MARIA SURDUCAN. În „Falsele amintiri ale domnului X” am găsit, în afară de mici şi inofensive greşeli de gramatică, dovezile unei aptitudini reale pentru scris. Aveţi un mod paradoxal de a regândi situaţii cunoscute de toată lumea, o tendinţă de a parodia ritualurile vieţii moderne (de exemplu, acela al luării unui interviu), o ironie la adresa existenţei omeneşti în general. Sunteţi rea şi, în felul acesta, bună.
Cel mai mult mi-a plăcut secvenţa în care rezumaţi, din perspectiva unui elev de liceu, istoria literaturii române:
„Adevărul era că se plictisise de citit exact în clasa a IX-a şi tot ce citise de atunci se petrecuse sub steaua inerţiei şi a snobismului. Marile romane ale naţiunii, cele scrise înainte de război, îl duceau la disperare, pentru că erau pline de ţărani, pământ şi o burghezie muribundă. Cele de după război îl enervau pentru că vorbeau de drama ţăranului strămutat la oraş de comunişti şi de intelectualitatea subversiv militantă. Cât despre literatura scrisă în ţară după revoluţie, tânărul X pur şi simplu nu reuşea să o înţeleagă, n-o înţelegea de parcă ar fi fost scrisă într-o altă limbă de către extratereştri [aşa se scrie, cu un singur i, nu cu doi, cum scrieţi dv.]. Aşa că, dacă citea, citea autori străini, citea fără să ţină minte, citea pentru că citeau şi ceilalţi, citea pentru că i se părea că aşa trebuie.”
Mare comedie – nu-i aşa? – cititul!
VIOLETA BĂLAN. Romanul „Lumea mea”, primul dintr-un triptic care mai cuprinde, conform explicaţiilor dv., „Lumea lui Ral” şi „Secretul”, este pueril-fantezist, dar se citeşte cu plăcere. Aveţi un scris simplu şi (repede) curgător, greşeli de gramatică relativ puţine (cea mai frecventă este „v-a trebui” în loc de „va trebui”), imaginaţie şi sentimentalism. Povestea femeii care, în timpul somnului, lângă soţul ei, visează întâlniri cu alt bărbat (întâlniri atât de reale încât, după ce face baie în mare cu neasemuit de frumosul Ral, se trezeşte cu părul ud de apă de mare), atinge o coardă sensibilă a cititoarelor, fiind o reprezentare (simplistă) a eternului bovarism. Eu nu încurajez acest gen de romane uşoare, à la Coelho, despre care ştiu însă că ar avea succes de librărie.
ŞTEFAN CIOBANU. Am recitit versurile dv. şi am descoperit un poem pe care nu-l remarcasem, dar care merită toată atenţia: „Omul este om şi-n crucea goală”. Cuprinde o reprezentare voit-naivă a condiţiei umane şi are farmec (cu excepţia câtorva versuri mai forţate, de genul celui în care apare cuvântul imposibil „mămoşenii”, derivat de la „mămos”). Transcriu poemul, nu înainte de a vă îndemna să faceţi o selecţie exigentă a tot ceea ce aţi scris până în prezent (şi să mi-o trimiteţi, pentru eventualitatea publicării ei în format electronic). Sfatul meu este să daţi prioritate acelor texte care şi emoţionează, care nu sunt doar o demonstraţie de inventivitate imagistică.
„oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mişcă autist// uneori aşteaptă leşinul/ ca pe o maşină de pâine/ îşi întâmpină moartea în şoşoni/ citesc cărţi pentru că au forme de aripi/ construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi/ se îmbrăţişează pentru a pune între ei/ virgulă// morfina doar le mătură durerile/ cu târnul/ fără mămoşenii/ din toate frunzele îi pândeşte rugina/ ca o piatră în praştie/ şi le loveşte tâmplele/ luându-le locul// pe scaunul de pe verandă/ rămâne adesea aerul/ care se dă în balansoar.”
Foarte inspirat final.
TEODOR BĂDĂRĂU. Amintirile dv. vă prezintă într-o lumină favorabilă ca om (cinstit, binevoitor, sensibil etc.), dar nu vă acreditează ca scriitor. Relataţi pur şi simplu ce s-a întâmplat într-o situaţie sau alta, fără să selectaţi faptele semnificative şi fără să le transfiguraţi. Spuneţi numai ce spuneţi şi nimic în plus.
Amintirile din armată, de exemplu, sunt terne, seamănă cu un raport despre condiţiile proaste de care au parte soldaţii în perioada instrucţiei:
„Îi tunseră pe rând... cu toate că nu prea aveau ce, îi mai luară din părul deja scurt... apoi îl puseră să semneze... gradatul care intră în «frizeria unităţii» (aşa scria pe uşă!) îşi bătu joc de cum arată... «Ce faţă de spăriet ai!”...frizerul, care purta haine militare pe sub halatul cu amintiri de alb, îi răspunse scârbit: «Crezi că arătai altfel când ai venit?...”
Sala de duşuri... e de fapt o hală pe al cărei [nu „cărui”, cum scrieţi dv.] tavan sunt prinse ţevi găurite... în pardoseala atât de comună – de mozaic, sunt făcute găuri de scurgere – care nu fac faţă – apă până la glezne.”
Mi-a plăcut o metaforă, „halatul cu amintiri de alb”, dar am întâlnit-o, nu ştiu când anume, şi la alţii.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Din nou am întârziat câteva zile cu această „poştă a redacţiei”. Regret, dar n-am putut să menţin ritmul, fiind copleşit de obligaţiile pe care le-am avut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Şi mai e ceva. Mulţi dintre dv. îmi trimit romane de sute de pagini, a căror lectură, pe monitor, îmi ia câte o zi întreagă. Vă rog să fiţi înţelegători şi să-mi trimiteţi doar câte un eşantion de cinci-şase pagini, însoţit de o succintă prezentare a romanului.
Altfel voi fi nevoit ca în viitor să-mi aleg eu însumi cinci-şase pagini LA ÎNTÂMPLARE, ceea ce poate fi un dezavantaj pentru dv.
miercuri, 24 noiembrie 2010
duminică, 14 noiembrie 2010
Aştept să vă maturizaţi...
ANDREI LANGA. Este ceva artificial în scrisul dv. Poemele par confecţionate din material plastic.
ALIN DIACONU. Poemele jucăuş-euforice pe care mi le-aţi trimis dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Aştept şi alte texte.
MAGDA HULUBENCO. Versurile dv. sunt un joc de-a misterul, neinspirat şi neconcludent. Cred că ar trebui să încercaţi şi altceva.
CICI MARIA DRĂGAN. Aveţi, în proză, o predilecţie pentru senzaţional şi melodramatic. Şi ştiţi să captivaţi, cu aceste mijloace, cititorul. E ceva, dar nu e destul.
VASILE JIVICI. Prin dezinvoltură, oralitate, tratare familiară a unor vechi simboluri (povestea cu nimbul de care trageţi fără să reuşiţi să-l clintiţi de pe cap) semănaţi cu Marin Sorescu. V-aţi propus să continuaţi experienţa lui poetică sau e o simplă coincidenţă?
ADRIAN VOICU. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de text. Am citit numai „Libreville, Gabon”, probabil un fragment de roman, care nu m-a entuziasmat. Imitaţi dezinvoltura din unele romane americane de acţiune, folosind un limbaj golănesc: „ne-am pus să lingem câte-o bere”, „bună rău”, „ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate” etc.
IOAN ALEXANDRU POPA. Versurile sunt doar năstruşnice, nu emoţionează.
ANTON MARIN. Romanul „Manuscrisul lui Titus”, aşa „uşor” cum este şi cum recunoaşteţi şi dv. că este, se citeşte cu plăcere. În mod evident aveţi talent literar. Observaţiile dv. – fugitive, dar pătrunzătoare – asupra vieţii de fiecare zi, în special asupra vieţii conjugale şi a celei de la ţară, fantezia bine controlată, umorul, cam deocheat, însă foarte rar vulgar contribuie, deopotrivă la cucerirea (pentru o noapte, nu pentru o viaţă) a cititorului. Când va veni momentul am să propun romanul pentru publicare la editura virtuală „CORECTbooks”, în colecţia „Noul val”.
BOGDAN TUPILAT. Scrieţi într-un mod împiedicat-dezinvolt, aveţi îndrăzneala nefirească a cuiva care şi-a învins timiditatea:
„Calvar de sâni/ În vara posedată!/ Suport amar... de goliciune/ Printre nutriile-ncălţate/...şi salivez la manechine// Dar ce folos să freci la plastic?/ Că-nţepeneşti... de zor.”
Aştept să vă maturizaţi, să vă eliberaţi de complexe.
VALENTIN ENACHE. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar întâmplările (fie şi reale) sunt povestite într-un stil pueril şi n-au legătură cu literatura. Rămâne faptul că sunteţi simpatic.
WASZLAW BRNO. Un singur text (în care se simte vag influenţa lui Nichita Stănescu) mi se pare demn de luat în considerare:
„Nu eu am ucis îngerul/ Nu eu i-am strivit capul de trepte/ Nu eu i-am şters sângele/ Curgând./ Nu eu l-am scuipat şi/ I-am tăiat aripile şi/ Nu eu mi-am luat zborul cu ele./ Nu eu am ajuns în ceruri/ Şi m-am dat drept înger,/ Nu eu, nu eu, nu eu!/ - Dar cine?” („Proces”).
Celelalte n-au coerenţă, se sfărâmă între degete.
IOAN CIOBOTA. Articolele pe care m-aţi invitat să le citesc nu sunt articole, ci predici. Nu am competenţa necesară ca să le evaluez, dar, intuitiv, îmi dau seama că sunt bine gândite şi că ajung la conştiinţa credincioşilor.
ANDREI P. VELEA. Aveţi sensibilitate şi o imaginaţie productivă. Faceţi însă exces de metafore. Fiecare poem seamănă cu un brad de Crăciun care nu se mai vede din cauza podoabelor.
RĂDUCU RAREŞ. Scurtele eseuri de pe blogul dv. pe care m-aţi îndemnat să-l accesez nu prezintă interes ca literatură. Ele dovedesc doar că sunteţi un tânăr inteligent, în curs de formare, care încearcă să se înţeleagă pe sine.
COSTIN ROTARU. Începutul de roman SF pe care mi l-aţi trimis este simplist, ca o compunere şcolară.
VALENTIN COJOCARU. Nu am înţeles poemul dv., „Fond genetic”:
„Nu pot să nu mă înfior când ştiu şi simt că/ La temelia propriei credinţe se află sămânţa pieirii mele/ Iar eu nici măcar nu am putut vedea florile de pe-al meu mormânt...” etc.
DOINA POPESCU. Istorisirile dv., inconsistente din punct de vedere literar, nu lipsite însă de umor, pot fi publicate în presă. Într-o carte nu le-aş reproduce (deşi dv. aţi făcut-o).
ŞTEFAN VIZIRU. Ideea că ziua de 14 miercuri îi aduce cuiva ghinion nu poate susţine o povestire. Aş fi vrut să vă sfătuiesc, ironic, să scrieţi despre o pisică neagră care v-a tăiat calea, dar nu meritaţi să fiţi ironizat. Sunteţi un om de bunăcredinţă căruia îi lipseşte, deocamdată, experienţa literară. Când povestirea „14 miercuri” o să vi se pară chiar dv. naivă, scrieţi-mi din nou.
ALIN DIACONU. Poemele jucăuş-euforice pe care mi le-aţi trimis dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Aştept şi alte texte.
MAGDA HULUBENCO. Versurile dv. sunt un joc de-a misterul, neinspirat şi neconcludent. Cred că ar trebui să încercaţi şi altceva.
CICI MARIA DRĂGAN. Aveţi, în proză, o predilecţie pentru senzaţional şi melodramatic. Şi ştiţi să captivaţi, cu aceste mijloace, cititorul. E ceva, dar nu e destul.
VASILE JIVICI. Prin dezinvoltură, oralitate, tratare familiară a unor vechi simboluri (povestea cu nimbul de care trageţi fără să reuşiţi să-l clintiţi de pe cap) semănaţi cu Marin Sorescu. V-aţi propus să continuaţi experienţa lui poetică sau e o simplă coincidenţă?
ADRIAN VOICU. Mi-aţi trimis o prea mare cantitate de text. Am citit numai „Libreville, Gabon”, probabil un fragment de roman, care nu m-a entuziasmat. Imitaţi dezinvoltura din unele romane americane de acţiune, folosind un limbaj golănesc: „ne-am pus să lingem câte-o bere”, „bună rău”, „ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate” etc.
IOAN ALEXANDRU POPA. Versurile sunt doar năstruşnice, nu emoţionează.
ANTON MARIN. Romanul „Manuscrisul lui Titus”, aşa „uşor” cum este şi cum recunoaşteţi şi dv. că este, se citeşte cu plăcere. În mod evident aveţi talent literar. Observaţiile dv. – fugitive, dar pătrunzătoare – asupra vieţii de fiecare zi, în special asupra vieţii conjugale şi a celei de la ţară, fantezia bine controlată, umorul, cam deocheat, însă foarte rar vulgar contribuie, deopotrivă la cucerirea (pentru o noapte, nu pentru o viaţă) a cititorului. Când va veni momentul am să propun romanul pentru publicare la editura virtuală „CORECTbooks”, în colecţia „Noul val”.
BOGDAN TUPILAT. Scrieţi într-un mod împiedicat-dezinvolt, aveţi îndrăzneala nefirească a cuiva care şi-a învins timiditatea:
„Calvar de sâni/ În vara posedată!/ Suport amar... de goliciune/ Printre nutriile-ncălţate/...şi salivez la manechine// Dar ce folos să freci la plastic?/ Că-nţepeneşti... de zor.”
Aştept să vă maturizaţi, să vă eliberaţi de complexe.
VALENTIN ENACHE. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar întâmplările (fie şi reale) sunt povestite într-un stil pueril şi n-au legătură cu literatura. Rămâne faptul că sunteţi simpatic.
WASZLAW BRNO. Un singur text (în care se simte vag influenţa lui Nichita Stănescu) mi se pare demn de luat în considerare:
„Nu eu am ucis îngerul/ Nu eu i-am strivit capul de trepte/ Nu eu i-am şters sângele/ Curgând./ Nu eu l-am scuipat şi/ I-am tăiat aripile şi/ Nu eu mi-am luat zborul cu ele./ Nu eu am ajuns în ceruri/ Şi m-am dat drept înger,/ Nu eu, nu eu, nu eu!/ - Dar cine?” („Proces”).
Celelalte n-au coerenţă, se sfărâmă între degete.
IOAN CIOBOTA. Articolele pe care m-aţi invitat să le citesc nu sunt articole, ci predici. Nu am competenţa necesară ca să le evaluez, dar, intuitiv, îmi dau seama că sunt bine gândite şi că ajung la conştiinţa credincioşilor.
ANDREI P. VELEA. Aveţi sensibilitate şi o imaginaţie productivă. Faceţi însă exces de metafore. Fiecare poem seamănă cu un brad de Crăciun care nu se mai vede din cauza podoabelor.
RĂDUCU RAREŞ. Scurtele eseuri de pe blogul dv. pe care m-aţi îndemnat să-l accesez nu prezintă interes ca literatură. Ele dovedesc doar că sunteţi un tânăr inteligent, în curs de formare, care încearcă să se înţeleagă pe sine.
COSTIN ROTARU. Începutul de roman SF pe care mi l-aţi trimis este simplist, ca o compunere şcolară.
VALENTIN COJOCARU. Nu am înţeles poemul dv., „Fond genetic”:
„Nu pot să nu mă înfior când ştiu şi simt că/ La temelia propriei credinţe se află sămânţa pieirii mele/ Iar eu nici măcar nu am putut vedea florile de pe-al meu mormânt...” etc.
DOINA POPESCU. Istorisirile dv., inconsistente din punct de vedere literar, nu lipsite însă de umor, pot fi publicate în presă. Într-o carte nu le-aş reproduce (deşi dv. aţi făcut-o).
ŞTEFAN VIZIRU. Ideea că ziua de 14 miercuri îi aduce cuiva ghinion nu poate susţine o povestire. Aş fi vrut să vă sfătuiesc, ironic, să scrieţi despre o pisică neagră care v-a tăiat calea, dar nu meritaţi să fiţi ironizat. Sunteţi un om de bunăcredinţă căruia îi lipseşte, deocamdată, experienţa literară. Când povestirea „14 miercuri” o să vi se pară chiar dv. naivă, scrieţi-mi din nou.
marți, 9 noiembrie 2010
Trebuie să iei nota 11...
MIHNEA MÂNDUŢEANU (sper că aşa se ortografiază numele dv.; altădată vă rog să-l scrieţi cu semne diacritice). Personajele din romanul la care lucraţi se agită necontenit, dar nu au viaţă. Pe de altă parte, am identificat în fragmentul trimis numeroase cazuri de exprimare greşită. Nu se poate spune „sunt un pic epuizat” („epuizat” înseamnă lipsit complet de energie, terminat). Nu trebuie folosit verbul a „vroi”. Aveţi de ales între „a voi” şi „a vrea” etc.
ANDREEA TĂNASE. Versurile dv. nu sunt involuntar-comice, ca acelea pe care le prezint la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar”. Cuprind şi unele naivităţi, dar în general prezintă interes fiind o combinaţie de curaj artistic, emoţie şi (discretă) ironie.
„În carne de poet aş alege să mă reîntrupez,/ Măsurată în kilogram-lumină./ Prin ochii lui un soare mai galben aş vedea,/ Din gura lui mi-aş spune vorba mult mai plină,/ Aş râde şi-aş muşca din viaţă cu folos,/ Dinţi frumoşi, limbă parfumată, salivă fină.../ Cuvântul dintr-un alt cer s-ar coborî,/ Nu prea îndepărtat.../ Cu pas uşor aş mângâia distanţa,/ Cu coapsa fermă timpul l-aş încăleca,/ Aş renunţa în text la virgulă,/ Pe « mine » de « însămi » l-aş apropia.”
În concluzie nu există riscul să fiţi ironizată vreodată la emisiunea mea consacrată exclusiv cărţilor proaste.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA. Da, pot să vă spun o părere despre cartea dv., dar numai în cadrul acestei rubrici. P.S. Nu mi-a plăcut ceea ce susţineţi, lamentându-vă: că v-aţi aşezat târziu la masa prozatorilor, când tacâmurile fuseseră deja împărţite. E o reprezentare simplistă şi prozaică a condiţiei de scriitor. Dezvoltând metafora dv., vă asigur că, dacă aveţi talent, puteţi să veniţi oricând la banchet cu tacâmuri de argint, aduse de acasă..
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Povestirile, scrise parcă de o elevă de liceu, merită nota 10. Dar, ca să te consideri cu adevărat scriitor, trebuie să iei nota 11.
ADRIAN CHRISTESCU. Toate cele trei povestiri – Cu moartea pre moarte călcând, Mă cheamă Toby, O zi de armată, o seară de Crăciun – sunt bine articulate, ca un mecanism cu roţi zimţate care îl duce pe cititor exact unde vrea autorul. Apreciez şi faptul că nu seamănă deloc între ele. Prima este o reprezentare sarcastic-terifiantă a unui moment istoric pe care nu-l mai cunoaştem decât din cărţi: dv. faceţi ca, peste violenţa abstractă din memoria noastră culturală, să devină vizibilă violenţa propriu-zisă: poliţiştii lui Carol al II-lea îi împuşcă de la 20 de centimetri, îi înjunghie, îi ard de vii pe legionarii arestaţi (unii luaţi la întâmplare de pe stradă), iar după aceea alţi legionari îi ucid la fel de de nemilos, cu plăcerea orgiastică a crimei, pe poliţişti. Se înţelege din povestirea dv., într-un mod direct, zguduitor, că toate acţiunile politice de acest fel sunt toate absurde, zadarnice, compromiţătoare pentru fiinţa umană.
În Mă cheamă Toby este ingenioasă punerea în paralel a memoriilor unui câine cu acelea ale stăpânului său. Faceţi o adevărată echilibristică pe sârma subţire a sentimentalismului, de pe care se poate cădea uşor în ridicol. Dar dv. rămâneţi în picioare.
În cea de-a treia povestire se remarcă modul inteligent în care descrieţi eşecul comunicării dintre un ofiţer cu o gândire ternă şi un soldat atras de poezie (această incompatibilitate este analizată şi într-o povestire a lui Mircea Eliade, în care este vorba însă nu de un ofiţer şi de un soldat, ci de un anchetator de la Securitate şi un bătrân căruia îi place să fabuleze).
Dacă aţi alcătui o carte întreagă din asemenea povestiri aţi avea, sunt sigur, succes.
FLORINA TIMOFTE. Nu se poate stabili dacă textul trimis de dv., Motivul farfuriilor, este poezie sau proză, dar aceasta, oricum, n-are importanţă.Cert este că înaintarea lentă a relatării, descrierea minuţioasă a ceea ce se petrece în sufletul unei femei când îşi aşteaptă soţul să vină acasă reuşesc, de la un moment dat, să suscite interesul cititorului (şi chiar să-l facă să regrete, în final, că soţul, insensibil la freamătul interior al femeii, o anunţă că va pleca „în deplasare” pentru trei săptămâni).
Cel mai interesant din punct de vedere literar mi s-a părut „coşmarul” femeii din cele cinci minute cât reuşeşte să aţipească:
„A început să retrăiască în minte momentele de după ce a ajuns acasă de la serviciu când încă soarele domnea pe cer şi să se gândească la toate stările stranii prin care trecuse în ultimele doua ore. Fusese întruchiparea simultană şi prelungită a două femei diferite. Una din ele era exuberantă, gingaşă şi voia să gătească iar cealaltă era melancolică, plictisită şi voia să mediteze. «Şi care dintre ele sunt acum?» se întreba, «sunt o a treia care le conştientizează pe cele
două?, din conştientizarea scindării în două a sinelui s-a născut o a treia femeie
şi astfel sinele s-a scindat din nou? şi dacă mâine conştientizez că azi am
conştientizat cele trei femei prezente în mine? mi se va scinda sinele în patru?
şi dacă poimâine la fel şi tot aşa la infinit? care din ele sunt? cine sunt?
sunt vreuna din ele?, sunt milioane de femei? Dumnezeule, am înebunit! e
nebunie curată la ce mă gândesc acum! dacă nu mă opresc, îmi pierd minţile!
oare aşa înnebunesc oamenii? oare am înnebunit? nu, oamenii nebuni nu ştiu că
sunt nebuni, probabil visez.»”
Mă întorc însă la hiperealismul din restul poemului (farfuriile nespălate din chiuvetă, prepararea spaghetelor etc.). Prea mulţi tineri autori scriu aşa, cum o să vă diferenţiaţi de ei?
CÂTEVA PROBLEME PRACTICE. 1. Îmi cer scuze că am întârziat două zile. Este o perioadă în care trebuie să citesc în regim de urgenţă numeroase cărţi ca să le prezint la lansările de la apropiatul târg de carte. 2. Adresa poştală indicată de mine este bună (Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22). Dacă vi se returnează cărţile este pentru că le trimiteţi sub formă de scrisori recomandate sau colete, ceea ce înseamnă că în cutia poştală nu găsesc decât avize şi, pe baza lor, trebuie să mă duc la diverse ghişee şi să stau la cozi interminabile. Mult mai bine este să mi le trimiteţi sub formă de scrisori simple, ca să le iau direct din cutia poştală. 3. Adresa de e-mail pe care vă sfătuiesc să-mi trimiteţi textele este alex2108145@gmail.com.
ANDREEA TĂNASE. Versurile dv. nu sunt involuntar-comice, ca acelea pe care le prezint la emisiunea TV „Tichia de mărgăritar”. Cuprind şi unele naivităţi, dar în general prezintă interes fiind o combinaţie de curaj artistic, emoţie şi (discretă) ironie.
„În carne de poet aş alege să mă reîntrupez,/ Măsurată în kilogram-lumină./ Prin ochii lui un soare mai galben aş vedea,/ Din gura lui mi-aş spune vorba mult mai plină,/ Aş râde şi-aş muşca din viaţă cu folos,/ Dinţi frumoşi, limbă parfumată, salivă fină.../ Cuvântul dintr-un alt cer s-ar coborî,/ Nu prea îndepărtat.../ Cu pas uşor aş mângâia distanţa,/ Cu coapsa fermă timpul l-aş încăleca,/ Aş renunţa în text la virgulă,/ Pe « mine » de « însămi » l-aş apropia.”
În concluzie nu există riscul să fiţi ironizată vreodată la emisiunea mea consacrată exclusiv cărţilor proaste.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA. Da, pot să vă spun o părere despre cartea dv., dar numai în cadrul acestei rubrici. P.S. Nu mi-a plăcut ceea ce susţineţi, lamentându-vă: că v-aţi aşezat târziu la masa prozatorilor, când tacâmurile fuseseră deja împărţite. E o reprezentare simplistă şi prozaică a condiţiei de scriitor. Dezvoltând metafora dv., vă asigur că, dacă aveţi talent, puteţi să veniţi oricând la banchet cu tacâmuri de argint, aduse de acasă..
LĂCRĂMIOARA ANDREI. Povestirile, scrise parcă de o elevă de liceu, merită nota 10. Dar, ca să te consideri cu adevărat scriitor, trebuie să iei nota 11.
ADRIAN CHRISTESCU. Toate cele trei povestiri – Cu moartea pre moarte călcând, Mă cheamă Toby, O zi de armată, o seară de Crăciun – sunt bine articulate, ca un mecanism cu roţi zimţate care îl duce pe cititor exact unde vrea autorul. Apreciez şi faptul că nu seamănă deloc între ele. Prima este o reprezentare sarcastic-terifiantă a unui moment istoric pe care nu-l mai cunoaştem decât din cărţi: dv. faceţi ca, peste violenţa abstractă din memoria noastră culturală, să devină vizibilă violenţa propriu-zisă: poliţiştii lui Carol al II-lea îi împuşcă de la 20 de centimetri, îi înjunghie, îi ard de vii pe legionarii arestaţi (unii luaţi la întâmplare de pe stradă), iar după aceea alţi legionari îi ucid la fel de de nemilos, cu plăcerea orgiastică a crimei, pe poliţişti. Se înţelege din povestirea dv., într-un mod direct, zguduitor, că toate acţiunile politice de acest fel sunt toate absurde, zadarnice, compromiţătoare pentru fiinţa umană.
În Mă cheamă Toby este ingenioasă punerea în paralel a memoriilor unui câine cu acelea ale stăpânului său. Faceţi o adevărată echilibristică pe sârma subţire a sentimentalismului, de pe care se poate cădea uşor în ridicol. Dar dv. rămâneţi în picioare.
În cea de-a treia povestire se remarcă modul inteligent în care descrieţi eşecul comunicării dintre un ofiţer cu o gândire ternă şi un soldat atras de poezie (această incompatibilitate este analizată şi într-o povestire a lui Mircea Eliade, în care este vorba însă nu de un ofiţer şi de un soldat, ci de un anchetator de la Securitate şi un bătrân căruia îi place să fabuleze).
Dacă aţi alcătui o carte întreagă din asemenea povestiri aţi avea, sunt sigur, succes.
FLORINA TIMOFTE. Nu se poate stabili dacă textul trimis de dv., Motivul farfuriilor, este poezie sau proză, dar aceasta, oricum, n-are importanţă.Cert este că înaintarea lentă a relatării, descrierea minuţioasă a ceea ce se petrece în sufletul unei femei când îşi aşteaptă soţul să vină acasă reuşesc, de la un moment dat, să suscite interesul cititorului (şi chiar să-l facă să regrete, în final, că soţul, insensibil la freamătul interior al femeii, o anunţă că va pleca „în deplasare” pentru trei săptămâni).
Cel mai interesant din punct de vedere literar mi s-a părut „coşmarul” femeii din cele cinci minute cât reuşeşte să aţipească:
„A început să retrăiască în minte momentele de după ce a ajuns acasă de la serviciu când încă soarele domnea pe cer şi să se gândească la toate stările stranii prin care trecuse în ultimele doua ore. Fusese întruchiparea simultană şi prelungită a două femei diferite. Una din ele era exuberantă, gingaşă şi voia să gătească iar cealaltă era melancolică, plictisită şi voia să mediteze. «Şi care dintre ele sunt acum?» se întreba, «sunt o a treia care le conştientizează pe cele
două?, din conştientizarea scindării în două a sinelui s-a născut o a treia femeie
şi astfel sinele s-a scindat din nou? şi dacă mâine conştientizez că azi am
conştientizat cele trei femei prezente în mine? mi se va scinda sinele în patru?
şi dacă poimâine la fel şi tot aşa la infinit? care din ele sunt? cine sunt?
sunt vreuna din ele?, sunt milioane de femei? Dumnezeule, am înebunit! e
nebunie curată la ce mă gândesc acum! dacă nu mă opresc, îmi pierd minţile!
oare aşa înnebunesc oamenii? oare am înnebunit? nu, oamenii nebuni nu ştiu că
sunt nebuni, probabil visez.»”
Mă întorc însă la hiperealismul din restul poemului (farfuriile nespălate din chiuvetă, prepararea spaghetelor etc.). Prea mulţi tineri autori scriu aşa, cum o să vă diferenţiaţi de ei?
CÂTEVA PROBLEME PRACTICE. 1. Îmi cer scuze că am întârziat două zile. Este o perioadă în care trebuie să citesc în regim de urgenţă numeroase cărţi ca să le prezint la lansările de la apropiatul târg de carte. 2. Adresa poştală indicată de mine este bună (Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22). Dacă vi se returnează cărţile este pentru că le trimiteţi sub formă de scrisori recomandate sau colete, ceea ce înseamnă că în cutia poştală nu găsesc decât avize şi, pe baza lor, trebuie să mă duc la diverse ghişee şi să stau la cozi interminabile. Mult mai bine este să mi le trimiteţi sub formă de scrisori simple, ca să le iau direct din cutia poştală. 3. Adresa de e-mail pe care vă sfătuiesc să-mi trimiteţi textele este alex2108145@gmail.com.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)