duminică, 30 decembrie 2012
Îmi place modul cum minţiţi fără să clipiţi
IOAN CLAUDIU TODORAN. Ambele povestirii – „Păduchii inimii” şi „Paşii Domnului” – sunt originale şi bine scrise. Îmi place modul cum ... minţiţi fără să clipiţi. În viaţă, n-ar fi frumos să procedaţi aşa. Dar în literatură acest mod dezinvolt de a relata întâmplări fanteziste este o dovadă de talent. Ca să nu mai vorbesc de faptul că povestirile dv. au factura unor parabole al căror sens dă de gândit.
Rezum pentru cititorii acestui blog, ca exemplu, povestirea „Paşii Domnului”, care începe astfel:
„În vremurile vechi Dumnezeu obişnuia să-şi răsfeţe picioarele prin iarba moale a Apusenilor. Hoinărind pe dealuri, împovărat de griji şi măcinat de întrebări, se opri din umblat doar după ce soarele se ascunse dincolo de pădure. Atunci zări o căsuţă în vârful dealului şi se îndreptă într-acolo căutând adăpost.”
Fiind bine bine primit în familia de ţărani din acea căsuţă, Dumnezeu le face cadou gazdelor, la despărţire, o bucată din toiagul său, care poate îndeplini orice dorinţă. Povestirea continuă astfel:
„Mulţi ani mai târziu, Domnul îşi aminti de iarba moale a Apusenilor şi hotărî să lase deoparte pentru o scurtă durată treburile dumnezeieşti. Dori să treacă din nou pe la familia căreia îi lăsase bucata de toiag. Ajunse acolo tot spre înserat, însă nu zări pe nimeni. Prin faţa casei umbla încet o vacă al cărei uger nemuls lăsa dâre albe pe iarba năpădită de buruieni. De după casă apăru un flăcău voinic, cu părul murdar şi faţa nespălată. Aruncă o uitătură urâtă străinului şi trecu mai departe către prispă, fără a da bineţe. În casă, vase murdare de mâncare zăceau împrăştiate prin toate colţurile, iar când Domnul ceru o cană cu apă pentru a-şi stâmpăra setea, flăcăul luă o bucată de toiag şi făcu un semn către o cană care se umplu până la vârf.”
Degradarea la care poate duce degrevarea oamenilor de orice efort este o problemă filosofică de actualitate, ilustrată de dv. într-un mod simplu şi ingenios.
TRAIAN ODOCO. Din poemele pe care mi le-aţi trimis, pline de complicaţii inutile, am ales câteva versuri relativ inteligibile şi emoţionante:
„am plecat într-o zi/ de acasă/ când soarele era mort/ iar cerul un linoleum/ pe care îţi ştergeai picioarele// am plecat să văd lumea/ de dincolo de râul/ care scobeşte-n temelia lumii/ aşezată pe spatele unui şobolan/
flămând de soare”.
Ar fi bine să vă imaginaţi, când scrieţi, ce anume va înţelege cititorul din versurile dv. Pentru dv., e simplu, ŞTIŢI ce anume vreţi să comunicaţi, dar el nu are la dispoziţie decât un text fără istorie.
MIHAELA GRAMA. Din fragmentele (bine alese) pe care mi le-aţi trimis reiese că romanul inspirat din viaţa familiei Brukenthal este scris cu o mână sigură. Este admirabil modul cum aţi construit acest roman, aşezând în centrul lui o casă:
„Casa era pustie. O văzuseră de departe şi se miraseră cât de diferită era de restul clădirilor din piaţă. Pe măsură ce se apropiau, le plăcea din ce în ce mai mult. Lungă şi cu acoperişul curbat, cu galeria aceea exterioară, o galerie scurtă şi îngustă, coborând prin câteva scări plate şi albe dinspre o latură, semănând astfel cu o biserică grecească, cu curtea interioară mărginită de coloane, în mod hotărât altfel decât vecinele ei serioase şi înălţate cât mai pe verticală, cât mai economicoase la nivelul solului. Baza clădirii era mult mai largă decât etajele superioare, complet invers decât în restul oraşului. Orice alt criteriu fusese utilizat de constructor în locul economiei de spaţiu din oraşelele vremii. Dinspre stradă se ghicea eleganta curte interioară, porţile înalte nu blocau vederea. Ferestrele largi nu semănau cu micile ochiuri de geam ale caselor din jur, acoperişul boltit în faţă şi plat în spatele casei te trimitea cu gândul la un architect mediteranean, exilat în burgul de pe Dunăre. Corpul din dos era mai scund şi mai lat, dădea probabil spre malul râului, iar latura de la apus aduna soarele ca şi cum ar fi fost o seră. Era noua lor casa şi ei i-a plăcut din prima, o aşteptase, dorise să fie aşa, iar acum simţea că îi va fi drag să îi treacă pragul.
Se întoarse şi îi zâmbi soţului ei, fericită că îi vedea chipul blând şi uşor trist.”
Cred că romanul merită publicat şi că, publicat, va avea succes.
D. CERDAC. Una dintre epigrame – aceea bazată pe jocul de cuvinte „cumani”/ „cu bani” – este simpatică:
„Primii domni au fost cumani,/ Ne-a-nvăţat Neagu Djuvara./ De atunci s-a schimbat ţara –/ Acum domni sunt cei cu bani.”
miercuri, 26 decembrie 2012
„Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el”
D. CERDAC. Aveţi sensibilitate şi spirit de observaţie, dar nu reuşiţi să transformaţi realitatea în literatură. Însemnările intitulate „Momente din spital” ar trebui trimise mai curând Ministrului Sănătăţii, decât unui critic literar.
RAUL COLDEA. Efortul dv. de a ajunge la poezie dă rareori rezultate. De cele mai multe ori situaţiile pe care vi le imaginaţi sunt năstruşnice şi hilare:
„aştept,/ rotocoale de argint inundă cerul dimineţii./ dacă ai veni aici pentru câteva minute, aş putea să te leg de patul meu cu o sfoară/ şi să te privesc cum cauţi speriată soluţii”.
TRANDAFIR SÎMPETRU. Scrieţi ca un poet din secolul nouăsprezece:
„Oricâte stele ard în înălţime,/ Oricâte valuri se adună-n zare,/ A lor tărie şi a lor mulţime,/ Nu pot făptura mea să o-nfioare./ Imensul cer şi apele fugare/ Departe sunt şi fi-vor mai departe,/ Cât lânga mine plină de splendoare/ Tu îmi alungi tristeţile deşarte.”
Vă aduc aminte respectuos că suntem în secolul douăzeci şi unu.
COSTEL MACOVEI. Povestirile au dramatism şi sunt, în unele momente, terifiante, dar greşelile de gramatică strică totul. O soluţie ar fi să vă asociaţi cu cineva care n-are talent literar ca dumneavoastră, dar cunoaşte bine limba română.
ALEXANDRA MIŞCOV. Reflecţiile dumneavoastră se remarcă prin candoare şi radicalitate. Este admirabil curajul intelectual cu care încercaţi să regândiţi totul pe cont propriu:
„Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire.”
Cred că aveţi viitor ca autoare de eseuri.
VALENTIN MIREA. Şi textele dv. merită atenţie. Poeziile suferă de o anumită stângăcie, dar aforismele au o simplitate elegantă. În plus, ele surprind cititorul şi îl provoacă prin paradoxuri şi prin neaşteptate asocieri de idei (iar uneori prin ironie):
„Universul ar merge ca pe roate de-ar avea încotro.
În concepţia noastră, orice groapă trebuie astupată, dar niciodată când suntem în ea.
Durerea este preludiul libertăţii.
Noi nu privim lucrurile în sine, ci consecinţele lor.
Dracul e acel monstru care a separat binele de adevăr.
Omul este singurul animal căruia îi e frică de două ori într-o aceeaşi clipă: o dată îi e frică, iar a doua oară îi e frică să nu priceapă careva că i-ar fi.
Vine o vreme când înfrângerile te fac fericit, descoperi că nu eşti singur.
Poate ura împotriva prostiei mă mai face să mă numesc om.
Fug de lume, să nu fugă ea de mine!
Aruncaţi cu pietre în orizont. Tot ce nu întelegeţi vă e inamic!
Va veni o vreme când vânzătorii de iluzii vor da faliment.
În univers, singurul adevăr util pe care îl poţi afla cu ajutorul raţiunii este inutilitatea ei.
Chiar faptul că-ţi trăieşti viaţa reprezintă o sinucidere!
Pentru a vă iubi, ar trebui să vă urăsc, doar aşa aţi fi fericiţi .
Infinitul se sfârşeşte acolo unde începe..
Voi, oameni, într-o zi, veţi învinge moartea, dar viaţa n-o veţi învinge niciodată!
Spatele a fost mereu mai demn. N-a întâmpinat nevoi şi nu s-a ferit niciodată de ceea ce oricum avea să vină.
Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el.”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.
duminică, 16 decembrie 2012
Nu mizaţi totul pe cuvinte!
SORIN COADĂ. Povestirea „O coborâre”, patetică şi poetică, este impresionantă, dar... prea se vede dorinţa dv. de a impresiona. Ar fi bine să o rescrieţi, într-un registru stilistic mai puţin dramatic. Lăsaţi faptele să vorbească, nu mizaţi totul pe cuvinte! Nu explicaţi poeticitatea unor situaţii! Nu accentuaţi ceea ce vi se pare important, ca şi cum n-aţi avea încredere în discernământul cititorului!
ALIN GRIGORE POP. Aveţi temperament artistic. Din păcate însă vă lipseşte educaţia intelectuală necesară pentru a deosebi exprimarea literară de ceea ce s-ar putea numi limba de lemn a literaturii. Drept urmare, multe formulări expresive, producătoare de emoţie alternează în proza dv., în mod dezolant, cu clişee de un gust îndoielnic:
„Seara târziu, după ce plecaseră toţi invitaţii, David se retrase pe terasa casei lui, oftând a mulţumire. Apoi, într-un moment de luciditate, se întrebă dacă e într-adevăr mulţumit. O nouă ocazie de a o face lată îi descărcase bateriile, îi amorţise neuronii şi îl aruncase şi mai mult în pribegiile lui fără hartă. Harta o pierduse odată cu căsnicia, pe vremea când vorbele lui Nietzsche aveau doar statutul de deziderat.
Privi gânditor luna şi inspiră adânc mireasma iasomiei proaspăt înflorite, încercând să toarne o doză de magie peste aburi de alcool şi miros de tutun, să se refugieze din calea măruntelor satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul, nu se pot ridica la rangul de împliniri. Mici descărcări efemere de endorfine ce hrănesc doar lutul, nu şi sufletul.”
Iată lista stereotipiilor lingvistice compromiţătoare din acest citat: „îi descărcase bateriile”, „aveau doar statutul de deziderat”, „măruntele satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul!, „nu se pot ridica la rangul de împliniri”, „lutul nu şi sufletul”.
VICTORIA DUŢU. Vă rog să-mi trimiteţi textele ca „doc” nu ca „docx”. Cât priveşte tablourile cu îngeri, pictate în culori „frumoase”, nu sunt foarte departe de kitsch.
CRISTIAN MELEŞTEU. Mă bucur că aţi confirmat, prin evoluţia dv., buna impresie pe care mi-aţi făcut-o în 2002, când aveaţi doar 25 de ani. Povestirea „Colonia subterană”, pe care mi-aţi trimis-o acum, are un subiect original – viaţa copiilor străzii în canale – şi este scrisă admirabil. Dv. identicaţi ceva frumos într-un spaţiu al urâţeniei (spre deosebire de alţi contemporani ai noştri care văd în orice, chiar şi în frumuseţea însăşi, ceva urât). Aştept cu interes să citesc întreaga carte.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.
duminică, 9 decembrie 2012
Vă rog să-mi trimiteţi texte scurte
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.
...Iar peste un secol de ani voi fi acuzat că am dat dovadă de obtuzitate ignorând un geniu.
MARILENA GUDULEASA. Cele două povestiri ale dv., „Colivăreasa şi „Aniversarea”, pe care mi le-a trimis Ioana Revnic, sunt scrise cu evident talent, cu sensibilitate, cu o duioşie „rusească” faţă de fiinţa omenească. Remarcabilă este arta portretului, datorită căreia oameni insignifianţi din punct de vedere social devin personaje de neuitat. Colivăreasa este un asemenea personaj. Iscusinţa şi operativitatea cu care se ocupă de îngrijirea mortului şi de pregătirea înmormântării – exact în momentele când familia îndoliată îşi pierde cumpătul – au ceva straniu. Autoarea lasă intenţionat neelucidată problema – dacă personajul este un mesager al morţii sau doar o femeie de ispravă, capabilă, când moare cineva şi toţi cei din jur rămân consternaţi, să salveze situaţia. La fel de impresionantă este Tanţa, cusătoreasa vrednică şi resemnată, pe care soţul ei n-o mai tratează de multă vreme ca pe o femeie, şi pe care o prietenă, din lumea bună, Gina, o îmbracă şi o fardează de ziua ei, dezvăluindu-i feminitatea.
O carte cuprinzând asemenea asemenea povestiri ar face din dv. un Vasili Şukşin al României.
MARIAN TOADER. Poezia pe care mi-aţi trimis-o, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, nu este a dv., ci a lui Radu Gyr. Eu nu sunt ministrul culturii, ca să nu ştiu cui aparţine această poezie, şi nici realizator de emisiuni TV ca să pronunţ numele poetului „Radu Ghir”. Dacă gestul dv. reprezintă o tentativă de plagiat, aveţi şanse să ajungeţi cândva prim-ministru. Dacă pur şi simplu aţi vrut să-mi faceţi o farsă, nu v-aţi găsit omul potrivit.
LUMINIŢA DIAMANDESCU. Sunteţi, într-adevăr, foarte frumoasă. Poeziile dv. însă, n-au graţie. Dacă ar fi să public ceva, aş publica fotografia dv.
DUMITRU ENEA, CONSTANTIN PIVNICERU, MARIETA T., AUGUSTIN SORESCU, TANIA FOTEA, MIRCEA DUMBRĂVEANU. Regret, n-am găsit nimic demn de interes în textele dv. Poate în viitor.
duminică, 2 decembrie 2012
O adiere de emoţie
IRINA LUCIA MIHALCA. Versurile sunt stângace:
„din pădurea dorului şoaptele frunzelor/ îşi devoalează etern iubirea neschimbată” etc.
Nu are rost să pierdeţi timpul realizând şi o variantă a lor în aromână.
SORIN HAGIANU. Şi dv. scrieţi fără graţie, parcă aveţi un pix care zgârie hârtia:
„Din păcate, cartierul în care colcăie mizeria/ nu seamănă cu uliţa pe care călăream asfinţitul.” etc.
ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU. Este o adiere de emoţie în versurile dv. Iată un exemplu:
„un cer de frunze uscate lipit de asfalt/ şi/ nici măcar un gând prin casele astea vechi”
Rămâne de văzut cum veţi evolua.
KATY LUCU. Numai textele cântecelor la modă azi mai sunt aşa de puerile:
„A căzut o stea/ Peste inima mea/ Şi de atunci mă trezesc/ Şi visez iar la ea/ Nu mai ştiu de e zi/ Sau e noapte mereu/ Dar în inima mea/ Bate acum doar o stea./ Rece, palidă, tristă/ Licărind ca o şoaptă,/ Mă atrage în noapte/ Ca o tainică soartă.”
CRISTINA STANCU. Mi-aţi făcut o surpriză plăcută (ca Adrian Cioroianu pe vremea când era şi el elev de liceu) trimiţându-mi un eseu. Elevii de liceu scriu cu predilecţie poezii de dragoste, astfel încât dv. vă înscrieţi printre puţinele excepţii.
Intitulat „Omul tragic în teatrul universal”, comentariul dv. se remarcă prin claritatea construcţiei de idei şi prin perfecta stăpânire a limbii române:
„Cele mai de seamă «încarnări» literare ale tragicului sunt, în opinia mea, şase personaje remarcabile, asemănătoare şi totuşi distincte, care completează reciproc percepţia omului asupra existenţei sale şi mai cu seamă vorbesc despre evoluţia ideii de tragic în mentalul colectiv. Acestea sunt, pe rând, Prometeu al lui Eschil, condamnat la o moarte lentă şi perpetuă pentru generozitatea sa; Timon din Atena, amfitrionul risipitor devenit pustnic mizantrop, creaţie fină, de o adâncime psihologică rară a marelui Shakespeare; Hermiona şi Oreste ai lui J. Racine, simboluri ale patimii omeneşti şi nu în cele din urmă, Faust şi Margareta, un cuplu supus distrugerii, robit cunoaşterii şi vanităţii. Toţi sugerează menirea sisifică a fiinţei umane, condamnată să-şi reia caznele de fiecare dată, cu forţe înnoite.”
Meritaţi nota 10. Totuşi mi-ar plăcea dacă, în viitor, aţi scrie într-un stil ceva mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unui prieten, nu unei comisii de examinare.
VICTORIA DUŢU. Ceea ce scrieţi dv. suferă de naivitate. În afară de asta, folosiţi stângaci limba română (de exemplu alternaţi verbele la prezent cu cele la perfectul simplu sau imperfect, credeţi în mod greşit că „deosebit” înseamnă ales, superior, vă exprimaţi cu dezinvoltură pleonastic – „chipul ei meditativ şi gânditor” – etc.:
„Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipită de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită.”
OANA BUCUR. Poemele dv., discursive, analitice, nu sunt poeme, ci momente de filosofare:
„Uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea/ printre teorii./ Tot felul de teorii.// Şi ţi se îngustează pereţii fiinţei/ până la sufocare.// Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii/ te strivesc în tine/ subtil/ până la nefiinţă// Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi,/ să dai înapoi, sau să avansezi/ şi uite aşa, tot înaintând/ / undeva, pe parcurs/ te priveşti în oglindă/ şi nu mai eşti tu.// Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult./ Eşti în lume şi al lumii./ Cu prisosinţă chiar.”
Ideile nu sunt noi, dar trăite de dv. cu candoare au un anumit ecou în conştiinţa cititorului.
ŞTEFAN AFRIMESCU, STEJĂREL IONESCU, TEO LAUREAN, GABRIEL ANDRONACHE. Textele nu sunt publicabile. Ele dovedesc însă că aveţi aptitudini pentru scris.
duminică, 26 februarie 2012
Arta tandreţii
ANDREI BADEA. Nu vă mai victimizaţi! Nu pot să dau răspunsuri prompte pentru că primesc sute de texte pe lună, unele de o mare întindere. Ca şi poemele, povestirile dv. sunt bine scrise. Observarea atentă a realităţii, imaginaţia, inteligenţa artistică, umorul, toate aceste calităţi şi altele se regăsesc, bine dozate, în „Lupta”, „Furtuna” şi „Visul”. Sunt momente, în mod special în „Furtuna”, când cititorul se împiedică în excesul de imaginaţie, ca o femeie într-o rochie prea lungă. Dar scrisul propriu-zis rămâne mereu fluent, expresiv, reconfirmând faptul că sunteţi talentat:
„De trei luni s-a lăsat peste România căldura. Groasă ca o pastă, a venit lent, fără să scoată zgomot, a intrat în case, în birouri, în şcoli, în aeroporturi, la metrou. Oamenii râdeau, la emisiunile televizate se făceau glume, ştiau că va fi rău, dar nu se aşteptau la asta. A venit, maiestuoasă, ca o stăpână, şi a ocupat, în doar câteva zeci de ore, un teritoriu calm, cu iarbă proaspătă şi pământ mănos, cu munţi înalţi, cu animale sănătoase: moartea s-a instalat leneşă undeva în spate, oarecum într-o parte, pieziş, şi de văzut o văd câţiva nebuni şi copiii. Dar nimeni nu-i ascultă.”
MARC D. JURA. Poeziile dv. sunt diluate (aţi turnat proză în ele), dar au ceva care place. Probabil un sentimentalism de bună calitate, ca al şansonetelor cântate de Jacques Brel sau Yves Montand:
„Un lucru trist este să mergi în/ fiecare zi în parc să vezi o fată care plânge/ Şi poate şi mai trist/ este să n-ai curajul să o mângâi// Şi mult mai trist de-atât ar fi/ să nu o liniştească mângâierea ta// Şi mult cu mult mai trist este după ce pleacă să îi/ ridici batista în care lacrimile s-au amestecat cu praful// Să mergi apoi la tine să te pui/ pe pat încălţat şi să asculţi un blues// S-asculţi apoi the moonlight sonata să ţi/ se-nchidă ochii de oboseală şi să nu vrei să dormi// Să simţi în nări/ parfumul trist al batistei de pe noptieră// şi să adormi fără să
te sărute cineva de noapte-bună”
LAURA SGÂRCITU. „V-am trimis în 2010 nişte texte şi am primit de la dv. următoarea apreciere:
«Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.»
Am luat-o drept o încurajare, am mai lucrat textele şi iată, materialul se pare că va fi publicat de editura Charmides din Bistriţa.
Mi-ar face o mare onoare dacă aţi accepta să scrieţi câteva rânduri pentru coperta patru. Vă ataşez materialul care mai are nevoie de ultima corectură.”
Am să scriu cele câteva rânduri, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei zile. Sunt prins într-o plasă de obligaţii care nu-mi permite să fac aproape nimic în plus. Oricum, mă bucur din toată inima că vă apare cartea.
RALUCA LEONTINA NEAGU. Multe dintre poeme sunt străbătute de o undă de lirism autentic. Iată un exemplu (am tăiat începutul poemului, care era mai prozaic):
„mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău/ şi multă linişte binefăcătoare./ te surprind zâmbind/ sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste/ mai e puţin/ ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod// obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi/ printre tot felul de oameni/ ne rămân/ o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi/ îţi promit că/ fericirea va fi un animal de companie pe care/ îl vom plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele noastre// viitorul/ noi doi casa de pe lună şi/ iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.”
Imaginile la care recurgeţi sunt delicat-surprinzătoare, reuşind să transmită cititorului emoţia dragostei adolescentine. Definirea şcolii ca o „clădire bătrână care ne fură 6 ore din dragoste” are şi un fin umor. Cu asemenea versuri cuceriţi nu numai bărbaţi, ci şi critici literari!
IOAN BARB. Povestirile sunt de un sentimentalism sfâşietor (deşi alunecă uneori în melodramă). Poemele, în mod special cele de dragoste, reuşesc şi ele să emoţioneze, prin ceea ce s-ar putea numi o artă a tandreţii:
„Mâna ta nu are nevoie de podoabe/ să strălucească/ îmi deschide singurătatea/ ca o cheiţă de aur/ mă face să doresc să rămână în mine/ acest moment întipărit/ cum rămâne cerul sorbit/ cu cea din urmă suflare/ pe ochiul sticlos al înecatului// mâna ta nu are nevoie de cheie/ să deschidă cuşca leului/ care înghite teama/ când mă atinge/ simt cum peste bătrânul din mine/ creşte un alt bărbat// are în sânge scame/ din petale de trandafir”.
„De trei luni s-a lăsat peste România căldura. Groasă ca o pastă, a venit lent, fără să scoată zgomot, a intrat în case, în birouri, în şcoli, în aeroporturi, la metrou. Oamenii râdeau, la emisiunile televizate se făceau glume, ştiau că va fi rău, dar nu se aşteptau la asta. A venit, maiestuoasă, ca o stăpână, şi a ocupat, în doar câteva zeci de ore, un teritoriu calm, cu iarbă proaspătă şi pământ mănos, cu munţi înalţi, cu animale sănătoase: moartea s-a instalat leneşă undeva în spate, oarecum într-o parte, pieziş, şi de văzut o văd câţiva nebuni şi copiii. Dar nimeni nu-i ascultă.”
MARC D. JURA. Poeziile dv. sunt diluate (aţi turnat proză în ele), dar au ceva care place. Probabil un sentimentalism de bună calitate, ca al şansonetelor cântate de Jacques Brel sau Yves Montand:
„Un lucru trist este să mergi în/ fiecare zi în parc să vezi o fată care plânge/ Şi poate şi mai trist/ este să n-ai curajul să o mângâi// Şi mult mai trist de-atât ar fi/ să nu o liniştească mângâierea ta// Şi mult cu mult mai trist este după ce pleacă să îi/ ridici batista în care lacrimile s-au amestecat cu praful// Să mergi apoi la tine să te pui/ pe pat încălţat şi să asculţi un blues// S-asculţi apoi the moonlight sonata să ţi/ se-nchidă ochii de oboseală şi să nu vrei să dormi// Să simţi în nări/ parfumul trist al batistei de pe noptieră// şi să adormi fără să
te sărute cineva de noapte-bună”
LAURA SGÂRCITU. „V-am trimis în 2010 nişte texte şi am primit de la dv. următoarea apreciere:
«Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.»
Am luat-o drept o încurajare, am mai lucrat textele şi iată, materialul se pare că va fi publicat de editura Charmides din Bistriţa.
Mi-ar face o mare onoare dacă aţi accepta să scrieţi câteva rânduri pentru coperta patru. Vă ataşez materialul care mai are nevoie de ultima corectură.”
Am să scriu cele câteva rânduri, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei zile. Sunt prins într-o plasă de obligaţii care nu-mi permite să fac aproape nimic în plus. Oricum, mă bucur din toată inima că vă apare cartea.
RALUCA LEONTINA NEAGU. Multe dintre poeme sunt străbătute de o undă de lirism autentic. Iată un exemplu (am tăiat începutul poemului, care era mai prozaic):
„mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău/ şi multă linişte binefăcătoare./ te surprind zâmbind/ sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste/ mai e puţin/ ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod// obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi/ printre tot felul de oameni/ ne rămân/ o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi/ îţi promit că/ fericirea va fi un animal de companie pe care/ îl vom plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele noastre// viitorul/ noi doi casa de pe lună şi/ iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.”
Imaginile la care recurgeţi sunt delicat-surprinzătoare, reuşind să transmită cititorului emoţia dragostei adolescentine. Definirea şcolii ca o „clădire bătrână care ne fură 6 ore din dragoste” are şi un fin umor. Cu asemenea versuri cuceriţi nu numai bărbaţi, ci şi critici literari!
IOAN BARB. Povestirile sunt de un sentimentalism sfâşietor (deşi alunecă uneori în melodramă). Poemele, în mod special cele de dragoste, reuşesc şi ele să emoţioneze, prin ceea ce s-ar putea numi o artă a tandreţii:
„Mâna ta nu are nevoie de podoabe/ să strălucească/ îmi deschide singurătatea/ ca o cheiţă de aur/ mă face să doresc să rămână în mine/ acest moment întipărit/ cum rămâne cerul sorbit/ cu cea din urmă suflare/ pe ochiul sticlos al înecatului// mâna ta nu are nevoie de cheie/ să deschidă cuşca leului/ care înghite teama/ când mă atinge/ simt cum peste bătrânul din mine/ creşte un alt bărbat// are în sânge scame/ din petale de trandafir”.
joi, 16 februarie 2012
Ce avem noi doi de ascuns?
DAN COSTINAŞ. Povestirile ultrascurte (fiecare de exact 500 de semne!), atribuite unui pescar bătrân, din proiectata carte „Umbra mării şi alte confesiuni”, sunt, mai degrabă, poeme în proză. Atent lucrate, cu o tentă de poveste şi vis, ele suferă totuşi de o banalitate discretă, care le face în cele din urmă plictisitoare:
„Au amarat deja primii dintre pescarii plecaţi de cu seară în larg; la 6 punct se deschide bursa, unde fiecare îşi va striga marfa proaspătă. Moş Ed. e cel mai bătrân dintre ei, nimeni nu ştie exact cum îl cheamă ori ce vârstă are. Cei puşi pe şotii spun că Moş Ed. era deja unchiaş acum 50 de ani când a ars arhiva primăriei. În fiecare seară pleacă ultimul şi dimineaţa e, întotdeauna, primul, mereu cu barca plină de peşte. Pe mulţi îi roade invidia: Are învoială cu diavolul, altfel nu se explică!”(„Bursa de pe chei”);
„Sirenele chiar există, nu sunt doar fiinţe imaginare aşa cum ni se spune. Fiecărui bărbat din lume îi este hărăzită o sirenă. Curios e faptul că îi auzi limpede cântecul ademenitor, dar o vezi numai cu câteva clipe înainte de moarte. Şi încă ceva la fel de straniu: nu vorbesc, doar cântă! În ciuda evidenţei, cei lipsiţi de darul vederii susţin, la unison, că ei le aud şoptind; sunt bune sfătuitoare, au harul de a povesti frumos, iar uneori se complac în a desluşi căile complicate ale viitorului.” „(Ondine pereche”) etc.
GAVRIL-IOSIF SINAI. „Am 47 de ani şi locuiesc, împreună cu familia, în comuna Marpod, judeţul Sibiu. Îndrăznesc şi vă trimit câteva texte, «încercări de a scrie poezie» , pe care le supun judecăţii dv. critice. Concluziile şi observaţiile dv. (ale unui profesionist) mă vor bucura, indiferent de conţinut. Dacă «versurile» mele provoacă râsul (nu fiindcă ar conţine umor, ci naivitate, acrobaţii sfârşite cu luxaţii...) voi trece de partea dv. şi vom râde împreună. Sigur, voi încerca pe viitor să evit acrobaţii riscante, chiar dacă nu voi putea scrie decât pentru mine (cum este acum). Vă mulţumesc !”
Ce bine ar fi dacă toţi corespondenţii ar avea bunăcredinţa şi umorul dv.! Aş întineri cu douăzeci de ani. După cum fără îndoială aţi observat, am tăiat laudele la adresa mea. Nu de complimente am nevoie, ci de modul dv. prietenos de a dialoga.
Poemele, scrise într-un stil dezinvolt şi imprecis, par improvizate în momente de voioşie, de către un amator. Totuşi fac din când în când atingere cu poezia. Reproduc, ca exemplu, poemul fără titlu despre ţărani
„Stă ţăranul la sfat cu pământul/ scrutându-i necuprinsul cu priviri albe,/ pătrunzându-i verdeaţa cu inima/ gustându-i trupul negru/ emoţiile colorându-le faţa;/ îşi şterg lacrima unul altuia/ cu fierul plugului, cu ştergarul holdelor,/ prinşi în amor milenar/ se strâng îmbrăţişaţi/ sub lampa istoriei surâzătoare.// Vorbele lor sunt tăcere şi trudă;/ uneori se implică politicos/ privighetori de pe creanga unui stejar glorios/ sau vulturul de sus, de lângă cer/ necuvinte de duh se spun prin văzduh;/ cu soarele şi luna ca adăpost/ încărunţiţi, ţăranul şi pământul îşi amintesc...// Astăzi/ în ritm postmodern,/ într-un spaţiu virtual,/ fermierul policalificat/ polemizează cu pământul poluat./ Istoria plânge uitată sub pat.”
Aveţi talent, aveţi sensibilitate, v-ar mai trebui o cultură literară bine însuşită.
ROXANA MĂLĂESCU. Îmi displace faptul că nu luaţi poezia în serios. O trataţi nu ca pe un joc (ceea ce ar fi cu totul acceptabil), ci ca pe o joacă:
„mi-am uitat numele pe prispă/ starostele meu lucrează la dictatura prispei/ / îi întorc spatele şi plec spre un nou fragmenţel/ nu mai citesc cărţile întregi/ să nu mă întrebaţi de ce/ p.s. o să mă logodesc cu timpul/ ha ha ha ce-o să vă fac atunci/ nu pleca generaţie de pe scenă/ o să se aştearnă praful pe ea”
MARY DECA. Regret, nu pot să vă răspund în particular. Cred că exageraţi cu discreţia, ce avem noi doi de ascuns?
PSEUDOLUCENS CROCE. Poemul „Dor de Khayyám” este graţios ca versurile poetului persan de acum aproape o mie de ani pe care îl evocaţi, dar şi livresc-ludic, în stilul lui G. Călinescu:
„Îi aprind o ţigară/ ca să respir din moarte/ şi-mi zic de ce, Khayyám,/ stai singur fără un gând/ ridică-te şi vino,/ am vin pe săturate/ frumoase Rubaiyate/ şi să privim neantul/ ca pe un chip de fată.” etc.
D.M.G. Dizertaţii versificate – acesta ar putea fi subtitlul unui eventual volum de poezii publicat de dv.:
„Fir de praf planeta noastră într-un larg îmbrăcământ.../ Nu cunoaştem mare lucru – câmp minat cu speculaţii.../ Cum arată serpentina de la ceruri la pământ?/ Nu-i avem reprezentarea, nici formule sau relaţii.../ Dorm adânc sub straturi groase de argilă şi rugină,/ îngropate în tăcere, povestiri din moşi-strămoşi,/ Plăsmuiri decolorate de necrozele–patină,/ Despre «zmei» de altădată, «consânzene», «feţi-frumoşi»...// Pietre–om sau pietre–ruguri, temple mari polivalente/ Lungi corăbii şi ruine cu tăbliţe–exponate,/ Reconstituie trecutul din imagini şi fragmente,/ Vârfuri de săgeţi şi lăncii, amfore frumos pictate.”
Poemele impun respect, dar şi plictisesc prin ritmul lor mereu acelaşi. Trist este că nu emoţionează, aşa cum nu emoţionează ţăcănitul unui motor.
„Au amarat deja primii dintre pescarii plecaţi de cu seară în larg; la 6 punct se deschide bursa, unde fiecare îşi va striga marfa proaspătă. Moş Ed. e cel mai bătrân dintre ei, nimeni nu ştie exact cum îl cheamă ori ce vârstă are. Cei puşi pe şotii spun că Moş Ed. era deja unchiaş acum 50 de ani când a ars arhiva primăriei. În fiecare seară pleacă ultimul şi dimineaţa e, întotdeauna, primul, mereu cu barca plină de peşte. Pe mulţi îi roade invidia: Are învoială cu diavolul, altfel nu se explică!”(„Bursa de pe chei”);
„Sirenele chiar există, nu sunt doar fiinţe imaginare aşa cum ni se spune. Fiecărui bărbat din lume îi este hărăzită o sirenă. Curios e faptul că îi auzi limpede cântecul ademenitor, dar o vezi numai cu câteva clipe înainte de moarte. Şi încă ceva la fel de straniu: nu vorbesc, doar cântă! În ciuda evidenţei, cei lipsiţi de darul vederii susţin, la unison, că ei le aud şoptind; sunt bune sfătuitoare, au harul de a povesti frumos, iar uneori se complac în a desluşi căile complicate ale viitorului.” „(Ondine pereche”) etc.
GAVRIL-IOSIF SINAI. „Am 47 de ani şi locuiesc, împreună cu familia, în comuna Marpod, judeţul Sibiu. Îndrăznesc şi vă trimit câteva texte, «încercări de a scrie poezie» , pe care le supun judecăţii dv. critice. Concluziile şi observaţiile dv. (ale unui profesionist) mă vor bucura, indiferent de conţinut. Dacă «versurile» mele provoacă râsul (nu fiindcă ar conţine umor, ci naivitate, acrobaţii sfârşite cu luxaţii...) voi trece de partea dv. şi vom râde împreună. Sigur, voi încerca pe viitor să evit acrobaţii riscante, chiar dacă nu voi putea scrie decât pentru mine (cum este acum). Vă mulţumesc !”
Ce bine ar fi dacă toţi corespondenţii ar avea bunăcredinţa şi umorul dv.! Aş întineri cu douăzeci de ani. După cum fără îndoială aţi observat, am tăiat laudele la adresa mea. Nu de complimente am nevoie, ci de modul dv. prietenos de a dialoga.
Poemele, scrise într-un stil dezinvolt şi imprecis, par improvizate în momente de voioşie, de către un amator. Totuşi fac din când în când atingere cu poezia. Reproduc, ca exemplu, poemul fără titlu despre ţărani
„Stă ţăranul la sfat cu pământul/ scrutându-i necuprinsul cu priviri albe,/ pătrunzându-i verdeaţa cu inima/ gustându-i trupul negru/ emoţiile colorându-le faţa;/ îşi şterg lacrima unul altuia/ cu fierul plugului, cu ştergarul holdelor,/ prinşi în amor milenar/ se strâng îmbrăţişaţi/ sub lampa istoriei surâzătoare.// Vorbele lor sunt tăcere şi trudă;/ uneori se implică politicos/ privighetori de pe creanga unui stejar glorios/ sau vulturul de sus, de lângă cer/ necuvinte de duh se spun prin văzduh;/ cu soarele şi luna ca adăpost/ încărunţiţi, ţăranul şi pământul îşi amintesc...// Astăzi/ în ritm postmodern,/ într-un spaţiu virtual,/ fermierul policalificat/ polemizează cu pământul poluat./ Istoria plânge uitată sub pat.”
Aveţi talent, aveţi sensibilitate, v-ar mai trebui o cultură literară bine însuşită.
ROXANA MĂLĂESCU. Îmi displace faptul că nu luaţi poezia în serios. O trataţi nu ca pe un joc (ceea ce ar fi cu totul acceptabil), ci ca pe o joacă:
„mi-am uitat numele pe prispă/ starostele meu lucrează la dictatura prispei/ / îi întorc spatele şi plec spre un nou fragmenţel/ nu mai citesc cărţile întregi/ să nu mă întrebaţi de ce/ p.s. o să mă logodesc cu timpul/ ha ha ha ce-o să vă fac atunci/ nu pleca generaţie de pe scenă/ o să se aştearnă praful pe ea”
MARY DECA. Regret, nu pot să vă răspund în particular. Cred că exageraţi cu discreţia, ce avem noi doi de ascuns?
PSEUDOLUCENS CROCE. Poemul „Dor de Khayyám” este graţios ca versurile poetului persan de acum aproape o mie de ani pe care îl evocaţi, dar şi livresc-ludic, în stilul lui G. Călinescu:
„Îi aprind o ţigară/ ca să respir din moarte/ şi-mi zic de ce, Khayyám,/ stai singur fără un gând/ ridică-te şi vino,/ am vin pe săturate/ frumoase Rubaiyate/ şi să privim neantul/ ca pe un chip de fată.” etc.
D.M.G. Dizertaţii versificate – acesta ar putea fi subtitlul unui eventual volum de poezii publicat de dv.:
„Fir de praf planeta noastră într-un larg îmbrăcământ.../ Nu cunoaştem mare lucru – câmp minat cu speculaţii.../ Cum arată serpentina de la ceruri la pământ?/ Nu-i avem reprezentarea, nici formule sau relaţii.../ Dorm adânc sub straturi groase de argilă şi rugină,/ îngropate în tăcere, povestiri din moşi-strămoşi,/ Plăsmuiri decolorate de necrozele–patină,/ Despre «zmei» de altădată, «consânzene», «feţi-frumoşi»...// Pietre–om sau pietre–ruguri, temple mari polivalente/ Lungi corăbii şi ruine cu tăbliţe–exponate,/ Reconstituie trecutul din imagini şi fragmente,/ Vârfuri de săgeţi şi lăncii, amfore frumos pictate.”
Poemele impun respect, dar şi plictisesc prin ritmul lor mereu acelaşi. Trist este că nu emoţionează, aşa cum nu emoţionează ţăcănitul unui motor.
duminică, 5 februarie 2012
Plăcerea de a mânca direct din cratiţă
PROF. RADU IOAN IEPURE. Textele pe care mi le-aţi trimis nu sunt poezii, ci cugetări în versuri. Stilul solemn-sentenţios şi modul stângaci de folosire a limbii române le fac uşor ridicole:
„Ca prizonier al vieţii, mă revolt/ Şi către ceruri eu întreb: de ce?/ Departe, în esenţa lui de loc/ Un strop de moarte este în orice// În viitor, ca şi în ce-a trecut/ Un strop de moarte vine să vegheze/ Fantasme care nu mai sunt de mult/ Şi nu vor fi nicicînd ca să dureze.”
Epigramele, lipsite aproape complet de umor, mai degrabă jignesc decât amuză. Un singur exemplu:
„Am auzit o veste,doamne/ Care nu este prea drăguţă/ Cică, Becali, pe sub haine/ Ar avea blană de... maimuţă!”
Sunteţi, regret că trebuie să v-o spun, departe de literatură.
LILIANA DAVID. Amestecul de science-fiction, proză fantasy şi poezie din povestirile dv. reprezintă, de fapt, un mod de a visa cu ochii deschişi. Este frumos că vă petreceţi astfel timpul (care bărbat nu şi-ar dori să întâlnească, în vremurile noastre atât de lipsite de poezie, o femeie ca dv.?), dar textele care rezultă n-au valoare literară. De ce? Probabil pentru că, scriind, nu aveţi în vedere un cititor căruia vă adresaţi, nu urmăriţi emoţionarea lui, ci vă scăldaţi de una singură în plăcerea reveriei. Defularea – iertaţi-mă că fac propoziţii apodictice, ca Moise – nu produce literatură.
În plus, impresia este stricată uneori de reminiscenţe din filmele SF americane:
„– Nic, redresează naveta! Mir, ţi-ai revenit?
– Da, şefa. Nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Trebuie să ieşim de aici, să ne întoarcem pe Lună.
– Am redresat sistemul de timp subspaţial. Aici a fost o mică problemă, spuse Nic.
– Atât de mică încât era să ne trezim în alt univers. De fapt, am fost acolo.
– Cum… am fost acolo? mă întrebă Mir.
– Voi nu aţi simţit?
– Eu nu ştiu nimic.
– Nic, tu ai simţit ceva?
– Am simţit un miros cunoscut, când m-am trezit. Atât. Ai vreo explicaţie?
– Era mirosul lui Roger. Am revăzut toată scena dispariţiei sale. Probabil se străduieşte să se întoarcă. Dar n-a reuşit… Încearcă să ne contacteze prin subspaţiu. Cred că e prins între cele două universuri. Nu poate fi de două ori în acelaşi univers. S-ar autoanula. Doar dacă şi-a schimbat structura ADN. Însă nu ştiu cum ar fi putut face asta.
– Mai avem câteva minute şi ajungem. Acum ieşim în spaţiu.”
LIA VERNESCU. În poezie, ca şi în proza pe care mi-aţi trimis-o cândva, faceţi, din punct de vedere stilistic, un fel de patinaj artistic, cu alunecări rapide şi piruete graţioase, demne de aplaudat. Totuşi, sunt, parcă, prea multe cuvinte în textele dv. Impresia de... volubilitate feminină bruiază ceva din gravitatea unor momente. Iată ideile poetice (cum să le spun altfel?) care mi-au plăcut cel mai mult:
„desprinde-mi mâna lin din mâna ta, ca-ntr-o uitare/ un lotus lent îndepărtându-se de mal/.../ desprinde-mi mâna lin, n-o să mă doară,/ aşa cum scoicile – lipite mâini – nu simt/ din rugăciunea lor când sunt desprinse...” („Sunt scoici în care marea n-a rodit”);
„Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,/ căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii/ şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci/ nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.” („Desuet”)
„eu şi tu ne bem timpul îl savurăm/ în salon tolăniţi printre perne de catifea/ şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri/ se târăsc la picioarele noastre se gudură/ fă-mă catren zice unul firav şi suav pisică gânditoare/ fă-mă distih vreau să fiu odă/ am filoh şi troheu şi dactil” („Supravieţuire”)
RADU ALEXANDRU. „Dacă timpul va fi îngăduitor cu dv., mi-ar plăcea să îmi explicați de ce poemul inserat (mai jos) este de valoare. V-am dat şi link- ul de unde l-am copiat: Clubul de lectură Institutul Blecher. Făcând public acest răspuns pe blogul dv., poate vor înţelege şi alte persoane de ce este valoros.
Dacă este posibil, vă rog să postaţi nişte poeme ale contemporanilor (poeţi consacraţi) pe care le considerați de calitate, de valoare. Cei care vizitează blogul să ia aminte cum se scrie un poem adevărat.”
Poemul lui Ilieş Gorzo, „simone d. beauvoir”, copiat de dv., este LIPSIT de valoare. Autorul mizează pe şocul pe care l-ar putea provoca imitând gândirea naiv-licenţioasă a unei fete dintr-o familie proastă. Modul ei golănesc de-a înţelege relaţia cu un bărbat nu-l şochează – cel mult îl dezgustă – pe un om educat, iar de plăcut nu poate să placă decât unui intelectual care face eforturi să se exprime ceremonios, care simulează, deci că este intelectual, şi aşteaptă cu nerăbdare ocazia să vorbească murdar. (Cunosc pe cineva care consideră un chin să mănânce din farfurie, folosindu-se de furculiţă şi cuţit, iar când rămâne singur acasă simte o plăcere să hăpăie mâncarea cu gura, direct din cratiţă.)
Cât priveşte poemele cu adevărat valoroase, doritorii le pot găsi ei înşişi în cărţile unor poeţi de azi ca Emil Brumaru, Ana Blandiana, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop.
„Ca prizonier al vieţii, mă revolt/ Şi către ceruri eu întreb: de ce?/ Departe, în esenţa lui de loc/ Un strop de moarte este în orice// În viitor, ca şi în ce-a trecut/ Un strop de moarte vine să vegheze/ Fantasme care nu mai sunt de mult/ Şi nu vor fi nicicînd ca să dureze.”
Epigramele, lipsite aproape complet de umor, mai degrabă jignesc decât amuză. Un singur exemplu:
„Am auzit o veste,doamne/ Care nu este prea drăguţă/ Cică, Becali, pe sub haine/ Ar avea blană de... maimuţă!”
Sunteţi, regret că trebuie să v-o spun, departe de literatură.
LILIANA DAVID. Amestecul de science-fiction, proză fantasy şi poezie din povestirile dv. reprezintă, de fapt, un mod de a visa cu ochii deschişi. Este frumos că vă petreceţi astfel timpul (care bărbat nu şi-ar dori să întâlnească, în vremurile noastre atât de lipsite de poezie, o femeie ca dv.?), dar textele care rezultă n-au valoare literară. De ce? Probabil pentru că, scriind, nu aveţi în vedere un cititor căruia vă adresaţi, nu urmăriţi emoţionarea lui, ci vă scăldaţi de una singură în plăcerea reveriei. Defularea – iertaţi-mă că fac propoziţii apodictice, ca Moise – nu produce literatură.
În plus, impresia este stricată uneori de reminiscenţe din filmele SF americane:
„– Nic, redresează naveta! Mir, ţi-ai revenit?
– Da, şefa. Nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Trebuie să ieşim de aici, să ne întoarcem pe Lună.
– Am redresat sistemul de timp subspaţial. Aici a fost o mică problemă, spuse Nic.
– Atât de mică încât era să ne trezim în alt univers. De fapt, am fost acolo.
– Cum… am fost acolo? mă întrebă Mir.
– Voi nu aţi simţit?
– Eu nu ştiu nimic.
– Nic, tu ai simţit ceva?
– Am simţit un miros cunoscut, când m-am trezit. Atât. Ai vreo explicaţie?
– Era mirosul lui Roger. Am revăzut toată scena dispariţiei sale. Probabil se străduieşte să se întoarcă. Dar n-a reuşit… Încearcă să ne contacteze prin subspaţiu. Cred că e prins între cele două universuri. Nu poate fi de două ori în acelaşi univers. S-ar autoanula. Doar dacă şi-a schimbat structura ADN. Însă nu ştiu cum ar fi putut face asta.
– Mai avem câteva minute şi ajungem. Acum ieşim în spaţiu.”
LIA VERNESCU. În poezie, ca şi în proza pe care mi-aţi trimis-o cândva, faceţi, din punct de vedere stilistic, un fel de patinaj artistic, cu alunecări rapide şi piruete graţioase, demne de aplaudat. Totuşi, sunt, parcă, prea multe cuvinte în textele dv. Impresia de... volubilitate feminină bruiază ceva din gravitatea unor momente. Iată ideile poetice (cum să le spun altfel?) care mi-au plăcut cel mai mult:
„desprinde-mi mâna lin din mâna ta, ca-ntr-o uitare/ un lotus lent îndepărtându-se de mal/.../ desprinde-mi mâna lin, n-o să mă doară,/ aşa cum scoicile – lipite mâini – nu simt/ din rugăciunea lor când sunt desprinse...” („Sunt scoici în care marea n-a rodit”);
„Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,/ căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii/ şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci/ nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.” („Desuet”)
„eu şi tu ne bem timpul îl savurăm/ în salon tolăniţi printre perne de catifea/ şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri/ se târăsc la picioarele noastre se gudură/ fă-mă catren zice unul firav şi suav pisică gânditoare/ fă-mă distih vreau să fiu odă/ am filoh şi troheu şi dactil” („Supravieţuire”)
RADU ALEXANDRU. „Dacă timpul va fi îngăduitor cu dv., mi-ar plăcea să îmi explicați de ce poemul inserat (mai jos) este de valoare. V-am dat şi link- ul de unde l-am copiat: Clubul de lectură Institutul Blecher. Făcând public acest răspuns pe blogul dv., poate vor înţelege şi alte persoane de ce este valoros.
Dacă este posibil, vă rog să postaţi nişte poeme ale contemporanilor (poeţi consacraţi) pe care le considerați de calitate, de valoare. Cei care vizitează blogul să ia aminte cum se scrie un poem adevărat.”
Poemul lui Ilieş Gorzo, „simone d. beauvoir”, copiat de dv., este LIPSIT de valoare. Autorul mizează pe şocul pe care l-ar putea provoca imitând gândirea naiv-licenţioasă a unei fete dintr-o familie proastă. Modul ei golănesc de-a înţelege relaţia cu un bărbat nu-l şochează – cel mult îl dezgustă – pe un om educat, iar de plăcut nu poate să placă decât unui intelectual care face eforturi să se exprime ceremonios, care simulează, deci că este intelectual, şi aşteaptă cu nerăbdare ocazia să vorbească murdar. (Cunosc pe cineva care consideră un chin să mănânce din farfurie, folosindu-se de furculiţă şi cuţit, iar când rămâne singur acasă simte o plăcere să hăpăie mâncarea cu gura, direct din cratiţă.)
Cât priveşte poemele cu adevărat valoroase, doritorii le pot găsi ei înşişi în cărţile unor poeţi de azi ca Emil Brumaru, Ana Blandiana, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop.
marți, 31 ianuarie 2012
Să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult...
DARIAN NOAN. „Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să citiţi piesele mele de teatru şi că mi-aţi răspuns atât de repede. Ar trebui să înţeleg, din tonul dv., că nu merită să mă mai ostenesc să scriu...(?)
Deşi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dv, îndrăznesc să vă mai rog ceva. Cred că ar fi util nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea celor care vă trimit scrieri de-ale lor, să ne daţi şi câteva repere, de preferat cât mai apropiate posibilităţilor noastre de comparaţie. De pildă, in cazul meu, dacă mi-aţi putea indica o piesă de teatru contemporană (românească, la modul ideal) care, după părerea dv. este bine scrisă, originală, profundă. Pe care mi-aţi da-o ca exemplu?”
Eu, cred, dimpotrivă, că merită să mai scrieţi. Dar mi-ar plăcea ca textele dv. să aibă mai multă profunzime. Dintre dramaturgii români, cred că ar fi bine să-l citiţi pe Matei Vişniec. Piesele lui au o frumuseţe stranie, fiind o sinteză de literatură a absurdului şi expresionism. În plus, construcţia lor este „la vedere”, ca mecanismele acelor ceasuri închise în carcase transparente.
CĂTĂLIN CONSTANTIN. Este inteligent conceput şi poemul despre Isus Hristos (pe care vi-l reprezentaţi ca pe un nebun dintr-un ospiciu). Încep să cred că răspunsul meu de data trecut a avut un efect pozitiv asupra dv., făcându-vă să-l părăsiţi pe Satan în favoarea Mântuitorului...
ANA MARIA STĂNILĂ. În textele dv. sunt fulguraţii de poezie, care nu numai că durează prea puţin, dar nici compun un tot unitar, ca să rămână în conştiinţa cititorului. Oricum, aveţi înclinaţie pentru poezie.
MILENA SLOVENSKI. „Trebuie să recunosc că am emoţii, ca la examen, în timp ce scriu e-mail-ul acesta, pentru că tocmai am terminat de citit cartea dumneavoastră „Cum te poti rata ca scriitor”(a fost savuroasă de la început până la sfârşit şi mă felicit că am găsit-o în librarie, am râs zgomotos) Ca o consecinţă logică vă trimit o incercare de poezie pentru a-mi spune dacă are sens sau nu să continui. Menţionez că lucrez ca medic şi nu îmi propun să-mi fac din scris o meserie.”
„Divorţul/ A devenit/ obsesie in mintea obosită/ Pe lângă/ decizii şi uşi închise de deschis/ O lecţie/ învăţată şi primită/ Scrisă,/ subliniată, repetată,/ chiar şi-n vis./ Când ....te-ndoieşti/ de fiecare pas/ Când.... fiecărui/ gând ţi se cere să-i dai glas/ Când...din fir/ nu a mai rămas nimic de despicat/ Când ...nici/ măcar un nerv intact de tocat./ Când.../ numele nu mai ştii să ţi-l scrii,/ Tu încă/ speri la ziua în care îţi revii?”
Şi eu am emoţii când mă duc la medic/ Aşa că suntem chit.
Poemul despre divorţ, singurul pe care mi l-aţi trimis, nu are valoare literară. Este prozaic. Dar dovedeşte că aveţi capacitate de autoanaliză şi reflecţie, ceea ce nu este puţin.
ION VALENTIN CEAUŞESCU. Poemele dv. sunt de-o originalitate frapantă. Aveţi o imaginaţie prodigioasă, un simţ al comediei existenţei, un mod ingenios de vă folosi cultura literară. Mizez pe dv. ca poet.
„Trecuseră deja mulţi ani de când/ Cei şapte contra plebei/ Îţi măcinau creierele la o cisternă de bere/ Când discuţia lâncezea/ Ei îşi rodeau mâinile până la umeri/ Când ideile începeau să curgă/ Noi braţe colorate le creşteau la loc// Trecuseră deja prea mulţi ani/ De când încercau să găsească răspunsul/ Milioane de oameni trecuseră pe lângă masa lor/ Barul se renovase deja/ De nouă ori fără ca ei să se fi ridicat/ de pe scaunele/ care erau zdrelite murdare mâzgălite”
EMILIA CANEA. În zadar sunteţi o fiinţă sensibilă (în mod evident sunteţi), dacă vă lipseşte o educaţie intelectuală serioasă. Poemele dv. sunt naive, seamănă cu nişte compuneri şcolare versificate:
„Floare de colţ, floare de piatră,/ În fiecare noapte-aşteaptă/ În neclintirea ei măreaţă,/ S-o-nvăluie a zilei ceaţă.// Se uită mândră către stele,/ Dar strălucind mai mult ca ele,/ O frumuseţe delicată,/ Curată, albă, nepătată.// Nu trece zi fără să vrea/ În faţa soarelui să stea,/ Strângând încet între petale/ Lumini şi umbre-adânci şi pale.// Din locul său, pe colţ de stâncă,/ Privirea-n juru-i şi-o aruncă,/ Nădăjduind, visând, sperând,/ Tot împletind gând după când.”
(În treacăt fie spus, „nădăjduind” şi „sperând” înseamnă acelaşi lucru.)
În această etapă a evoluţiei dv. ar fi bine să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult.
Deşi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dv, îndrăznesc să vă mai rog ceva. Cred că ar fi util nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea celor care vă trimit scrieri de-ale lor, să ne daţi şi câteva repere, de preferat cât mai apropiate posibilităţilor noastre de comparaţie. De pildă, in cazul meu, dacă mi-aţi putea indica o piesă de teatru contemporană (românească, la modul ideal) care, după părerea dv. este bine scrisă, originală, profundă. Pe care mi-aţi da-o ca exemplu?”
Eu, cred, dimpotrivă, că merită să mai scrieţi. Dar mi-ar plăcea ca textele dv. să aibă mai multă profunzime. Dintre dramaturgii români, cred că ar fi bine să-l citiţi pe Matei Vişniec. Piesele lui au o frumuseţe stranie, fiind o sinteză de literatură a absurdului şi expresionism. În plus, construcţia lor este „la vedere”, ca mecanismele acelor ceasuri închise în carcase transparente.
CĂTĂLIN CONSTANTIN. Este inteligent conceput şi poemul despre Isus Hristos (pe care vi-l reprezentaţi ca pe un nebun dintr-un ospiciu). Încep să cred că răspunsul meu de data trecut a avut un efect pozitiv asupra dv., făcându-vă să-l părăsiţi pe Satan în favoarea Mântuitorului...
ANA MARIA STĂNILĂ. În textele dv. sunt fulguraţii de poezie, care nu numai că durează prea puţin, dar nici compun un tot unitar, ca să rămână în conştiinţa cititorului. Oricum, aveţi înclinaţie pentru poezie.
MILENA SLOVENSKI. „Trebuie să recunosc că am emoţii, ca la examen, în timp ce scriu e-mail-ul acesta, pentru că tocmai am terminat de citit cartea dumneavoastră „Cum te poti rata ca scriitor”(a fost savuroasă de la început până la sfârşit şi mă felicit că am găsit-o în librarie, am râs zgomotos) Ca o consecinţă logică vă trimit o incercare de poezie pentru a-mi spune dacă are sens sau nu să continui. Menţionez că lucrez ca medic şi nu îmi propun să-mi fac din scris o meserie.”
„Divorţul/ A devenit/ obsesie in mintea obosită/ Pe lângă/ decizii şi uşi închise de deschis/ O lecţie/ învăţată şi primită/ Scrisă,/ subliniată, repetată,/ chiar şi-n vis./ Când ....te-ndoieşti/ de fiecare pas/ Când.... fiecărui/ gând ţi se cere să-i dai glas/ Când...din fir/ nu a mai rămas nimic de despicat/ Când ...nici/ măcar un nerv intact de tocat./ Când.../ numele nu mai ştii să ţi-l scrii,/ Tu încă/ speri la ziua în care îţi revii?”
Şi eu am emoţii când mă duc la medic/ Aşa că suntem chit.
Poemul despre divorţ, singurul pe care mi l-aţi trimis, nu are valoare literară. Este prozaic. Dar dovedeşte că aveţi capacitate de autoanaliză şi reflecţie, ceea ce nu este puţin.
ION VALENTIN CEAUŞESCU. Poemele dv. sunt de-o originalitate frapantă. Aveţi o imaginaţie prodigioasă, un simţ al comediei existenţei, un mod ingenios de vă folosi cultura literară. Mizez pe dv. ca poet.
„Trecuseră deja mulţi ani de când/ Cei şapte contra plebei/ Îţi măcinau creierele la o cisternă de bere/ Când discuţia lâncezea/ Ei îşi rodeau mâinile până la umeri/ Când ideile începeau să curgă/ Noi braţe colorate le creşteau la loc// Trecuseră deja prea mulţi ani/ De când încercau să găsească răspunsul/ Milioane de oameni trecuseră pe lângă masa lor/ Barul se renovase deja/ De nouă ori fără ca ei să se fi ridicat/ de pe scaunele/ care erau zdrelite murdare mâzgălite”
EMILIA CANEA. În zadar sunteţi o fiinţă sensibilă (în mod evident sunteţi), dacă vă lipseşte o educaţie intelectuală serioasă. Poemele dv. sunt naive, seamănă cu nişte compuneri şcolare versificate:
„Floare de colţ, floare de piatră,/ În fiecare noapte-aşteaptă/ În neclintirea ei măreaţă,/ S-o-nvăluie a zilei ceaţă.// Se uită mândră către stele,/ Dar strălucind mai mult ca ele,/ O frumuseţe delicată,/ Curată, albă, nepătată.// Nu trece zi fără să vrea/ În faţa soarelui să stea,/ Strângând încet între petale/ Lumini şi umbre-adânci şi pale.// Din locul său, pe colţ de stâncă,/ Privirea-n juru-i şi-o aruncă,/ Nădăjduind, visând, sperând,/ Tot împletind gând după când.”
(În treacăt fie spus, „nădăjduind” şi „sperând” înseamnă acelaşi lucru.)
În această etapă a evoluţiei dv. ar fi bine să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult.
joi, 26 ianuarie 2012
Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9
DARIAN NOAN. Piesa de teatru „Plagiat” este o satiră de moravuri scrisă dezinvolt, dar lipsită de profunzime, pe linia comediilor (astăzi uitate) ale lui Aurel Baranga.
Următoarea piesă, „Din Infern, Magdalena”, subintitulată, într-un stil de un senzaţionalism ieftin, „strigăt de groază şi mister”, dezvoltă simplist şi pe alocuri frivol o idee originală şi productivă din punct de vedere dramaturgic: o femeie, Magdalena Anghelov, moartă de 22 de ani şi aflată în Iad, ne povesteşte,, nouă, celor încă în viaţă, cum e în lumea de dincolo. („După ce murim, nu ne mai amintim cine am fost şi ce am făcut înainte să ajungem aici. Cel puţin aşa e aici, în iad. Ni se agaţă de gât sau de un picior o plăcuţă pe care scrie: nume, prenume, data morţii şi adresa exactă unde am fost repartizaţi. Cam atâta... Păi ce credeţi? Dacă ne-am putea aminti tot ce vrem, poate ne-am aminti ceva plăcut, şi am fi chiar fericiţi preţ de câteva clipe, ori... aici e iadul, doar v-am spus. De unde atâta debandadă, fiecare să-şi amintească ce are chef?)
În sfârşit, „12/21 sau A doua venire” tratează, cu o superficialitate gazetărească, o temă gravă, de care s-au ocupat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Dostoievski, de exemplu, în „Fraţii Karamazov”) şi nume ipotetica revenire a lui Isus Hristos pe pământ.
CARMEN GHEORGHE. O agitaţie interioară ieşită din comun, o nervozitate erotică paroxistică, acestea sunt trăsăturile distinctive ale personajului feminin din proza dv., în care probabil vă proiectaţi. Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9. Nu 10 pentru că, din cauza unui mod precipitat de a scrie, apar în text şi unele omisiuni, forţări ale sensului unor cuvinte etc. Oricum, îmi pun speranţe în dv.
RADU ALEXANDRU. „Lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, dar ce folos?! Un geniu rămâne totuşi un geniu şi nu are nevoie să îl descoperiţi dumneavoastră. Să îl descoperiţi este mai uşor, să îl ajutaţi este mai greu, dar satisfacţiile sunt altele. Dacă într-adevăr vreţi să realizaţi ceva memorabil, alegeţi persoane, din rândul celor care vă scriu, pe care le consideraţi talentate şi ajutaţi-le să devină prozatori/poeţi cu renume, marca Alex Ştefănescu. Aţi acumulat foarte mult şi ar fi păcat să nu dăruiţi măcar o parte din ceea ce aţi dobândit. Aşa văd eu inţiativa dumneavoastră finalizată: oameni simpli din popor, dar talentaţi, care devin un nume pentru literatura română sprijiniţi de dumneavoastră.
Dacă v-am deranjat prin acest mesaj, îmi cer scuze. E doar o opinie personală, nimic mai mult.”
Nu m-aţi deranjat. Dar înainte de a vă răspunde îi invit pe cei care îmi scriu să comenteze ei opinia dv.
CĂTĂLIN CONSTANTIN. Există un demonism premeditat în poezia dv., şocant pentru cititor. Poemul în care vorbiţi explicit de prietenia dv. cu Satan reprezintă un mod inteligent de a provoca gândirea comună:
„L-am bănuit pe Satan într-o zi/ Oare el va fi fiind vinovat/ de cugetul meu smintit/ ca o gheară strângând disperat inima/ dorind s-o stoarcă de păcat,/ de morbul ce l-am adunat,/ de cuvântul ce-şi lua glas schivnicesc?/ M-am închinat de atunci la sfintele-i cruzimi,/ la geometria lor de prin icoane/ şi frate mi s-a declarat,/ ne-am însoţit părtaşi la crudele orori/ şi am băut din moarte ca din vin/ sătui peste firesc de-acest festin/ şi îmbătaţi ca-n tragicul grecesc/ bacantele ne-au sărutat/ de am crezut că-nnebunesc./ Şi fermecat de îndoială,/ de boală, chiar şi de urât,/ cortina-n două am sfâşiat,/ în joc grotescu-am exprimat/ şi ca un blestemat erou/ adânc în beznă m-am nălţat,/ celui prea mic i-am fost călău,/ de la cel mare am furat,/ cu bucurie am adunat/ plăceri ce dracu însuşi n-a gustat./ Am sodomit în gând şi-n faptă/ şi am hulit nebuni pe Dumnezeu,/ iubindu-ne această soartă/ de-a fi trufaşi şi de-a nega mereu,/ doar fericirea am căutat,/ muşcând din spirit şi din carne/ ca nişte fini esteţi întru păcat./ Pe aceste note profund îngrozitoare,/ pe această scenă de pierzare/ voi fi mai luminos, mai mare/ ca mult prea slăvitul meu prieten/ ce domină peste tartare/ şi ajunşi în punctul culminant/ să-şi plece coarnele adânc.”
Ceea ce scrieţi merită toată atenţia, sunt curios cum veţi evolua.
P.S. Cum aş îndrăzni să nu vă laud când ştiu că sunteţi prieten cu Satan?
Următoarea piesă, „Din Infern, Magdalena”, subintitulată, într-un stil de un senzaţionalism ieftin, „strigăt de groază şi mister”, dezvoltă simplist şi pe alocuri frivol o idee originală şi productivă din punct de vedere dramaturgic: o femeie, Magdalena Anghelov, moartă de 22 de ani şi aflată în Iad, ne povesteşte,, nouă, celor încă în viaţă, cum e în lumea de dincolo. („După ce murim, nu ne mai amintim cine am fost şi ce am făcut înainte să ajungem aici. Cel puţin aşa e aici, în iad. Ni se agaţă de gât sau de un picior o plăcuţă pe care scrie: nume, prenume, data morţii şi adresa exactă unde am fost repartizaţi. Cam atâta... Păi ce credeţi? Dacă ne-am putea aminti tot ce vrem, poate ne-am aminti ceva plăcut, şi am fi chiar fericiţi preţ de câteva clipe, ori... aici e iadul, doar v-am spus. De unde atâta debandadă, fiecare să-şi amintească ce are chef?)
În sfârşit, „12/21 sau A doua venire” tratează, cu o superficialitate gazetărească, o temă gravă, de care s-au ocupat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Dostoievski, de exemplu, în „Fraţii Karamazov”) şi nume ipotetica revenire a lui Isus Hristos pe pământ.
CARMEN GHEORGHE. O agitaţie interioară ieşită din comun, o nervozitate erotică paroxistică, acestea sunt trăsăturile distinctive ale personajului feminin din proza dv., în care probabil vă proiectaţi. Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9. Nu 10 pentru că, din cauza unui mod precipitat de a scrie, apar în text şi unele omisiuni, forţări ale sensului unor cuvinte etc. Oricum, îmi pun speranţe în dv.
RADU ALEXANDRU. „Lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, dar ce folos?! Un geniu rămâne totuşi un geniu şi nu are nevoie să îl descoperiţi dumneavoastră. Să îl descoperiţi este mai uşor, să îl ajutaţi este mai greu, dar satisfacţiile sunt altele. Dacă într-adevăr vreţi să realizaţi ceva memorabil, alegeţi persoane, din rândul celor care vă scriu, pe care le consideraţi talentate şi ajutaţi-le să devină prozatori/poeţi cu renume, marca Alex Ştefănescu. Aţi acumulat foarte mult şi ar fi păcat să nu dăruiţi măcar o parte din ceea ce aţi dobândit. Aşa văd eu inţiativa dumneavoastră finalizată: oameni simpli din popor, dar talentaţi, care devin un nume pentru literatura română sprijiniţi de dumneavoastră.
Dacă v-am deranjat prin acest mesaj, îmi cer scuze. E doar o opinie personală, nimic mai mult.”
Nu m-aţi deranjat. Dar înainte de a vă răspunde îi invit pe cei care îmi scriu să comenteze ei opinia dv.
CĂTĂLIN CONSTANTIN. Există un demonism premeditat în poezia dv., şocant pentru cititor. Poemul în care vorbiţi explicit de prietenia dv. cu Satan reprezintă un mod inteligent de a provoca gândirea comună:
„L-am bănuit pe Satan într-o zi/ Oare el va fi fiind vinovat/ de cugetul meu smintit/ ca o gheară strângând disperat inima/ dorind s-o stoarcă de păcat,/ de morbul ce l-am adunat,/ de cuvântul ce-şi lua glas schivnicesc?/ M-am închinat de atunci la sfintele-i cruzimi,/ la geometria lor de prin icoane/ şi frate mi s-a declarat,/ ne-am însoţit părtaşi la crudele orori/ şi am băut din moarte ca din vin/ sătui peste firesc de-acest festin/ şi îmbătaţi ca-n tragicul grecesc/ bacantele ne-au sărutat/ de am crezut că-nnebunesc./ Şi fermecat de îndoială,/ de boală, chiar şi de urât,/ cortina-n două am sfâşiat,/ în joc grotescu-am exprimat/ şi ca un blestemat erou/ adânc în beznă m-am nălţat,/ celui prea mic i-am fost călău,/ de la cel mare am furat,/ cu bucurie am adunat/ plăceri ce dracu însuşi n-a gustat./ Am sodomit în gând şi-n faptă/ şi am hulit nebuni pe Dumnezeu,/ iubindu-ne această soartă/ de-a fi trufaşi şi de-a nega mereu,/ doar fericirea am căutat,/ muşcând din spirit şi din carne/ ca nişte fini esteţi întru păcat./ Pe aceste note profund îngrozitoare,/ pe această scenă de pierzare/ voi fi mai luminos, mai mare/ ca mult prea slăvitul meu prieten/ ce domină peste tartare/ şi ajunşi în punctul culminant/ să-şi plece coarnele adânc.”
Ceea ce scrieţi merită toată atenţia, sunt curios cum veţi evolua.
P.S. Cum aş îndrăzni să nu vă laud când ştiu că sunteţi prieten cu Satan?
duminică, 22 ianuarie 2012
Amânare
Îmi cer scuze, dar abia joi, 26 ianuarie, pot să postez noi răspunsuri. O voi mai face-o apoi duminică, 29 ianuarie, intrând astfel în normal. Alex. Ştefănescu
luni, 16 ianuarie 2012
Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte, dar scriitorii au
GRIGORE TITION. În loc să apreciaţi răbdarea şi bunăvoinţa cu care am citit textele dv. confuze, vă înfuriaţi că nu v-am lăudat şi mă jigniţi:
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.
ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.
THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.
IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.
GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).
ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.
ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.
THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.
IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.
GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).
ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”
duminică, 8 ianuarie 2012
Nu cred că aveţi numai 9 ani
RADU DRAGOMIR. „Vă mulţumesc mult pentru observaţiile făcute! Voi ţine cont de ele şi, dacă îmi permiteţi, pe viitor o să vă mai trimit texte! Vă doresc un an plin de realizări şi putere maximă la lectură!”
Aştept cu interes noi texte de la dv. Ar fi bine să încercaţi să renunţaţi, ca prozator, la o anumită emfază stilistică, din cauza căreia ideile interesante pe care le aveţi nu ajung la cititor.
MARIANA DOBRICĂ. Povestirile dv. sunt de fapt poeme în proză, diafane, un fel de eşarfe de cuvinte. Se citesc cu plăcere. Reproduc, ca exemplu, începutul uneia dintre ele:
„Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargă pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formează o cascadă la căderea de pe scenă, apoi se strecoară printre scaunele goale, se preling pe scări, invadează coridoarele, ies afară, în stradă, amestecându-se cu trecătorii, norii, frunzele bătute de vântul rece de noiembrie...”
Un volum cuprinzând asemenea texte ar plăcea multor cititori.
BIANCA DOBRESCU. Amplul dv. poem, „Misha şi eu”, monoton-fantezist, în stilul versurilor lui Mircea Ivănescu, vă prezintă ca pe-o autoare experimentată. Acest poem mă convinge (că ştiţi să scrieţi), dar nu mă entuziasmează. În timp ce îl citeam aveam senzaţia că mă uit la o femeie care croşetează la nesfârşit (cuvinte) şi, cu toată simpatia faţă de ea, mai moţăiam din când în când:
„misha-şi colora piciorul drept ronţăia cu poftă ascuţitură de creion/ îi era totuşi dor de vremurile când în orăşelul ăsta de provincie decorat în hârtie creponată/ se găseau să zicem două dame verzi care pricepute îi găteau scoarţă de copac/ nu ştia ce-i iubirea deşi întotdeauna şi-o imagina cenuşie ca toamna/ când a fost romeo în romanul lui shakespeare s-a plâns de final nu a simţit niciodată/ sentimentele alea nenorocite impuse de autor/ misha în orice caz are un trecut bogat/ aşa i-a fost să fie plăteşte pentru păcatele altora/ după cum bine repetă dacă i se cere” etc. etc.
ARTEMIU VANCA. „Vă multumesc pentru observaţiile făcute la cartea mea «Comorile de sub Meseş». V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unul sau două exemple de «formulări convenţionale preluate din stilul administrativ» care, aşa cum aţi observat dv., abundă în cartea mea, pentru a începe să le vânez şi a încerca să le reformulez.”
Am s-o fac cu plăcere (cu plăcerea de a vă fi de folos, nu cu o plăcere răutăcioasă), dar vă rog să fiţi bun şi să-mi mai trimiteţi o dată textul, pentru că l-am şters din computer.
ROXANA MĂLĂESCU. Poemele dv. sunt fel de scrisori în versuri adresate unui bărbat anume. Când le citim ne simţim indiscreţi. Ar trebui să i le trimiteţi numai lui. Sau să le scrieţi astfel încât să creaţi impresia că ni se adresează tuturor.
PETRE PETRE. Relatare voioasă, oralităţi, adieri de poezie – aşa ar putea fi caracterizată proza dv., „Astă-vară, când am tras la edec”. Nu e mare realizare (seamănă cu o scrisoare de vacanţă), dar dovedeşte că nu sunteţi străin de literatură.
RĂZVAN T. COLOJA. Primul capitol din proiectatul dv. roman despre rockeri, „Soldaţi ai terebentinei”, şochează prin hiperrealismul şi plasticitatea descrierilor. Partea proastă este că, de la un moment dat, aceste descrieri devin un scop în sine:
„Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce. Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă. (...) Apoi, ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. (...)
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactic sunt primele care protestează. O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.” etc.
Toate acestea s-ar transforma în literatură dacă ar avea un sens mai înalt.
LIANA MARINESCU. Nu-mi vine să cred că aveţi numai nouă ani. Textele pe care mi le-aţi trimis, scrise la persoana a doua şi adresate unui ipotetic bărbat egoist, seamănă prea mult cu acea retorică a reproşului pe care o practică femeile mature când se ceartă cu iubiţii lor.
GRIGORE TITION. Am citit cu greu eseurile dv. înecate în solipsism, metafizică şi incoerenţă. Probabil aveţi ceva de spus, dar nu se înţelege ce anume. Parcă sunteţi un ostatic cu gura acoperită de bandă adezivă dintr-un film american de acţiune.
Aştept cu interes noi texte de la dv. Ar fi bine să încercaţi să renunţaţi, ca prozator, la o anumită emfază stilistică, din cauza căreia ideile interesante pe care le aveţi nu ajung la cititor.
MARIANA DOBRICĂ. Povestirile dv. sunt de fapt poeme în proză, diafane, un fel de eşarfe de cuvinte. Se citesc cu plăcere. Reproduc, ca exemplu, începutul uneia dintre ele:
„Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargă pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formează o cascadă la căderea de pe scenă, apoi se strecoară printre scaunele goale, se preling pe scări, invadează coridoarele, ies afară, în stradă, amestecându-se cu trecătorii, norii, frunzele bătute de vântul rece de noiembrie...”
Un volum cuprinzând asemenea texte ar plăcea multor cititori.
BIANCA DOBRESCU. Amplul dv. poem, „Misha şi eu”, monoton-fantezist, în stilul versurilor lui Mircea Ivănescu, vă prezintă ca pe-o autoare experimentată. Acest poem mă convinge (că ştiţi să scrieţi), dar nu mă entuziasmează. În timp ce îl citeam aveam senzaţia că mă uit la o femeie care croşetează la nesfârşit (cuvinte) şi, cu toată simpatia faţă de ea, mai moţăiam din când în când:
„misha-şi colora piciorul drept ronţăia cu poftă ascuţitură de creion/ îi era totuşi dor de vremurile când în orăşelul ăsta de provincie decorat în hârtie creponată/ se găseau să zicem două dame verzi care pricepute îi găteau scoarţă de copac/ nu ştia ce-i iubirea deşi întotdeauna şi-o imagina cenuşie ca toamna/ când a fost romeo în romanul lui shakespeare s-a plâns de final nu a simţit niciodată/ sentimentele alea nenorocite impuse de autor/ misha în orice caz are un trecut bogat/ aşa i-a fost să fie plăteşte pentru păcatele altora/ după cum bine repetă dacă i se cere” etc. etc.
ARTEMIU VANCA. „Vă multumesc pentru observaţiile făcute la cartea mea «Comorile de sub Meseş». V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unul sau două exemple de «formulări convenţionale preluate din stilul administrativ» care, aşa cum aţi observat dv., abundă în cartea mea, pentru a începe să le vânez şi a încerca să le reformulez.”
Am s-o fac cu plăcere (cu plăcerea de a vă fi de folos, nu cu o plăcere răutăcioasă), dar vă rog să fiţi bun şi să-mi mai trimiteţi o dată textul, pentru că l-am şters din computer.
ROXANA MĂLĂESCU. Poemele dv. sunt fel de scrisori în versuri adresate unui bărbat anume. Când le citim ne simţim indiscreţi. Ar trebui să i le trimiteţi numai lui. Sau să le scrieţi astfel încât să creaţi impresia că ni se adresează tuturor.
PETRE PETRE. Relatare voioasă, oralităţi, adieri de poezie – aşa ar putea fi caracterizată proza dv., „Astă-vară, când am tras la edec”. Nu e mare realizare (seamănă cu o scrisoare de vacanţă), dar dovedeşte că nu sunteţi străin de literatură.
RĂZVAN T. COLOJA. Primul capitol din proiectatul dv. roman despre rockeri, „Soldaţi ai terebentinei”, şochează prin hiperrealismul şi plasticitatea descrierilor. Partea proastă este că, de la un moment dat, aceste descrieri devin un scop în sine:
„Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce. Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă. (...) Apoi, ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. (...)
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactic sunt primele care protestează. O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.” etc.
Toate acestea s-ar transforma în literatură dacă ar avea un sens mai înalt.
LIANA MARINESCU. Nu-mi vine să cred că aveţi numai nouă ani. Textele pe care mi le-aţi trimis, scrise la persoana a doua şi adresate unui ipotetic bărbat egoist, seamănă prea mult cu acea retorică a reproşului pe care o practică femeile mature când se ceartă cu iubiţii lor.
GRIGORE TITION. Am citit cu greu eseurile dv. înecate în solipsism, metafizică şi incoerenţă. Probabil aveţi ceva de spus, dar nu se înţelege ce anume. Parcă sunteţi un ostatic cu gura acoperită de bandă adezivă dintr-un film american de acţiune.
duminică, 1 ianuarie 2012
Să aveţi inspiraţie în 2012!
RADU-IOAN DRAGOMIR. Din cauza stilului dv. preţios, nu se prea înţelege ce povestiţi. „Seara femeilor căzute în patimi” începe, de exemplu, cu descrierea unor naufragiaţi aruncaţi pe o plajă de valurile mării. Dar această descriere nu ne face să vedem dezastrul, ci doar nişte fraze chinuit-bombastice:
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!
MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.
EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).
GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”
MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.
ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.
GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.
ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.
SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.
IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!
MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.
EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).
GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”
MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.
ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.
GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.
ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.
SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.
IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)