrieţi dv.] tavan sunt prinse ţevi găurite... în pardoseala atât de comună – de mozaic, sunt făcute găuri de scurgere – care nu fac faţă – apă până la glezne.”
Mi-a plăcut o metaforă, „halatul cu amintiri de alb”, dar am întâlnit-o, nu ştiu când anume, şi la alţii.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Din nou am întârziat câteva zile cu această „poştă a redacţiei”. Regret, dar n-am putut să menţin ritmul, fiind copleşit de obligaţiile pe care le-am avut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Şi mai e ceva. Mulţi dintre dv. îmi trimit romane de sute de pagini, a căror lectură, pe monitor, îmi ia câte o zi întreagă. Vă rog să fiţi înţelegători şi să-mi trimiteţi doar câte un eşantion de cinci-şase pagini, însoţit de o succintă prezentare a romanului.
Altfel voi fi nevoit ca în viitor să-mi aleg eu însumi cinci-şase pagini LA ÎNTÂMPLARE, ceea ce poate fi un dezavantaj pentru dv.
Cel mai mult mi-a plăcut secvenţa în care rezumaţi, din perspectiva unui elev de liceu, istoria literaturii române:
„Adevărul era că se plictisise de citit exact în clasa a IX-a şi tot ce citise de atunci se petrecuse sub steaua inerţiei şi a snobismului. Marile romane ale naţiunii, cele scrise înainte de război, îl duceau la disperare, pentru că erau pline de ţărani, pământ şi o burghezie muribundă. Cele de după război îl enervau pentru că vorbeau de drama ţăranului strămutat la oraş de comunişti şi de intelectualitatea subversiv militantă. Cât despre literatura scrisă în ţară după revoluţie, tânărul X pur şi simplu nu reuşea să o înţeleagă, n-o înţelegea de parcă ar fi fost scrisă într-o altă limbă de către extratereştri [aşa se scrie, cu un singur i, nu cu doi, cum scrieţi dv.]. Aşa că, dacă citea, citea autori străini, citea fără să ţină minte, citea pentru că citeau şi ceilalţi, citea pentru că i se părea că aşa trebuie.”
Mare comedie – nu-i aşa? – cititul!
VIOLETA BĂLAN. Romanul „Lumea mea”, primul dintr-un triptic care mai cuprinde, conform explicaţiilor dv., „Lumea lui Ral” şi „Secretul”, este pueril-fantezist, dar se citeşte cu plăcere. Aveţi un scris simplu şi (repede) curgător, greşeli de gramatică relativ puţine (cea mai frecventă este „v-a trebui” în loc de „va trebui”), imaginaţie şi sentimentalism. Povestea femeii care, în timpul somnului, lângă soţul ei, visează întâlniri cu alt bărbat (întâlniri atât de reale încât, după ce face baie în mare cu neasemuit de frumosul Ral, se trezeşte cu părul ud de apă de mare), atinge o coardă sensibilă a cititoarelor, fiind o reprezentare (simplistă) a eternului bovarism. Eu nu încurajez acest gen de romane uşoare, à la Coelho, despre care ştiu însă că ar avea succes de librărie.
ŞTEFAN CIOBANU. Am recitit versurile dv. şi am descoperit un poem pe care nu-l remarcasem, dar care merită toată atenţia: „Omul este om şi-n crucea goală”. Cuprinde o reprezentare voit-naivă a condiţiei umane şi are farmec (cu excepţia câtorva versuri mai forţate, de genul celui în care apare cuvântul imposibil „mămoşenii”, derivat de la „mămos”). Transcriu poemul, nu înainte de a vă îndemna să faceţi o selecţie exigentă a tot ceea ce aţi scris până în prezent (şi să mi-o trimiteţi, pentru eventualitatea publicării ei în format electronic). Sfatul meu este să daţi prioritate acelor texte care şi emoţionează, care nu sunt doar o demonstraţie de inventivitate imagistică.
„oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mişcă autist// uneori aşteaptă leşinul/ ca pe o maşină de pâine/ îşi întâmpină moartea în şoşoni/ citesc cărţi pentru că au forme de aripi/ construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi/ se îmbrăţişează pentru a pune între ei/ virgulă// morfina doar le mătură durerile/ cu târnul/ fără mămoşenii/ din toate frunzele îi pândeşte rugina/ ca o piatră în praştie/ şi le loveşte tâmplele/ luându-le locul// pe scaunul de pe verandă/ rămâne adesea aerul/ care se dă în balansoar.”
Foarte inspirat final.
TEODOR BĂDĂRĂU. Amintirile dv. vă prezintă într-o lumină favorabilă ca om (cinstit, binevoitor, sensibil etc.), dar nu vă acreditează ca scriitor. Relataţi pur şi simplu ce s-a întâmplat într-o situaţie sau alta, fără să selectaţi faptele semnificative şi fără să le transfiguraţi. Spuneţi numai ce spuneţi şi nimic în plus.
Amintirile din armată, de exemplu, sunt terne, seamănă cu un raport despre condiţiile proaste de care au parte soldaţii în perioada instrucţiei:
„Îi tunseră pe rând... cu toate că nu prea aveau ce, îi mai luară din părul deja scurt... apoi îl puseră să semneze... gradatul care intră în «frizeria unităţii» (aşa scria pe uşă!) îşi bătu joc de cum arată... «Ce faţă de spăriet ai!”...frizerul, care purta haine militare pe sub halatul cu amintiri de alb, îi răspunse scârbit: «Crezi că arătai altfel când ai venit?...”
Sala de duşuri... e de fapt o hală pe al cărei [nu „cărui”, cum scrieţi dv.] tavan sunt prinse ţevi găurite... în pardoseala atât de comună – de mozaic, sunt făcute găuri de scurgere – care nu fac faţă – apă până la glezne.”
Mi-a plăcut o metaforă, „halatul cu amintiri de alb”, dar am întâlnit-o, nu ştiu când anume, şi la alţii.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Din nou am întârziat câteva zile cu această „poştă a redacţiei”. Regret, dar n-am putut să menţin ritmul, fiind copleşit de obligaţiile pe care le-am avut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Şi mai e ceva. Mulţi dintre dv. îmi trimit romane de sute de pagini, a căror lectură, pe monitor, îmi ia câte o zi întreagă. Vă rog să fiţi înţelegători şi să-mi trimiteţi doar câte un eşantion de cinci-şase pagini, însoţit de o succintă prezentare a romanului.
Altfel voi fi nevoit ca în viitor să-mi aleg eu însumi cinci-şase pagini LA ÎNTÂMPLARE, ceea ce poate fi un dezavantaj pentru dv.
duminică, 14 noiembrie 2010
Aştept să vă maturizaţi...
ANDREI LANGA. Este ceva artificial în scrisul dv. Poemele par confecţionate din material plastic.
ALIN DIACONU. Poemele jucăuş-euforice pe care mi le-aţi trimis dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Aştept şi alte texte.
MAGDA HULUBENCO. Versurile dv. sunt un joc de-a misterul, neinspirat şi neconcludent. Cred că ar trebui să încercaţi şi altceva.
CICI MARIA DRĂGAN. Aveţi, în proză, o predilecţie pentru senzaţional şi melodramatic. Şi ştiţi să captivaţi, cu aceste mijloace, cititorul. E ceva, dar nu e destul.
VASILE JIVICI. Prin dezinvoltură, oralitate, tratare familiară a unor vechi simboluri (povestea cu nimbul de care trageţi fără să reuşiţi să-l clintiţi de pe cap) semănaţi cu Marin Sorescu. V-aţi propus să continuaţi experienţa lui poetică sau e o simplă coincidenţă?
ADRIAN VOICU. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de text. Am citit numai „Libreville, Gabon”, probabil un fragment de roman, care nu m-a entuziasmat. Imitaţi dezinvoltura din unele romane americane de acţiune, folosind un limbaj golănesc: „ne-am pus să lingem câte-o bere”, „bună rău”, „ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate” etc.
IOAN ALEXANDRU POPA. Versurile sunt doar năstruşnice, nu emoţionează.
ANTON MARIN. Romanul „Manuscrisul lui Titus”, aşa „uşor” cum este şi cum recunoaşteţi şi dv. că este, se citeşte cu plăcere. În mod evident aveţi talent literar. Observaţiile dv. – fugitive, dar pătrunzătoare – asupra vieţii de fiecare zi, în special asupra vieţii conjugale şi a celei de la ţară, fantezia bine controlată, umorul, cam deocheat, însă foarte rar vulgar contribuie, deopotrivă la cucerirea (pentru o noapte, nu pentru o viaţă) a cititorului. Când va veni momentul am să propun romanul pentru publicare la editura virtuală „CORECTbooks”, în colecţia „Noul val”.
BOGDAN TUPILAT. Scrieţi într-un mod împiedicat-dezinvolt, aveţi îndrăzneala nefirească a cuiva care şi-a învins timiditatea:
„Calvar de sâni/ În vara posedată!/ Suport amar... de goliciune/ Printre nutriile-ncălţate/...şi salivez la manechine// Dar ce folos să freci la plastic?/ Că-nţepeneşti... de zor.”
Aştept să vă maturizaţi, să vă eliberaţi de complexe.
VALENTIN ENACHE. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar întâmplările (fie şi reale) sunt povestite într-un stil pueril şi n-au legătură cu literatura. Rămâne faptul că sunteţi simpatic.
WASZLAW BRNO. Un singur text (în care se simte vag influenţa lui Nichita Stănescu) mi se pare demn de luat în considerare:
„Nu eu am ucis îngerul/ Nu eu i-am strivit capul de trepte/ Nu eu i-am şters sângele/ Curgând./ Nu eu l-am scuipat şi/ I-am tăiat aripile şi/ Nu eu mi-am luat zborul cu ele./ Nu eu am ajuns în ceruri/ Şi m-am dat drept înger,/ Nu eu, nu eu, nu eu!/ - Dar cine?” („Proces”).
Celelalte n-au coerenţă, se sfărâmă între degete.
IOAN CIOBOTA. Articolele pe care m-aţi invitat să le citesc nu sunt articole, ci predici. Nu am competenţa necesară ca să le evaluez, dar, intuitiv, îmi dau seama că sunt bine gândite şi că ajung la conştiinţa credincioşilor.
ANDREI P. VELEA. Aveţi sensibilitate şi o imaginaţie productivă. Faceţi însă exces de metafore. Fiecare poem seamănă cu un brad de Crăciun care nu se mai vede din cauza podoabelor.
RĂDUCU RAREŞ. Scurtele eseuri de pe blogul dv. pe care m-aţi îndemnat să-l accesez nu prezintă interes ca literatură. Ele dovedesc doar că sunteţi un tânăr inteligent, în curs de formare, care încearcă să se înţeleagă pe sine.
COSTIN ROTARU. Începutul de roman SF pe care mi l-aţi trimis este simplist, ca o compunere şcolară.
VALENTIN COJOCARU. Nu am înţeles poemul dv., „Fond genetic”:
„Nu pot să nu mă înfior când ştiu şi simt că/ La temelia propriei credinţe se află sămânţa pieirii mele/ Iar eu nici măcar nu am putut vedea florile de pe-al meu mormânt...” etc.
DOINA POPESCU. Istorisirile dv., inconsistente din punct de vedere literar, nu lipsite însă de umor, pot fi publicate în presă. Într-o carte nu le-aş reproduce (deşi dv. aţi făcut-o).
ŞTEFAN VIZIRU. Ideea că ziua de 14 miercuri îi aduce cuiva ghinion nu poate susţine o povestire. Aş fi vrut să vă sfătuiesc, ironic, să scrieţi despre o pisică neagră care v-a tăiat calea, dar nu meritaţi să fiţi ironizat. Sunteţi un om de bunăcredinţă căruia îi lipseşte, deocamdată, experienţa literară. Când povestirea „14 miercuri” o să vi se pară chiar dv. naivă, scrieţi-mi din nou.
ALIN DIACONU. Poemele jucăuş-euforice pe care mi le-aţi trimis dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Aştept şi alte texte.
MAGDA HULUBENCO. Versurile dv. sunt un joc de-a misterul, neinspirat şi neconcludent. Cred că ar trebui să încercaţi şi altceva.
CICI MARIA DRĂGAN. Aveţi, în proză, o predilecţie pentru senzaţional şi melodramatic. Şi ştiţi să captivaţi, cu aceste mijloace, cititorul. E ceva, dar nu e destul.
VASILE JIVICI. Prin dezinvoltură, oralitate, tratare familiară a unor vechi simboluri (povestea cu nimbul de care trageţi fără să reuşiţi să-l clintiţi de pe cap) semănaţi cu Marin Sorescu. V-aţi propus să continuaţi experienţa lui poetică sau e o simplă coincidenţă?
ADRIAN VOICU. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de text. Am citit numai „Libreville, Gabon”, probabil un fragment de roman, care nu m-a entuziasmat. Imitaţi dezinvoltura din unele romane americane de acţiune, folosind un limbaj golănesc: „ne-am pus să lingem câte-o bere”, „bună rău”, „ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate” etc.
IOAN ALEXANDRU POPA. Versurile sunt doar năstruşnice, nu emoţionează.
ANTON MARIN. Romanul „Manuscrisul lui Titus”, aşa „uşor” cum este şi cum recunoaşteţi şi dv. că este, se citeşte cu plăcere. În mod evident aveţi talent literar. Observaţiile dv. – fugitive, dar pătrunzătoare – asupra vieţii de fiecare zi, în special asupra vieţii conjugale şi a celei de la ţară, fantezia bine controlată, umorul, cam deocheat, însă foarte rar vulgar contribuie, deopotrivă la cucerirea (pentru o noapte, nu pentru o viaţă) a cititorului. Când va veni momentul am să propun romanul pentru publicare la editura virtuală „CORECTbooks”, în colecţia „Noul val”.
BOGDAN TUPILAT. Scrieţi într-un mod împiedicat-dezinvolt, aveţi îndrăzneala nefirească a cuiva care şi-a învins timiditatea:
„Calvar de sâni/ În vara posedată!/ Suport amar... de goliciune/ Printre nutriile-ncălţate/...şi salivez la manechine// Dar ce folos să freci la plastic?/ Că-nţepeneşti... de zor.”
Aştept să vă maturizaţi, să vă eliberaţi de complexe.
VALENTIN ENACHE. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar întâmplările (fie şi reale) sunt povestite într-un stil pueril şi n-au legătură cu literatura. Rămâne faptul că sunteţi simpatic.
WASZLAW BRNO. Un singur text (în care se simte vag influenţa lui Nichita Stănescu) mi se pare demn de luat în considerare:
„Nu eu am ucis îngerul/ Nu eu i-am strivit capul de trepte/ Nu eu i-am şters sângele/ Curgând./ Nu eu l-am scuipat şi/ I-am tăiat aripile şi/ Nu eu mi-am luat zborul cu ele./ Nu eu am ajuns în ceruri/ Şi m-am dat drept înger,/ Nu eu, nu eu, nu eu!/ - Dar cine?” („Proces”).
Celelalte n-au coerenţă, se sfărâmă între degete.
IOAN CIOBOTA. Articolele pe care m-aţi invitat să le citesc nu sunt articole, ci predici. Nu am competenţa necesară ca să le evaluez, dar, intuitiv, îmi dau seama că sunt bine gândite şi că ajung la conştiinţa credincioşilor.
ANDREI P. VELEA. Aveţi sensibilitate şi o imaginaţie productivă. Faceţi însă exces de metafore. Fiecare poem seamănă cu un brad de Crăciun care nu se mai vede din cauza podoabelor.
RĂDUCU RAREŞ. Scurtele eseuri de pe blogul dv. pe care m-aţi îndemnat să-l accesez nu prezintă interes ca literatură. Ele dovedesc doar că sunteţi un tânăr inteligent, în curs de formare, care încearcă să se înţeleagă pe sine.
COSTIN ROTARU. Începutul de roman SF pe care mi l-aţi trimis este simplist, ca o compunere şcolară.
VALENTIN COJOCARU. Nu am înţeles poemul dv., „Fond genetic”:
„Nu pot să nu mă înfior când ştiu şi simt că/ La temelia propriei credinţe se află sămânţa pieirii mele/ Iar eu nici măcar nu am putut vedea florile de pe-al meu mormânt...” etc.
DOINA POPESCU. Istorisirile dv., inconsistente din punct de vedere literar, nu lipsite însă de umor, pot fi publicate în presă. Într-o carte nu le-aş reproduce (deşi dv. aţi făcut-o).
ŞTEFAN VIZIRU. Ideea că ziua de 14 miercuri îi aduce cuiva ghinion nu poate susţine o povestire. Aş fi vrut să vă sfătuiesc, ironic, să scrieţi despre o pisică neagră care v-a tăiat calea, dar nu meritaţi să fiţi ironizat. Sunteţi un om de bunăcredinţă căruia îi lipseşte, deocamdată, experienţa literară. Când povestirea „14 miercuri” o să vi se pară chiar dv. naivă, scrieţi-mi din nou.
marți, 9 noiembrie 2010
Trebuie să iei nota 11...
MIHNEA MÂNDUŢEANU (sper că aşa se ortografiază numele dv.; altădată vă rog să-l scrieţi cu semne diacritice). Personajele din romanul la care lucraţi se agită necontenit, dar nu au viaţă. Pe de altă parte, am identificat în fragmentul trimis numeroase cazuri de exprimare greşită. Nu se poate spune „sunt un pic epuizat” („epuizat” înseamnă lipsit complet de energie, terminat). Nu trebuie folosit verbul a „vroi”. Aveţi de ales între „a voi” şi „a vrea” etc.
ANDREEA TĂNASE. Versurile dv. nu sunt involuntar-comice, ca acelea pe care le prezint la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar”. Cuprind şi unele naivităţi, dar în general prezintă interes fiind o combinaţie de curaj artistic, emoţie şi (discretă) ironie.
„În carne de poet aş alege să mă reîntrupez,/ Măsurată în kilogram-lumină./ Prin ochii lui un soare mai galben aş vedea,/ Din gura lui mi-aş spune vorba mult mai plină,/ Aş râde şi-aş muşca din viaţă cu folos,/ Dinţi frumoşi, limbă parfumată, salivă fină.../ Cuvântul dintr-un alt cer s-ar coborî,/ Nu prea îndepărtat.../ Cu pas uşor aş mângâia distanţa,/ Cu coapsa fermă timpul l-aş încăleca,/ Aş renunţa în text la virgulă,/ Pe « mine » de « însămi » l-aş apropia.”
În concluzie nu există riscul să fiţi ironizată vreodată la emisiunea mea consacrată exclusiv cărţilor proaste.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA. Da, pot să vă spun o părere despre cartea dv., dar numai în cadrul acestei rubrici. P.S. Nu mi-a plăcut ceea ce susţineţi, lamentându-vă: că v-aţi aşezat târziu la masa prozatorilor, când tacâmurile fuseseră deja împărţite. E o reprezentare simplistă şi prozaică a condiţiei de scriitor. Dezvoltând metafora dv., vă asigur că, dacă aveţi talent, puteţi să veniţi oricând la banchet cu tacâmuri de argint, aduse de acasă..
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Povestirile, scrise parcă de o elevă de liceu, merită nota 10. Dar, ca să te consideri cu adevărat scriitor, trebuie să iei nota 11.
ADRIAN CHRISTESCU. Toate cele trei povestiri – Cu moartea pre moarte călcând, Mă cheamă Toby, O zi de armată, o seară de Crăciun – sunt bine articulate, ca un mecanism cu roţi zimţate care îl duce pe cititor exact unde vrea autorul. Apreciez şi faptul că nu seamănă deloc între ele. Prima este o reprezentare sarcastic-terifiantă a unui moment istoric pe care nu-l mai cunoaştem decât din cărţi: dv. faceţi ca, peste violenţa abstractă din memoria noastră culturală, să devină vizibilă violenţa propriu-zisă: poliţiştii lui Carol al II-lea îi împuşcă de la 20 de centimetri, îi înjunghie, îi ard de vii pe legionarii arestaţi (unii luaţi la întâmplare de pe stradă), iar după aceea alţi legionari îi ucid la fel de de nemilos, cu plăcerea orgiastică a crimei, pe poliţişti. Se înţelege din povestirea dv., într-un mod direct, zguduitor, că toate acţiunile politice de acest fel sunt toate absurde, zadarnice, compromiţătoare pentru fiinţa umană.
În Mă cheamă Toby este ingenioasă punerea în paralel a memoriilor unui câine cu acelea ale stăpânului său. Faceţi o adevărată echilibristică pe sârma subţire a sentimentalismului, de pe care se poate cădea uşor în ridicol. Dar dv. rămâneţi în picioare.
În cea de-a treia povestire se remarcă modul inteligent în care descrieţi eşecul comunicării dintre un ofiţer cu o gândire ternă şi un soldat atras de poezie (această incompatibilitate este analizată şi într-o povestire a lui Mircea Eliade, în care este vorba însă nu de un ofiţer şi de un soldat, ci de un anchetator de la Securitate şi un bătrân căruia îi place să fabuleze).
Dacă aţi alcătui o carte întreagă din asemenea povestiri aţi avea, sunt sigur, succes.
FLORINA TIMOFTE. Nu se poate stabili dacă textul trimis de dv., Motivul farfuriilor, este poezie sau proză, dar aceasta, oricum, n-are importanţă.Cert este că înaintarea lentă a relatării, descrierea minuţioasă a ceea ce se petrece în sufletul unei femei când îşi aşteaptă soţul să vină acasă reuşesc, de la un moment dat, să suscite interesul cititorului (şi chiar să-l facă să regrete, în final, că soţul, insensibil la freamătul interior al femeii, o anunţă că va pleca „în deplasare” pentru trei săptămâni).
Cel mai interesant din punct de vedere literar mi s-a părut „coşmarul” femeii din cele cinci minute cât reuşeşte să aţipească:
„A început să retrăiască în minte momentele de după ce a ajuns acasă de la serviciu când încă soarele domnea pe cer şi să se gândească la toate stările stranii prin care trecuse în ultimele doua ore. Fusese întruchiparea simultană şi prelungită a două femei diferite. Una din ele era exuberantă, gingaşă şi voia să gătească iar cealaltă era melancolică, plictisită şi voia să mediteze. «Şi care dintre ele sunt acum?» se întreba, «sunt o a treia care le conştientizează pe cele
două?, din conştientizarea scindării în două a sinelui s-a născut o a treia femeie
şi astfel sinele s-a scindat din nou? şi dacă mâine conştientizez că azi am
conştientizat cele trei femei prezente în mine? mi se va scinda sinele în patru?
şi dacă poimâine la fel şi tot aşa la infinit? care din ele sunt? cine sunt?
sunt vreuna din ele?, sunt milioane de femei? Dumnezeule, am înebunit! e
nebunie curată la ce mă gândesc acum! dacă nu mă opresc, îmi pierd minţile!
oare aşa înnebunesc oamenii? oare am înnebunit? nu, oamenii nebuni nu ştiu că
sunt nebuni, probabil visez.»”
Mă întorc însă la hiperealismul din restul poemului (farfuriile nespălate din chiuvetă, prepararea spaghetelor etc.). Prea mulţi tineri autori scriu aşa, cum o să vă diferenţiaţi de ei?
CÂTEVA PROBLEME PRACTICE. 1. Îmi cer scuze că am întârziat două zile. Este o perioadă în care trebuie să citesc în regim de urgenţă numeroase cărţi ca să le prezint la lansările de la apropiatul târg de carte. 2. Adresa poştală indicată de mine este bună (Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22). Dacă vi se returnează cărţile este pentru că le trimiteţi sub formă de scrisori recomandate sau colete, ceea ce înseamnă că în cutia poştală nu găsesc decât avize şi, pe baza lor, trebuie să mă duc la diverse ghişee şi să stau la cozi interminabile. Mult mai bine este să mi le trimiteţi sub formă de scrisori simple, ca să le iau direct din cutia poştală. 3. Adresa de e-mail pe care vă sfătuiesc să-mi trimiteţi textele este alex2108145@gmail.com.
ANDREEA TĂNASE. Versurile dv. nu sunt involuntar-comice, ca acelea pe care le prezint la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar”. Cuprind şi unele naivităţi, dar în general prezintă interes fiind o combinaţie de curaj artistic, emoţie şi (discretă) ironie.
„În carne de poet aş alege să mă reîntrupez,/ Măsurată în kilogram-lumină./ Prin ochii lui un soare mai galben aş vedea,/ Din gura lui mi-aş spune vorba mult mai plină,/ Aş râde şi-aş muşca din viaţă cu folos,/ Dinţi frumoşi, limbă parfumată, salivă fină.../ Cuvântul dintr-un alt cer s-ar coborî,/ Nu prea îndepărtat.../ Cu pas uşor aş mângâia distanţa,/ Cu coapsa fermă timpul l-aş încăleca,/ Aş renunţa în text la virgulă,/ Pe « mine » de « însămi » l-aş apropia.”
În concluzie nu există riscul să fiţi ironizată vreodată la emisiunea mea consacrată exclusiv cărţilor proaste.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA. Da, pot să vă spun o părere despre cartea dv., dar numai în cadrul acestei rubrici. P.S. Nu mi-a plăcut ceea ce susţineţi, lamentându-vă: că v-aţi aşezat târziu la masa prozatorilor, când tacâmurile fuseseră deja împărţite. E o reprezentare simplistă şi prozaică a condiţiei de scriitor. Dezvoltând metafora dv., vă asigur că, dacă aveţi talent, puteţi să veniţi oricând la banchet cu tacâmuri de argint, aduse de acasă..
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Povestirile, scrise parcă de o elevă de liceu, merită nota 10. Dar, ca să te consideri cu adevărat scriitor, trebuie să iei nota 11.
ADRIAN CHRISTESCU. Toate cele trei povestiri – Cu moartea pre moarte călcând, Mă cheamă Toby, O zi de armată, o seară de Crăciun – sunt bine articulate, ca un mecanism cu roţi zimţate care îl duce pe cititor exact unde vrea autorul. Apreciez şi faptul că nu seamănă deloc între ele. Prima este o reprezentare sarcastic-terifiantă a unui moment istoric pe care nu-l mai cunoaştem decât din cărţi: dv. faceţi ca, peste violenţa abstractă din memoria noastră culturală, să devină vizibilă violenţa propriu-zisă: poliţiştii lui Carol al II-lea îi împuşcă de la 20 de centimetri, îi înjunghie, îi ard de vii pe legionarii arestaţi (unii luaţi la întâmplare de pe stradă), iar după aceea alţi legionari îi ucid la fel de de nemilos, cu plăcerea orgiastică a crimei, pe poliţişti. Se înţelege din povestirea dv., într-un mod direct, zguduitor, că toate acţiunile politice de acest fel sunt toate absurde, zadarnice, compromiţătoare pentru fiinţa umană.
În Mă cheamă Toby este ingenioasă punerea în paralel a memoriilor unui câine cu acelea ale stăpânului său. Faceţi o adevărată echilibristică pe sârma subţire a sentimentalismului, de pe care se poate cădea uşor în ridicol. Dar dv. rămâneţi în picioare.
În cea de-a treia povestire se remarcă modul inteligent în care descrieţi eşecul comunicării dintre un ofiţer cu o gândire ternă şi un soldat atras de poezie (această incompatibilitate este analizată şi într-o povestire a lui Mircea Eliade, în care este vorba însă nu de un ofiţer şi de un soldat, ci de un anchetator de la Securitate şi un bătrân căruia îi place să fabuleze).
Dacă aţi alcătui o carte întreagă din asemenea povestiri aţi avea, sunt sigur, succes.
FLORINA TIMOFTE. Nu se poate stabili dacă textul trimis de dv., Motivul farfuriilor, este poezie sau proză, dar aceasta, oricum, n-are importanţă.Cert este că înaintarea lentă a relatării, descrierea minuţioasă a ceea ce se petrece în sufletul unei femei când îşi aşteaptă soţul să vină acasă reuşesc, de la un moment dat, să suscite interesul cititorului (şi chiar să-l facă să regrete, în final, că soţul, insensibil la freamătul interior al femeii, o anunţă că va pleca „în deplasare” pentru trei săptămâni).
Cel mai interesant din punct de vedere literar mi s-a părut „coşmarul” femeii din cele cinci minute cât reuşeşte să aţipească:
„A început să retrăiască în minte momentele de după ce a ajuns acasă de la serviciu când încă soarele domnea pe cer şi să se gândească la toate stările stranii prin care trecuse în ultimele doua ore. Fusese întruchiparea simultană şi prelungită a două femei diferite. Una din ele era exuberantă, gingaşă şi voia să gătească iar cealaltă era melancolică, plictisită şi voia să mediteze. «Şi care dintre ele sunt acum?» se întreba, «sunt o a treia care le conştientizează pe cele
două?, din conştientizarea scindării în două a sinelui s-a născut o a treia femeie
şi astfel sinele s-a scindat din nou? şi dacă mâine conştientizez că azi am
conştientizat cele trei femei prezente în mine? mi se va scinda sinele în patru?
şi dacă poimâine la fel şi tot aşa la infinit? care din ele sunt? cine sunt?
sunt vreuna din ele?, sunt milioane de femei? Dumnezeule, am înebunit! e
nebunie curată la ce mă gândesc acum! dacă nu mă opresc, îmi pierd minţile!
oare aşa înnebunesc oamenii? oare am înnebunit? nu, oamenii nebuni nu ştiu că
sunt nebuni, probabil visez.»”
Mă întorc însă la hiperealismul din restul poemului (farfuriile nespălate din chiuvetă, prepararea spaghetelor etc.). Prea mulţi tineri autori scriu aşa, cum o să vă diferenţiaţi de ei?
CÂTEVA PROBLEME PRACTICE. 1. Îmi cer scuze că am întârziat două zile. Este o perioadă în care trebuie să citesc în regim de urgenţă numeroase cărţi ca să le prezint la lansările de la apropiatul târg de carte. 2. Adresa poştală indicată de mine este bună (Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22). Dacă vi se returnează cărţile este pentru că le trimiteţi sub formă de scrisori recomandate sau colete, ceea ce înseamnă că în cutia poştală nu găsesc decât avize şi, pe baza lor, trebuie să mă duc la diverse ghişee şi să stau la cozi interminabile. Mult mai bine este să mi le trimiteţi sub formă de scrisori simple, ca să le iau direct din cutia poştală. 3. Adresa de e-mail pe care vă sfătuiesc să-mi trimiteţi textele este alex2108145@gmail.com.
duminică, 31 octombrie 2010
Noul val
DANIEL D. MARIN. Ştiu că aţi publicat trei cărţi, nu există riscul să vă consider un începător. De altfel, chiar poemele trimise – cele construite în jurul misteriosului personaj Oona – dovedesc că aveţi experienţa scrisului.Şi îmi şi place cum scrieţi, cursiv, expresiv-monoton (oarecum în stilul lui Mircea Ivănescu), reuşind aproape de fiecare dată să induceţi cititorului un sentiment de stranietate şi nelinişte. Totuşi, în general, mie nu-mi inspiră încredere poemele care fac parte din mari cicluri. Ele presupun din partea poetului o muncă inginerească, o administrare prozaică a inspiraţiei
DOMNICA SEIF ELZAYAL. Nu pot să mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
ANDREI EPUR. Scurtele povestiri „Răsărit de soare şi „Idilă în metroul bucureştean” dovedesc că aveţi sensibilitate şi inteligenţă artistică. Vă lipseşte doar experienţa, pe care urmează, eventual, să o acumulaţi în timp. Reproduc, deocamdată, un pasaj emoţionant din a doua povestire:
„[În metrou] Eram cu faţa chiar la uşă,fără a avea pe cineva înaintea mea, nu mă interesa nimeni şi nimic.Ascultam,pe jumătate adormit, zumzetul metroului şi mi-aş fi dorit ca staţia următoare să nu mai vină niciodată. Aveam o ciudată senzaţie de bine, cum stăteam aşa, ţinându-mă cu mâna de bară şi moţăind în picioare. [La un moment dat] am realizat că pe bara de care mă ţineam eu mai apăruse o mână. O mână albă, delicată. O mână de femeie. Şi m-am surprins gândindu-mă la mâna aceea frumoasă, cu degete lungi, fine, aflată chiar deasupra mâinii mele, la câţiva centimetri. Am început să o observ atent, fără să văd însă femeia care stătea chiar în spatele meu. Şi, ca într-un joc, am început să-mi imaginez episoade din viaţa necunoscutei...”
ANDREI BADEA. Lirismul din amplele dv. poeme e diluat, dar de bună calitate. Versurile se desfăşoară calm, fără nici un moment de precipitare, semănând până la confuzie cu proza, şi totuşi, pe neobservate, se creează o atmosferă, se întrevede un sens, se ajunge la poezie. Aşa cum avionul aleargă pe pământ un timp înainte de a decola, fiecare poem al dv. începe prin a fi terestru şi sfârşeşte prin a se pierde în înaltul cerului. Transcriu fragmente din două dintre ele, asigurându-i însă pe cititori că toate au această calitate, de a lua, treptat, înălţime:
„«Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?/ Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti/ eu eram în Athos,/ muntele acela sfânt,/ de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…/ Acolo călugării se roagă neîncetat,/ şi tot muntele miroase/ a mir/ de parcă/ cineva,/ din greşeală,/ şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar/ şi ar fi curs tot, tot/ peste munţi/ şi peste copaci/ şi peste turlele bisericilor/ şi peste bărbile părinţilor bătrâni („Înviere”);
„Se înserase de ceva timp,/ şi oamenii se târau pe străzi,/ şi eu stăteam la geam,/ aşteptând/ să văd,/ pentru ultima oară,/ un om,/ care ar vrea să-şi dea viaţa,/ numai să poată zbura/ o secundă.../ Dar omul ăsta nu mai venea odată.../ Şi târziu, în noapte,/ în lumina becului,/ a început să ningă.../ Încet.../ Încet.../ Din ce în ce mai încet.../ Timpul se scurgea din ce în ce mai încet.../ Şi ningea.../ Din ce în ce mai tare.../ şi cântecul,/ şi secundele,/ înfrăţite,/ se scurgeau/ pe pielea mea,/ zgâriindu-mă/.../ Într-un târziu,/ când mai aveam puţin până dincolo/ când simţeam viaţa scurgându-se din mine/ am văzut,/ în şanţurile săpate de secundele înfrăţite cu cântecul/ cum oamenii ce se târâseră mai devreme/ acum îşi luau zborul din şanţurile mele:/ erau ca nişte pitici cu aripi/ ca nişte colibri/ şi m-am bucurat/ că măcar în ultima clipă/ mă pot bucura de bucuria lor/ şi am vrut să le fac cu mâna./.../ Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...” („Ultimul zbor”)
UN DEVORATOR DE PRESĂ. „Aş vrea să aflu cum rimează răspunsul pe care-l daţi, pe blogul dv., unui corespondent: «Vreau – şi am şi mijloacele necesare – ca să-i susţin pe autorii talentaţi. Pot să-i recomand unor reviste şi edituri, pot să scriu despre ei, pot să-i includ în ediţia a II-a a «Istoriei literaturii române contemporane la care lucrez în prezent» – cu afirmaţia făcută în articolul «Sindicatul succesului» («Cultura», 11.04.2010): „Dacă în acest moment aş descoperi un tânăr autor genial undeva în provincie, şi aş vrea să-l prezint, cu un entuziasm care îmi este caracteristic, lumii literare, nu aş avea nici o şansă să mă fac auzit.»”
Ar fi fost frumos din partea dv. să vă şi prezentaţi. Întrebarea pe care mi-o adresaţi e justificată. Iată răspunsul meu. Eu am vorbit de un „sindicat al succesului” care domină lumea literară. Dar pe autorii talentaţi pe care am să-i identific aici am să-i prezint lumii, nu lumii literare.
Pe de altă parte, pe aceşti autori pot să-i susţin într-o oarecare măsură şi în lumea literară, aşa surdă cum este. Cum? Cu mijloace proprii. Sunt reviste şi edituri care au nevoie de mine, iar eu pot, în anumite limite, să le pun condiţia să-i promoveze pe unii nou-veniţi dacă vor să mai răspund solicitărilor lor. Cât priveşte ediţia a II-a a „Istoriei...” mele, în cuprinsul ei sunt suveran, n-am nevoie de sprijinul nimănui ca să aduc în prim-plan un autor valoros. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile mele la radio şi televiziune.
Şi mai am o veste bună. Acest blog a fost remarcat de o firmă puternică, recent înfiinţată, CORECTbooks, cu care am semnat un contract de parteneriat. Nu mi se oferă bani pentru această asociere, dar mi se oferă ceva mult mai important, posibilitatea să public cărţile celor mai talentaţi autori descoperiţi de mine în ediţii electronice, să le fac publicitate etc. Colecţia coordonată de mine se va numi NOUL VAL.
Sunt hotărât să încerc să corectez, cu mijloacele pe care le am la dispoziţie, nedreptăţile din viaţa literară. Nu vreau să încurajez în nici un fel amatorismul (puteţi vedea, în fiecare luni seara, la ora 19,30, la TVR Cultural, cum îi tratez pe autorii de cărţi proaste). Dar există în momentul de faţă scriitori necunoscuţi, tineri sau bătrîni, cu sau fără cărţi, care scriu mai bine decât mulţi dintre scriitorii „consacraţi”.
P.S. Şi încă ceva: de acum înainte am să răspund coespondenţilor mei mai des şi fără întârziere. Mai exact: în fiecare duminică.
DOMNICA SEIF ELZAYAL. Nu pot să mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
ANDREI EPUR. Scurtele povestiri „Răsărit de soare şi „Idilă în metroul bucureştean” dovedesc că aveţi sensibilitate şi inteligenţă artistică. Vă lipseşte doar experienţa, pe care urmează, eventual, să o acumulaţi în timp. Reproduc, deocamdată, un pasaj emoţionant din a doua povestire:
„[În metrou] Eram cu faţa chiar la uşă,fără a avea pe cineva înaintea mea, nu mă interesa nimeni şi nimic.Ascultam,pe jumătate adormit, zumzetul metroului şi mi-aş fi dorit ca staţia următoare să nu mai vină niciodată. Aveam o ciudată senzaţie de bine, cum stăteam aşa, ţinându-mă cu mâna de bară şi moţăind în picioare. [La un moment dat] am realizat că pe bara de care mă ţineam eu mai apăruse o mână. O mână albă, delicată. O mână de femeie. Şi m-am surprins gândindu-mă la mâna aceea frumoasă, cu degete lungi, fine, aflată chiar deasupra mâinii mele, la câţiva centimetri. Am început să o observ atent, fără să văd însă femeia care stătea chiar în spatele meu. Şi, ca într-un joc, am început să-mi imaginez episoade din viaţa necunoscutei...”
ANDREI BADEA. Lirismul din amplele dv. poeme e diluat, dar de bună calitate. Versurile se desfăşoară calm, fără nici un moment de precipitare, semănând până la confuzie cu proza, şi totuşi, pe neobservate, se creează o atmosferă, se întrevede un sens, se ajunge la poezie. Aşa cum avionul aleargă pe pământ un timp înainte de a decola, fiecare poem al dv. începe prin a fi terestru şi sfârşeşte prin a se pierde în înaltul cerului. Transcriu fragmente din două dintre ele, asigurându-i însă pe cititori că toate au această calitate, de a lua, treptat, înălţime:
„«Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?/ Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti/ eu eram în Athos,/ muntele acela sfânt,/ de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…/ Acolo călugării se roagă neîncetat,/ şi tot muntele miroase/ a mir/ de parcă/ cineva,/ din greşeală,/ şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar/ şi ar fi curs tot, tot/ peste munţi/ şi peste copaci/ şi peste turlele bisericilor/ şi peste bărbile părinţilor bătrâni („Înviere”);
„Se înserase de ceva timp,/ şi oamenii se târau pe străzi,/ şi eu stăteam la geam,/ aşteptând/ să văd,/ pentru ultima oară,/ un om,/ care ar vrea să-şi dea viaţa,/ numai să poată zbura/ o secundă.../ Dar omul ăsta nu mai venea odată.../ Şi târziu, în noapte,/ în lumina becului,/ a început să ningă.../ Încet.../ Încet.../ Din ce în ce mai încet.../ Timpul se scurgea din ce în ce mai încet.../ Şi ningea.../ Din ce în ce mai tare.../ şi cântecul,/ şi secundele,/ înfrăţite,/ se scurgeau/ pe pielea mea,/ zgâriindu-mă/.../ Într-un târziu,/ când mai aveam puţin până dincolo/ când simţeam viaţa scurgându-se din mine/ am văzut,/ în şanţurile săpate de secundele înfrăţite cu cântecul/ cum oamenii ce se târâseră mai devreme/ acum îşi luau zborul din şanţurile mele:/ erau ca nişte pitici cu aripi/ ca nişte colibri/ şi m-am bucurat/ că măcar în ultima clipă/ mă pot bucura de bucuria lor/ şi am vrut să le fac cu mâna./.../ Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...” („Ultimul zbor”)
UN DEVORATOR DE PRESĂ. „Aş vrea să aflu cum rimează răspunsul pe care-l daţi, pe blogul dv., unui corespondent: «Vreau – şi am şi mijloacele necesare – ca să-i susţin pe autorii talentaţi. Pot să-i recomand unor reviste şi edituri, pot să scriu despre ei, pot să-i includ în ediţia a II-a a «Istoriei literaturii române contemporane la care lucrez în prezent» – cu afirmaţia făcută în articolul «Sindicatul succesului» («Cultura», 11.04.2010): „Dacă în acest moment aş descoperi un tânăr autor genial undeva în provincie, şi aş vrea să-l prezint, cu un entuziasm care îmi este caracteristic, lumii literare, nu aş avea nici o şansă să mă fac auzit.»”
Ar fi fost frumos din partea dv. să vă şi prezentaţi. Întrebarea pe care mi-o adresaţi e justificată. Iată răspunsul meu. Eu am vorbit de un „sindicat al succesului” care domină lumea literară. Dar pe autorii talentaţi pe care am să-i identific aici am să-i prezint lumii, nu lumii literare.
Pe de altă parte, pe aceşti autori pot să-i susţin într-o oarecare măsură şi în lumea literară, aşa surdă cum este. Cum? Cu mijloace proprii. Sunt reviste şi edituri care au nevoie de mine, iar eu pot, în anumite limite, să le pun condiţia să-i promoveze pe unii nou-veniţi dacă vor să mai răspund solicitărilor lor. Cât priveşte ediţia a II-a a „Istoriei...” mele, în cuprinsul ei sunt suveran, n-am nevoie de sprijinul nimănui ca să aduc în prim-plan un autor valoros. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile mele la radio şi televiziune.
Şi mai am o veste bună. Acest blog a fost remarcat de o firmă puternică, recent înfiinţată, CORECTbooks, cu care am semnat un contract de parteneriat. Nu mi se oferă bani pentru această asociere, dar mi se oferă ceva mult mai important, posibilitatea să public cărţile celor mai talentaţi autori descoperiţi de mine în ediţii electronice, să le fac publicitate etc. Colecţia coordonată de mine se va numi NOUL VAL.
Sunt hotărât să încerc să corectez, cu mijloacele pe care le am la dispoziţie, nedreptăţile din viaţa literară. Nu vreau să încurajez în nici un fel amatorismul (puteţi vedea, în fiecare luni seara, la ora 19,30, la TVR Cultural, cum îi tratez pe autorii de cărţi proaste). Dar există în momentul de faţă scriitori necunoscuţi, tineri sau bătrîni, cu sau fără cărţi, care scriu mai bine decât mulţi dintre scriitorii „consacraţi”.
P.S. Şi încă ceva: de acum înainte am să răspund coespondenţilor mei mai des şi fără întârziere. Mai exact: în fiecare duminică.
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie
DANIEL LĂCĂTUŞU. Versurile dv. au o scurtime nervoasă. Zig-zag-ul lor te face să te gândeşti la o diagramă a unei sensibilităţi ieşite din comun. Este ca şi cum tot ce se întâmplă în jur vă doare. Iată textul care mi-a plăcut cel mai mult:
„Nişte bezmetici/ au ucis poezia,/ au lăsat-o să zacă/ aruncată într-un şanţ/
la marginea oraşului,/ în lumina farurilor/ se vede clar tăietura”
Sunt însă în poeziile dv. şi formulări hazardate, de genul:„amorsă de vise”; „ compot de oase”.
OLGA ALEXANDRU DIACONU. Fraza cu care începe mesajul dv. este tulburător-echivocă: „mă conformez dorinţelor dv., care sunt şi ale mele.” Nu vă este teamă că am dorinţe de satir? Să trecem însă la literatură. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de texte: cinci cărţi! N-am putut să le citesc pagină cu pagină, le-am „răsfoit”. Versurile au o inconsistenţă plăcută, sunt uşoare şi transparente ca mătasea. Nu rămân multă vreme în conştiinţa cititorului. În roman, tot inserţiile de poezie sunt cele care atrag (în rest, se remarcă o anumită naivitate, care nu face o impresie bună). Cât priveşte studiul consacrat lui Mircea Eliade, arată ca o lucrare de doctorat, emfatic-teoretizantă şi plictisitoare (probabil şi din cauza excesului de citate din alţi autori, multe dintre ele pur ornamentale).
ADRIAN CHRISTESCU. Nu pot să deschid attachment-ul cu cele trei povestiri. De ce nu mi le trimiteţi în Word?
FLORENTINA LOREDANA DALIAN. Scurtele dv. povestiri emoţionează, uneori, prin candoare şi sinceritate. Vă stă bine să vă copilăriţi, dar exageraţi în direcţia asta; drept urmare, din copilăroasă cum sunteţi, deveniţi des puerilă.
OVIDIU SLAVU. Cartea dv. despre ultimul campionat de fotbal, scrisă dezinvolt şi cu umor, se citeşte cu plăcere. Nu este vorba de literatură, ci de o publicistică sportivă de bună calitate, având ca model – cum explicaţi chiar dv. – cărţile regretatului Ioan Chirilă.
ANDREI BADEA. Rareori am mai citit o scrisoare atât de caustică. Scrieţi bine când sunteţi indignat, ar trebui plătit cineva ca să vă ofere mereu motive de indignare:
„offf, domnule alex ştefănescu, greu greu cu un răspuns, aşa-i? mă gândeam şi eu aşa, ca prostul, cum se face că în unele ţări răspunsurile sunt, cât de cât, onorate dupa promisiune, numai românia este ţara întârzierilor niciodată explicate satisfăcător pentru nemulţumit?
off, românie, românie, ţară de oameni născuţi morţi, ţară de oameni indiferenţi, ajunşi în posturi importante, li se lipeşte de creier indiferenţa şi spleenul mioritic, agravat mult de la diagnosticul cioranian încoace.” etc.
P.S. Răspunsuri mai prompte nu pot să dau, pentru că susţin singur această „poştă a redacţiei” (nu am măcar o secretară frumoasă care să mă ajute) şi nici nu mă plăteşte nimeni pentru muncă. În plus, mulţi corespondenţi îmi trimit nu trei-patru pagini asupra cărora să mă pronunţ, ci trei-patru sute.
P.P.S. Eu nu sunt şef, nu sunt nimic. Sunt doar Alex. Ştefănescu.
P.P.P.S. Corect era să scrieţi „li se lipesc de creier indiferenţa şi spleenul mioritic”.
LAURA SGÂRCITU. Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.
LIVIU GOGA. „Cânturile catârului”, în număr de patruzeci şi două, pe care le dedicaţi lui Şerban Foarţă, Nicolae Labiş, François Villon şi Omar Khayam, nu au mare lucru în comun cu scrisul acestor poeţi, ci seamănă mai curând, prin enunţurile decise, din care nu lipsesc niciodată neologismele, prin tonul de rechizitoriu la adresa nedreptăţilor de pe întreaga planetă, prin grandilocvenţă şi teatralitate, cu poemele lui Adrian Păunescu:
„Catârul cântă, flaut nesfârşit,/ Sub ora rece a iubirii erei;/ Dorm ospătarii sensului oprit/ Îmbrăţişând rotundul frapierei,// Dorm armele sub frunţi de preşedinţi,/ De regi şi de tăceri prefabricate;/ Când câinii vin cu flamurile-n dinţi,/ Potirul morţii poartă nestemate!// Doarme planeta ca un singur ins,/ Dorm ucigaşii-n leagănul de crime,/ Pe sânul mamei, răstignit şi-nvins,/ Copilul se adapă la asprime.// Da, doarme lumea ca pe eşafod/ (La gât şi ghilotina e cravată!)/ Pierdut e-acel măreţ şi tainic glod/ Al stelei ce nu doarme niciodată!”
Cred că ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie.
„Nişte bezmetici/ au ucis poezia,/ au lăsat-o să zacă/ aruncată într-un şanţ/
la marginea oraşului,/ în lumina farurilor/ se vede clar tăietura”
Sunt însă în poeziile dv. şi formulări hazardate, de genul:„amorsă de vise”; „ compot de oase”.
OLGA ALEXANDRU DIACONU. Fraza cu care începe mesajul dv. este tulburător-echivocă: „mă conformez dorinţelor dv., care sunt şi ale mele.” Nu vă este teamă că am dorinţe de satir? Să trecem însă la literatură. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de texte: cinci cărţi! N-am putut să le citesc pagină cu pagină, le-am „răsfoit”. Versurile au o inconsistenţă plăcută, sunt uşoare şi transparente ca mătasea. Nu rămân multă vreme în conştiinţa cititorului. În roman, tot inserţiile de poezie sunt cele care atrag (în rest, se remarcă o anumită naivitate, care nu face o impresie bună). Cât priveşte studiul consacrat lui Mircea Eliade, arată ca o lucrare de doctorat, emfatic-teoretizantă şi plictisitoare (probabil şi din cauza excesului de citate din alţi autori, multe dintre ele pur ornamentale).
ADRIAN CHRISTESCU. Nu pot să deschid attachment-ul cu cele trei povestiri. De ce nu mi le trimiteţi în Word?
FLORENTINA LOREDANA DALIAN. Scurtele dv. povestiri emoţionează, uneori, prin candoare şi sinceritate. Vă stă bine să vă copilăriţi, dar exageraţi în direcţia asta; drept urmare, din copilăroasă cum sunteţi, deveniţi des puerilă.
OVIDIU SLAVU. Cartea dv. despre ultimul campionat de fotbal, scrisă dezinvolt şi cu umor, se citeşte cu plăcere. Nu este vorba de literatură, ci de o publicistică sportivă de bună calitate, având ca model – cum explicaţi chiar dv. – cărţile regretatului Ioan Chirilă.
ANDREI BADEA. Rareori am mai citit o scrisoare atât de caustică. Scrieţi bine când sunteţi indignat, ar trebui plătit cineva ca să vă ofere mereu motive de indignare:
„offf, domnule alex ştefănescu, greu greu cu un răspuns, aşa-i? mă gândeam şi eu aşa, ca prostul, cum se face că în unele ţări răspunsurile sunt, cât de cât, onorate dupa promisiune, numai românia este ţara întârzierilor niciodată explicate satisfăcător pentru nemulţumit?
off, românie, românie, ţară de oameni născuţi morţi, ţară de oameni indiferenţi, ajunşi în posturi importante, li se lipeşte de creier indiferenţa şi spleenul mioritic, agravat mult de la diagnosticul cioranian încoace.” etc.
P.S. Răspunsuri mai prompte nu pot să dau, pentru că susţin singur această „poştă a redacţiei” (nu am măcar o secretară frumoasă care să mă ajute) şi nici nu mă plăteşte nimeni pentru muncă. În plus, mulţi corespondenţi îmi trimit nu trei-patru pagini asupra cărora să mă pronunţ, ci trei-patru sute.
P.P.S. Eu nu sunt şef, nu sunt nimic. Sunt doar Alex. Ştefănescu.
P.P.P.S. Corect era să scrieţi „li se lipesc de creier indiferenţa şi spleenul mioritic”.
LAURA SGÂRCITU. Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.
LIVIU GOGA. „Cânturile catârului”, în număr de patruzeci şi două, pe care le dedicaţi lui Şerban Foarţă, Nicolae Labiş, François Villon şi Omar Khayam, nu au mare lucru în comun cu scrisul acestor poeţi, ci seamănă mai curând, prin enunţurile decise, din care nu lipsesc niciodată neologismele, prin tonul de rechizitoriu la adresa nedreptăţilor de pe întreaga planetă, prin grandilocvenţă şi teatralitate, cu poemele lui Adrian Păunescu:
„Catârul cântă, flaut nesfârşit,/ Sub ora rece a iubirii erei;/ Dorm ospătarii sensului oprit/ Îmbrăţişând rotundul frapierei,// Dorm armele sub frunţi de preşedinţi,/ De regi şi de tăceri prefabricate;/ Când câinii vin cu flamurile-n dinţi,/ Potirul morţii poartă nestemate!// Doarme planeta ca un singur ins,/ Dorm ucigaşii-n leagănul de crime,/ Pe sânul mamei, răstignit şi-nvins,/ Copilul se adapă la asprime.// Da, doarme lumea ca pe eşafod/ (La gât şi ghilotina e cravată!)/ Pierdut e-acel măreţ şi tainic glod/ Al stelei ce nu doarme niciodată!”
Cred că ar trebui să vă găsiţi un mod propriu de a scrie.
marți, 5 octombrie 2010
De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă?
DIANA DIANA. Lipsă de pregătire literară, folosire precară a limbii române. În schimb, aveţi sensibilitate, care ar merita cultivată prin lecturi sistematice, studii de specialitate etc.
ANIŞOARA IORDACHE. Versurile dv. ar putea fi publicate, dar, publicate fiind, ar trece neobservate. Sunt monoton-inventive, lipsite de rezonanţă în conştiinţa cititorului şi confundabile cu versurile multor autori de azi.
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Scurta povestire „Porţia de libertate” atrage atenţia prin concizie. În numai câteva fraze reuşiţi să reconstituiţi o dramă (a tânărului ţăran părăsit de calul lui). Şi să-i mai şi adăugaţi un happy-end. „Biletul” este construit ingenios pe un joc de idei (Moş Crăciun – de fapt un tânăr deghizat în Moş Crăciun – îi aduce unei fete un dar căruia peste un timp – probabil peste nouă luni, presupun eu ¬ fata va trebui să-i dea un nume). Când am deschis documentul cu titlul „Singurătate”, am găsit o schiţă, „Cireşe de iunie”, semnată de... Sorina Ivaşcu. Aşa încât mă văd nevoit să-i răspund şi ei, nu înainte de a vă spune că amândouă aveţi aptitudini pentru scris, dar nu sunteţi, deocamdată, destul de experimentate.
SORINA IVAŞCU. Cireşe de iunie se remarcă prin capacitatea dv. de a crea un suspense psihologic, descriind o situaţie care n-are în fond nimic senzaţional. Totuşi, încă adie un aer de compunere şcolară în textul dv.
PAUL BELDI LADISLAU. Nu mi-am propus să să mă pronunţ şi asupra unor autori cu multe cărţi, cum sunteţi dv. Totuşi, fiindcă mi-aţi trimis volumul ”Şi mama a zis: Iisus Christos rămâne!...”, cuprinzând „cinci povestiri reale”, trebuie să vă mărturisesc că textele dv., naiv-patetice, nu m-au entuziasmat. P.S. M-a amuzat raţionamentul dv. din scrisoarea care însoţeşte cartea: „Visez că sunt foarte talentat şi aşa cum a fost descoperit Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu, voi şi eu descoperit de către Alex Ştefănescu şi va fi foarte bine pentru acel descoperitor.” Regret, dar am ratat şansa de a-mi fi foarte bine.
VICTORIA FATU NALATIU. Aveţi un mod original de a scrie, realizând frecvent un scurt-circuit între realitate şi reverie. În felul acesta tot ce povestiţi, indiferent de subiect, devine interesant:
„Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină.”
Sunteţi o autoare talentată. De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă? Nina Berberova avea 84 de ani când şi-a publicat prima carte.
ANIŞOARA IORDACHE. Versurile dv. ar putea fi publicate, dar, publicate fiind, ar trece neobservate. Sunt monoton-inventive, lipsite de rezonanţă în conştiinţa cititorului şi confundabile cu versurile multor autori de azi.
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Scurta povestire „Porţia de libertate” atrage atenţia prin concizie. În numai câteva fraze reuşiţi să reconstituiţi o dramă (a tânărului ţăran părăsit de calul lui). Şi să-i mai şi adăugaţi un happy-end. „Biletul” este construit ingenios pe un joc de idei (Moş Crăciun – de fapt un tânăr deghizat în Moş Crăciun – îi aduce unei fete un dar căruia peste un timp – probabil peste nouă luni, presupun eu ¬ fata va trebui să-i dea un nume). Când am deschis documentul cu titlul „Singurătate”, am găsit o schiţă, „Cireşe de iunie”, semnată de... Sorina Ivaşcu. Aşa încât mă văd nevoit să-i răspund şi ei, nu înainte de a vă spune că amândouă aveţi aptitudini pentru scris, dar nu sunteţi, deocamdată, destul de experimentate.
SORINA IVAŞCU. Cireşe de iunie se remarcă prin capacitatea dv. de a crea un suspense psihologic, descriind o situaţie care n-are în fond nimic senzaţional. Totuşi, încă adie un aer de compunere şcolară în textul dv.
PAUL BELDI LADISLAU. Nu mi-am propus să să mă pronunţ şi asupra unor autori cu multe cărţi, cum sunteţi dv. Totuşi, fiindcă mi-aţi trimis volumul ”Şi mama a zis: Iisus Christos rămâne!...”, cuprinzând „cinci povestiri reale”, trebuie să vă mărturisesc că textele dv., naiv-patetice, nu m-au entuziasmat. P.S. M-a amuzat raţionamentul dv. din scrisoarea care însoţeşte cartea: „Visez că sunt foarte talentat şi aşa cum a fost descoperit Mihai Eminescu de către Titu Maiorescu, voi şi eu descoperit de către Alex Ştefănescu şi va fi foarte bine pentru acel descoperitor.” Regret, dar am ratat şansa de a-mi fi foarte bine.
VICTORIA FATU NALATIU. Aveţi un mod original de a scrie, realizând frecvent un scurt-circuit între realitate şi reverie. În felul acesta tot ce povestiţi, indiferent de subiect, devine interesant:
„Mă aşez pe unul dintre fotolii, în faţa unei măsuţe joase, pe suportul căreia cântau, într-o vază de marmură neagră, câţiva maci roşii de grădină.”
Sunteţi o autoare talentată. De ce vă plângeţi că sunteţi în vârstă? Nina Berberova avea 84 de ani când şi-a publicat prima carte.
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Talentul dă legitimitate...
Talentul dă legitimitate...
KARL J. (sau EL DESDICHADO). După ce am explicat unui corespondent, într-un comentariu anterior, că violenţa de limbaj, în sine, nu produce literatură, veniţi dv. şi demonstraţi, cu versurile pe care le scrieţi, că există şi o violenţă de limbaj productivă din punct de vedere literar.
Cuvintele şocante pe care le folosiţi, într-o declaraţie de dragoste, taie şuierător aerul ca nişte pumnale mânuite de un spaniol gelos. Ce femeie ar avea curajul să vă refuze?
„Aş suge sânul tău căzut şi slut, lasciv ca un vampir in rut, să-mi vărs amocul în desfătare hâdă, să am orgasm cu tine, Ghionoaie nudă.// Să ne sugem unul altuia privirile, mestecandu-le cu tot cu gene, apoi să-ti desfac vorace labiile de culoarea spaimelor mele.//Amor ca un preludiu de viol într-o Cythera însângerată, eu să joc rolul unui Smeagol, iar tu să fii doar o erată.”
Este încă o dovadă că talentul (şi dv. aveţi talent) dă legitimitate oricărei formule literare.
MIHAELA BULAI. Cele două povestiri, Codiţe şi Balerina, sunt naiv-înduioşătoare. A trecut vremea acestui gen de literatură.
VIORICA MARICA. În schiţa satirică Preşul portretul făcut protagonistei este şarjat şi tendenţios:
„Femeia se credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele dascălilor. [...] Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trăsături rigide, osoase” etc.
În timpul lecturii avem impresia că, în loc să vă pasioneze creaţia literară, sunteţi însufleţită de dorinţa de a vă răzbuna pe o persoană reală.
P.S. Există verbele „a vrea” şi „a voi”. Nu există verbul „a vroi”.
DOINA POSTOLACHI. Romanul dv. intitulat 601 (referire la o linie de autobuz prin Bucureşti) ar putea fi subintitulat „drama de a fi basarabeancă”. Multe din pasajele lui impresionează prin patetism, printr-o retorică repetitivă, sugerând obsesia, printr-o sensibilitate ieşită din comun, care face ca simpla înregistrare a realităţii să doară. Iată, ca exemplu, pasajul despre trecerea graniţei dintre România şi Republica Moldova cu trenul:
„Peste tot în jur şi peste multe alte rânduri de căi ferate sunt hoituri de ciori şi excremente şi hârtie igienică în descompunere. Este segmentul de frontieră, ca o linie lăsată de o intervenţie în istorie, ca o intervenţie chirurgicală. Pare a fi o intervenţie nereuşită, atâta timp, cât miroase aşa urât. Miroase a rană neprinsă. Puroi şi sânge împuţit.
Dacă acestui pământ i-a fost scos vreun organ, atunci cu siguranţă Moldova îi lipseşte Mamei ca un rinichi.”
Din nefericire, sunt şi multe segmente ale romanului prozaice (şi chiar vulgare), fără valoare literară, de exemplu acelea în care îi admonestaţi pe românii din România pentru că le consideră automat pe basarabence curve. Puteţi să fiţi oricât de furioasă, puteţi să folosiţi şi cuvinte licenţioase, cu condiţia ca textul care rezultă să fie expresiv şi să aibă un sens înalt. Altfel, îl faceţi pe cititor să se simtă jenat, ca şi cum ar asista pe stradă la o ceartă.
KARL J. (sau EL DESDICHADO). După ce am explicat unui corespondent, într-un comentariu anterior, că violenţa de limbaj, în sine, nu produce literatură, veniţi dv. şi demonstraţi, cu versurile pe care le scrieţi, că există şi o violenţă de limbaj productivă din punct de vedere literar.
Cuvintele şocante pe care le folosiţi, într-o declaraţie de dragoste, taie şuierător aerul ca nişte pumnale mânuite de un spaniol gelos. Ce femeie ar avea curajul să vă refuze?
„Aş suge sânul tău căzut şi slut, lasciv ca un vampir in rut, să-mi vărs amocul în desfătare hâdă, să am orgasm cu tine, Ghionoaie nudă.// Să ne sugem unul altuia privirile, mestecandu-le cu tot cu gene, apoi să-ti desfac vorace labiile de culoarea spaimelor mele.//Amor ca un preludiu de viol într-o Cythera însângerată, eu să joc rolul unui Smeagol, iar tu să fii doar o erată.”
Este încă o dovadă că talentul (şi dv. aveţi talent) dă legitimitate oricărei formule literare.
MIHAELA BULAI. Cele două povestiri, Codiţe şi Balerina, sunt naiv-înduioşătoare. A trecut vremea acestui gen de literatură.
VIORICA MARICA. În schiţa satirică Preşul portretul făcut protagonistei este şarjat şi tendenţios:
„Femeia se credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele dascălilor. [...] Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trăsături rigide, osoase” etc.
În timpul lecturii avem impresia că, în loc să vă pasioneze creaţia literară, sunteţi însufleţită de dorinţa de a vă răzbuna pe o persoană reală.
P.S. Există verbele „a vrea” şi „a voi”. Nu există verbul „a vroi”.
DOINA POSTOLACHI. Romanul dv. intitulat 601 (referire la o linie de autobuz prin Bucureşti) ar putea fi subintitulat „drama de a fi basarabeancă”. Multe din pasajele lui impresionează prin patetism, printr-o retorică repetitivă, sugerând obsesia, printr-o sensibilitate ieşită din comun, care face ca simpla înregistrare a realităţii să doară. Iată, ca exemplu, pasajul despre trecerea graniţei dintre România şi Republica Moldova cu trenul:
„Peste tot în jur şi peste multe alte rânduri de căi ferate sunt hoituri de ciori şi excremente şi hârtie igienică în descompunere. Este segmentul de frontieră, ca o linie lăsată de o intervenţie în istorie, ca o intervenţie chirurgicală. Pare a fi o intervenţie nereuşită, atâta timp, cât miroase aşa urât. Miroase a rană neprinsă. Puroi şi sânge împuţit.
Dacă acestui pământ i-a fost scos vreun organ, atunci cu siguranţă Moldova îi lipseşte Mamei ca un rinichi.”
Din nefericire, sunt şi multe segmente ale romanului prozaice (şi chiar vulgare), fără valoare literară, de exemplu acelea în care îi admonestaţi pe românii din România pentru că le consideră automat pe basarabence curve. Puteţi să fiţi oricât de furioasă, puteţi să folosiţi şi cuvinte licenţioase, cu condiţia ca textul care rezultă să fie expresiv şi să aibă un sens înalt. Altfel, îl faceţi pe cititor să se simtă jenat, ca şi cum ar asista pe stradă la o ceartă.
duminică, 29 august 2010
De unde aţi apărut?
AURA BALALIA (Constanţa). Dacă este vorba de un roman, puteţi să mi-l trimiteţi şi în întregime. Dar şi mai bine ar fi să faceţi o scurtă prezentare a lui căreia să-i adăugaţi un fragment de 10.000-20.000 de semne.
NASTIA MUREŞAN. Sunteţi un foarte bun poet. De unde aţi apărut? Stăpâniţi cu fermitate şi eleganţă cuvintele, regândiţi inteligent situaţii din viaţa de fiecare zi, creaţi o undă de emoţie fără să deveniţi patetic:
„în absenţa gravitaţiei parcă aş fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari/ şi pline de Pământ/ lumina mă slefuieşte mă rotunjeşte îmi dă rang/ de întâmplare perfectă/ laolaltă cu mine în aer mai multe întâmplări perfecte/ proliferează pe traiectorii anapoda”
Mi-ar face plăcere să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
DANIEL VERONA. Nu am (deocamdată) posibilitatea să deschid un pdf, vă rog să-mi retrimiteţi textele ca documente Word, pe adresa de e-mail alex2108145@gmail.com
OVIDIU-IONEL DUŢĂ. Vă dezamăgesc, nu sunteţi genial, cum credeţi dv. cu atâta entuziasm. Sau poate nu credeţi şi aţi vrut doar să mă provocaţi. În schimb, sunteţi simpatic, ceea ce nu e de dispreţuit. Naraţiunile dv. autobiografice atrag atenţia prin umor şi printr-o sinceritate jucată, care vă stă bine. O fată s-ar lăsa repede cucerită de dv. Un critic literar, prin definiţie sceptic, aşteaptă însă să vă maturizaţi.
NASTIA MUREŞAN. Sunteţi un foarte bun poet. De unde aţi apărut? Stăpâniţi cu fermitate şi eleganţă cuvintele, regândiţi inteligent situaţii din viaţa de fiecare zi, creaţi o undă de emoţie fără să deveniţi patetic:
„în absenţa gravitaţiei parcă aş fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari/ şi pline de Pământ/ lumina mă slefuieşte mă rotunjeşte îmi dă rang/ de întâmplare perfectă/ laolaltă cu mine în aer mai multe întâmplări perfecte/ proliferează pe traiectorii anapoda”
Mi-ar face plăcere să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
DANIEL VERONA. Nu am (deocamdată) posibilitatea să deschid un pdf, vă rog să-mi retrimiteţi textele ca documente Word, pe adresa de e-mail alex2108145@gmail.com
OVIDIU-IONEL DUŢĂ. Vă dezamăgesc, nu sunteţi genial, cum credeţi dv. cu atâta entuziasm. Sau poate nu credeţi şi aţi vrut doar să mă provocaţi. În schimb, sunteţi simpatic, ceea ce nu e de dispreţuit. Naraţiunile dv. autobiografice atrag atenţia prin umor şi printr-o sinceritate jucată, care vă stă bine. O fată s-ar lăsa repede cucerită de dv. Un critic literar, prin definiţie sceptic, aşteaptă însă să vă maturizaţi.
Poșta redacției: Evaluarea unui text literar nu e un act democrati...
Poșta redacției: Evaluarea unui text literar nu e un act democrati...: "PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Vă rog să nu vă descurajeze faptul că nu tuturor am să vă răspund prompt. În numai câteva zile de la lansarea ap..."
luni, 16 august 2010
Evaluarea unui text literar nu e un act democratic
PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Vă rog să nu vă descurajeze faptul că nu tuturor am să vă răspund prompt. În numai câteva zile de la lansarea apelului am primit peste 200 de texte (unele de întinderea unor cărți). Mă bucură această afluență (datorată și sprijinului pe care mi l-au dat, cu generozitate, Lucia Verona și Alexandru Petria) și vă asigur, în continuare, că nici un mesaj nu va rămâne fără răspuns. Doar că acum sunt încă în vacanță, la mare, și am reacții lente. În scurtă vreme, întors la București, am să intru în ritm.
Pe de altă parte, le mulțumesc celor care comentează, pe blog, comentariile mele, dar îi anunț că n-am să mai intervin în discuția cu ei, fiindcă vreau să mă concentrez asupra evaluării textelor literare. În România sunt mii de autori care au nevoie de o părere calificată despre ceea ce scriu. Acești autori merită atenție, cu atât mai mult unii dintre ei sunt talentați.
Vreau să-mi fac datoria de critic literar. Și n-am de gând să pun textele literare primite în dezbatere publică. Judecarea critică a unei scrieri nu este un act democratic, ca luarea unei hotărâri în parlament, ci o problemă de specialitate. Când vreau să aflu dacă un diamant este autentic și cîte carate are, mă adresez unui bijutier, nu organizez o dezbatere publică.
ȘTEFAN CIOBANU. Imaginile folosite de dv. - și în proză și în poezie – sunt ingenioase:
”Inima îmi bătea ca un vecin în țeavă” etc.
Ele atrag atenția, ca o colecție de formulări sugestive, dar nu emoționează. Ideal ar fi ca utilizarea lor să nu rămână un scop în sine, ci să devină un mijloc de comunicare cu cititorul.
ALINA-DORA TOMA. Poeziile, sporovăială spirituală, de genul celei praticate, cu mai multă artă, de Marin Sorescu, se citesc cu plăcere, dar se uită repede. Proza scurtă suferă și ea de o anumită inconsistență, deși este bine scrisă (cel mai mult mi-a plăcut Schiță de personaj, care dezvoltă un inteligent joc de-a scrisul). Există ceva fantezist-luminos în scrisul dv. care mă face să cred că aveți viitor ca scriitoare.
IOAN MUGUREL SASU. Când am vrut să deschid documentul cu textul dv. mi s-a cerut parola. Vă rog să mi-l trimiteți deparolat. Altfel, vă dau și eu răspunsuri codate!
Pe de altă parte, le mulțumesc celor care comentează, pe blog, comentariile mele, dar îi anunț că n-am să mai intervin în discuția cu ei, fiindcă vreau să mă concentrez asupra evaluării textelor literare. În România sunt mii de autori care au nevoie de o părere calificată despre ceea ce scriu. Acești autori merită atenție, cu atât mai mult unii dintre ei sunt talentați.
Vreau să-mi fac datoria de critic literar. Și n-am de gând să pun textele literare primite în dezbatere publică. Judecarea critică a unei scrieri nu este un act democratic, ca luarea unei hotărâri în parlament, ci o problemă de specialitate. Când vreau să aflu dacă un diamant este autentic și cîte carate are, mă adresez unui bijutier, nu organizez o dezbatere publică.
ȘTEFAN CIOBANU. Imaginile folosite de dv. - și în proză și în poezie – sunt ingenioase:
”Inima îmi bătea ca un vecin în țeavă” etc.
Ele atrag atenția, ca o colecție de formulări sugestive, dar nu emoționează. Ideal ar fi ca utilizarea lor să nu rămână un scop în sine, ci să devină un mijloc de comunicare cu cititorul.
ALINA-DORA TOMA. Poeziile, sporovăială spirituală, de genul celei praticate, cu mai multă artă, de Marin Sorescu, se citesc cu plăcere, dar se uită repede. Proza scurtă suferă și ea de o anumită inconsistență, deși este bine scrisă (cel mai mult mi-a plăcut Schiță de personaj, care dezvoltă un inteligent joc de-a scrisul). Există ceva fantezist-luminos în scrisul dv. care mă face să cred că aveți viitor ca scriitoare.
IOAN MUGUREL SASU. Când am vrut să deschid documentul cu textul dv. mi s-a cerut parola. Vă rog să mi-l trimiteți deparolat. Altfel, vă dau și eu răspunsuri codate!
joi, 5 august 2010
Primul text, primul răspuns
IOAN ALEXANDRU POPA. În versurile dv. se remarcă un negativism furibund și o violență de limbaj care, în principiu, nu sunt de disprețuit, dar care în cazul dv. rămân fără acoperire, un fel de spectacol lingvistic în sine, neemoționant, uneori chiar hazliu:
”Plouă. Cuţite reci/în spate./Şi din piept ţâşneşte fierea./Aburi amari se-ncolăcesc in priviri,/clădiri măcinate/se prăbuşesc zdrobindu-mi genunchii” etc.
Totul s-ar schimba dacă ați avea ceva important de spus (sau dacă măcar ați crea impresia că aveți ceva important de spus).
”Plouă. Cuţite reci/în spate./Şi din piept ţâşneşte fierea./Aburi amari se-ncolăcesc in priviri,/clădiri măcinate/se prăbuşesc zdrobindu-mi genunchii” etc.
Totul s-ar schimba dacă ați avea ceva important de spus (sau dacă măcar ați crea impresia că aveți ceva important de spus).
marți, 3 august 2010
Aștept texte. Aducătorului bună recompensă!
Printre voi se află un tînăr scriitor genial. Vreau să-l descopăr. Ajutați-mă!
Vă promit că toate textele vor fi citite și vor primi răspuns.
Vă promit că toate textele vor fi citite și vor primi răspuns.
Adresa mea este: alex2108145 at gmail punct comReferințe despre mine găsiți pe site-ul meu la http://www.alexstefanescu.ro/
sau, pentru tradiționaliști:
Alex Ștefănescu
București OP 22 CP 22
Abonați-vă la:
Postări (Atom)