Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine

FLORIN CÂMPEANU. „Jurnal de tătic” – din care reiese că sunteţi un bărbat îndatoritor şi simpatic – prezintă interes doar pentru un cerc restrâns de rude şi prieteni.

GABRIEL MUNTENEGRU. Entuziasmul cu care scrieţi nu este susţinut de o pregătire literară, Trebuie să mai studiaţi. Veţi putea să vă consideraţi format abia în momentul în care o să vă daţi seama singur că romanul dv. „Umbra unui blestem” sună fals.

WILHELM SALATER. Romanul „Abandonul unui cal negru” este scris cu seriozitate, de un intelectual cultivat, dar străin de literatură. Seamănă cu o autobiografie redactată la persoana a treia, într-un solemn limbaj de lemn şi, în acelaşi timp, cu o prezentare didactică, pentru elevi de liceu sau studenţi, a situaţiei politice şi economice din România. Faptul că personajele şi partidele politice sunt fictive nu face romanul mai puţin prozaic.

LORE DANA. Textele dv. epico-eseistice sunt scrise cu o însufleţire care atrage. Există însă riscul ca, în absenţa unei culturi bine asimilate, să rămâneţi la nivelul unei filosofări gazetăreşti:
„Viaţa este pur şi simplu sublimă. Şi, atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanţă cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un şoarece, cât ai puterea să îţi ceri iertare dacă greşeşti, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscrişi la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieşit niciodată şi era dornică să discute cu mine despre internet, cât deţinuţi periculoşi participă cu desene la campania «Salvaţi Pământul», cât poţi râde când eşti copleşit de tristeţe şi plânge când eşti fericit, nu pot decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens şi de scop ar părea.”
Dacă v-aţi completa studiile (ce pregătire aveţi în momentul de faţă?), aţi avea – luând în considerare bucuria dv. de-a gândi – şanse să deveniţi o eseistă valoroasă.

RELI VOICU. Unele imagini din poeziile dv. sunt de neuitat. Reproduc două dintre ele, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„te aştept împletind dicţionare”:
„îţi trimit o lungă scrisoare/ trasă de mii de porumbei”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

LIGIA PÂRVULESCU. Singurul poem pe care mi l-aţi trimis, „Radio Nowhere”, se remarcă prin gravitate şi forţă expresivă:
„pe masa de sărbătoare el era servit cu garnitură de flori/ principala atracţie la spectacolul de grimase şi bocete/ purta costumul de gală pantofii negri de lac în picioarele spălate cu vin/ şi prinse grijuliu cu tifon într-o fundă/ el cadoul-surpriză/ avea urechile negre de sânge stătut/ îngerii îi scormoneau deja măruntaiele căutându-l de amintiri ca pe-o găină de ouă/ ceilalţi aveau nişte feţe de coli trase la xerox/ aglutinate în jurul mesei cu pahare de vişinată în mâini/ le-am zâmbit stângaci şi le-am şoptit să fie într-un ceas bun/ nu cred că astea erau cuvintele s-au uitat la mine rotunjind/ nişte ochi îngroziţi prinşi în cuburi de gheaţă/ am tras uşa după mine încet// maşinile ce poartă sicrie sunt curate/ opresc la semafoare şi nu au sirene ele nu se grăbesc nicăieri/ prin oraş în noaptea asta îşi târăşte picioarele rupte o vară târzie/ pe o bancă sub stâlpi de neon un înger mascul muşcă absent din porţia lui de femelă/ inima lui stripteuza cu vechime în muncă se ondulează obosit la bara braţului său tatuat/ / ascunsă în cimentul unui blockhouse de lux eu încep iar să-mi ascut oasele armele ultime/ şi mă înec în somn cu biblia strâns legată de piept/ căci spre dimineaţă o să plouă coroziv peste noile cruci de lemn/ şi de mâine cimitirele o să reînceapă să dea roată oraşului/ ca nişte haite furioase de câini costelivi”

DANIEL IONUŢ. Se vede imediat că sunteţi inteligent şi că aţi citit mult (poate cam la întâmplare). Dar amestecul de critică literară şi filosofie, aşa cum îl practicaţi dv. (fără discernământ, mai mult din dorinţa de a face paradă de cultură) nu este de bun-gust.

MIHAELA ENACHE. Romanul scris de soţul dv., din care mi-aţi trimis un foarte scurt fragment, are o calitate: este scris cu dezinvoltură. Există însă în cuprinsul lui alunecări spre un umor ieftin, care ar trebui evitate. Spirituale – deşi nu foarte consistente din punct de vedere literar – sunt şi însemnările dv. Lăsând acum obiecţiile la o parte, cert este că amândoi aveţi umor, ceea ce nu e de dispreţuit.

CĂTĂLINA BARBU. Judecând după fragmentul pe care mi l-aţi trimis, romanul „Misterul Mariei” va avea – dacă veţi reuşi să-l terminaţi şi să-l publicaţi – succes de librărie (şi poate şi de critică, în măsura în care criticii nu vor mai defavoriza genul detectivistic). Ştiţi să povestiţi succint şi captivant şi, mai ales, aveţi mereu ce povesti, nu umpleţi paginile cu digresiuni inutile, ca alţi autori. Nu lipsesc unele neglijenţe (repetări ale unor cuvinte, ticuri verbale gazetăreşti etc.), dar sunt puţine şi nesemnificative. Succes!

CĂTĂLIN GOMBOS. Am citit cu interes, fără să mă plictisesc nici un moment, povestirile dv. Toate sunt scrise impecabil. Ştiţi să valorificaţi inteligent experienţa dv. de ziarist. Drept urmare, proza care rezultă, deşi nu are nimic superficial-gazetăresc, are ceva din prospeţimea gazetăriei. Ilustrativă este, în acest sens, povestirea „Bucureştii Noi”, despre spectaculoasele cazuri de persoane care se trezesc la un moment dat cu pielea colorată, în verde, albastru, violet etc. S-ar putea face un film după ea. Din punctul meu de vedere, sunteţi un profesionist al scrisului.

DOROTHEA VANAU. Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine. Cu greu le înţeleg şi pe cele scrise în limba română.

GEORGIANA MOINA. Nu m-a entuziasmat povestirea „Heidegger”. Ideea unei discuţii între două personaje, dintre care unul se referă la ceva, iar al doilea crede că e vorba de altceva, s-a folosit de multe ori, în special în compunerea unor scheciuri pentru teatrul de estradă.

GHEORGHE RECHEŞAN. Proza scurtă scrisă de dv., într-un stil elegant, atrage atenţia printr-un comic de idei de bună calitate:
„Flaubert avea un iepure. De fapt, o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanţa scorţişoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de «M». [...]
Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meşe de păr mătăsoase, cârlionţate, în nuanţa mătăsii de porumb, la romanul său cu madam Bovary.
«Emma c’est moi», ofta el, înmuindu-şi pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând «boschetul lui Ciprys». Scria cîte o frază pe noapte, cizelându-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse în corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsăileze impetuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-şi exhibe neruşinarea ca un casanova provincial, sau măcar să arboreze prin târg un nas îndrăzneţ, asortat la o barbă de conquistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigând pe lângă tâmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară.”
Chiar şi pasajele lirice sunt însufleţite de o veselie secretă:
„Ninsese în ajun, o pospăială subţire abia contura acoperişurile cu o dantelă ajurată în jurul ţiglelor, iar pământul şi pietrele erau acoperite de o pânză subţire şi moale, făcând cute în dreptul uliţelor ca un cearceaf. Îmi place să întorc pietrele de sub zăpadă şi să găsesc în culcuşul de noroi întărit, printre firele de iarbă îngheţate, gândaci negri cu luciri oţelii, ori cărăbuşi verzi, pe care-i puteam înşira pe-o aţă, pentru colierul Cristinei. Platoşa gândacului pârâie străpunsă de acul care trece uşor, curat, împreună cu aţa, fără să vatăme măruntaiele împietrite.”

Nu mergeţi la război cu o sabie de lemn!

DINU URECHE. Am urmat îndemnul dv. şi v-am vizitat blogul. Modul pompos în care vă prezentaţi ca scriitor nu este de bun-gust. Iar textele literare propriu-zise, de un umanitarism retoric, grandilocvente şi siropoase, nu fac nici ele o impresie bună. Ar trebui să vă treziţi din această beatitudine a iluziei că sunteţi scriitor şi chiar să deveniţi – sau măcar să încercaţi să deveniţi – scriitor.

LILIANA FILISAN. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, nu pot să vă răspund printr-un mesaj separat.

SUZANA DEAC. Poemele dv. sunt compuse din imagini frumoase, care se succed la întâmplare, fără o logică poetică. Mulţi autori de astăzi scriu astfel, creând impresia că textele lor pot începe de oriunde şi se pot încheia oriunde sau chiar că, amestecând versurile ca pe nişte cărţi de joc, nu se pierde şi nu se cîştigă nimic. Să facem o experienţă cu unul dintre poemele dv.:
„Vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ vor intra în fotografii/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic.”
Iată, acum, acelaşi poem, cu versurile „amestecate”:
„Noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ vor intra în fotografii.”
Această frumuseţe monotonă nu emoţionează, seamănă cu „muzica de atmosferă” care poate fi auzită în unele baruri.

RADU PĂRPĂUŢĂ. Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil. Reproduc, ca exemplu, un dialog între Dumnezeu şi un beţiv:
„– Vişinel, Vişinel! tună Domnul din înaltul cerului. mai linişteşte-te şi intră odată în rândul oamenilor. Bată-l Crucea ţi-a luat minţile cu totul.
Înfricoşat, Vişinel cade în nas şi sărută pământul dinaintea Domnului-Dumnezeului său.
– Doamne, în mare mila Ta, înţelege-mă şi pe mine că nu mă pot ţine. La început am băut de bucurie pe la cumătrii şi pe la nunţi. Pe urmă mai beau câte un păhărel, că nevastă-mea, Mariţa lui Vraghie, e tânără, iar eu nu mai îs putinte. Mă înţelegi?
– Vişinel, Vişinel, îl ameninţă Domnul încruntat şi necruţător, dar şi atotmilostiv în acelaşi timp.
– Ce să facem? Suntem făcuţi din carne, Doamne.
– Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
– Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie şi de necazuri. Uite, acu’ Ghiocel, şoşoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii şi cu alţii. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de ruşine.
– Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-şi de Fiul Său.
– S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu’. S-o dus în Germania, şi-acolo face tot felul de ciordalâcuri cu alţii de sama lui.
– Aoleu! În Germania!? Vezi să nu mă pui în cârd cu nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei!”
Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi.

FLORIN VLADA. Ultrascurtul roman satiric (cum să-l numim altfel?) „Moartea unui şef de gară” este scris cu vervă. Personajele aduc aminte, vag, de Tanţa şi Costel ai lui Ion Băieşu. Totuşi se vorbeşte prea mult, fără justificare estetică, în cuprinsul lui. Deşi aţi structurat naraţiunea într-un mod ingenios, multe dialoguri creeză impresia că „nu se mai termină”.

ALEXANDRU COŞCIUG. Ceea e mi-aţi trimis e o teorie ştiinţifică fantezistă versificată, uşor caraghioasă. Ironiile dv. la adresa artificialităţii vieţii de azi alternează cu umorul involuntar:
„Acuma naşte şi Adam, şi nu mai pare făcătură,/ Iar Eva-i fecundată-n vitro, căci asta-i noua partitură./ Acum ai devenit model, modelul de la noua şcoală,/ Unde toţi oamenii-s la fel, iar lui Adam nu i se scoală/ Nici o idee nouă, care să domolească în vre-un fel/ Torentul evoluat prin Eva şi-armonizat numai prin El.// Clistronul, ce mai stă în coasta sălbaticului om din tine,/ Va dispărea, pentru că, mâine, în vitro credem că-i mai bine./ Astfel sunt multe armonii, din care Domnu-a scris în Carte/ Că numai El şi numai dracu sunt cei de care avem noi parte./ Tu, un om liber şi-nţelept, poţi să alegi diapazonul de acord:/ Te duci cu sufletul la El sau dracu-ţi schimbă sânge-n cord?”
Atacaţi într-un mod naiv marile teme ale reflecţiei filosofice. V-aţi dus la război cu o sabie de lemn.

VIRGIL STAN. Scenele erotice din romanul dv. „Cât de multe iubesc...” scandalizează nu prin erotismul lor, ci prin stilul chinuit-ceremonios în care sunt descrise, prin amestecul rebarbativ de literatură bombastică şi discurs oficios:
„Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea. Scăpând şi de acest obstacol împotriva împlinirii nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduce cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldură îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scorbura coapselor sale neastâmpărate.”

IULIAN BĂNILĂ. Este surprinzător faptul că nu sunteţi conştient de talentul dv. (sau poate doar jucaţi comedia modestiei). Cele două scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt cuceritoare prin inventivitate, umor, moblitate a gândirii asociative. Portretul în mişcare al personajului pe care îl numiţi „un mogul al plăcerii” este antologic:
„L-am cunoscut într-un bar studenţesc, «Cannabis», unde, mânat de o înduioşătoare compasiune, tocmai vegheam ca o graţioasă căprioară cu ochi asiatici să nu care cumva să se plictiseacă, când iată, intră el. Sfios, ca o cocotă masculină ieftină, Lazăr s-a aşezat la masa-mi. Amuşină, se gudură şi zâmbeşte insinuant. Cinci minute mă ignoră politicos, apoi o priveşte pervers în irişii de stepă. Tacticos, cu o privire plină de neprevăzut, îşi scoate setul de cătuşe, trusa de voiaj a violatorului amator şi agenda. Cu sprâncenele se-ncruntă, cu buzele îşi umezeşte degetul, cu degetul răsfoieşte agenda. Dar iată că zâmbeşte! Da! A găsit timp în încărcatul său program. Clipesc de două ori şi rămân singur. Ezit câteva secunde, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat şi mă trezesc alergând afară. Prea târziu! Un taxi luxos, cu fata visurilor mele, Lazăr şi tapiţerie din piele, porneşte în trombă spre-o luxuriantă garsonieră. Pe ea am văzut-o a doua zi, când, cu un ochi albastru şi altul sincer, îmi spunea:
– Să nu-ţi imaginezi ceea ce deja e evident.Am fost la el să iau o carte!”

SARA VOINESCU. Povestirile dv., inspirate în general din viaţa de fiecare zi, sunt simpatice, dar nu mai mult decât atât. Le lipseşte o semnificaţie literară. Merită să le citiţi celor din familie sau prietenilor, ca să-i amuzaţi, nu să le puneţi în circulaţie pentru mii de cititori.

BIANCA DAN, GABRIEL MĂRGEAN, DAN NOVAC,VALENTIN NICOLAE, VIOREL CARTAŞ, aDuTZaDivA aDuTZaDivA, VLADI MUNTEAN. Nu vă lipsesc talentul, sensibilitatea, pasiunea pentru literatură, dar încă nu sunteţi formaţi ca scriitori. Vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.

În distribuirea talentului îşi bagă şi dracu' coada

OLIVIU CRÂZNIC. Faptul că romanul „...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” este „singurul roman din literatura română scris în stilul gothic propriu-zis, gen Walpole, Poe, LeFanu sau Lovecraft” (în condiţiile în care „Taina gorunului” şi „Schimnicul” de Vasile Voiculescu, ca şi „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade sunt nuvele, nu romane) nu reprezintă, luat în sine, o mare realizare. Literatura nu este un tabel al lui Mendeleev în care trebuie umplute neapărat toate căsuţele. Scriitorii importanţi fac necesară inventarea unor căsuţe noi.
Meritul romanului dv. constă în altceva şi anume în faptul că este scris bine. Şi că se citeşte cu plăcere şi cu... groază. Nu sunt un adept al genului (care mi se pare destinat cititorilor naivi), dar talentul dv. de a folosi cu desăvârşită eleganţă un stil (este adevărat, creat de alţii) rămâne incontestabil.
SEBASTIAN NEAGU. Versurile dv. par stenograma unui delir. Totuşi, au o anumită expresivitate care suscită interesul cititorului:
„la capătul pervazului creşte/ un şobolan care nu se sperie de lumină/ aş spune că în timpul zilei/ mai mult ca oricând se lungeşte şi/ râgâie ca un bebeluş/ îl lovim în spate cu linguri de lemn/ îşi dă ochii peste cap/ se face seară şi un băiat/ sărută fata cu un rânjet oribil chiar sub balcon” etc.
Se întâmplă chiar, uneori, ca din ceea ce s-ar putea numi o fervoare a incoerenţei să rezulte imagini încântătoare, cum este aceea a porumbeilor de zăpadă care ies din gurile oamenilor de zăpadă:
„la colţ aşteptau femeile/ de colţ se atingeau femeile/ orbitor/ fără să fie vorba de răzbunare refuz teamă/ am întinerit în frigul ăla şi/ mi-au crescut palmele ochii mi s-au înmulţit/ nu ştiu eram mai zdravăn/ şi ca dintr-o bere turnată pe asfalt/ au ieşit porumbei de zăpadă din gurile/oamenilor de zăpadă din burţile oamenilor de/ zăpadă au ieşit limacşii de zăpadă/ s-au apucat de înghiţit colţuri”.
Dacă poezia este, aşa cum cred unii autori, un delir controlat, se poate spune că dv. deocamdată îndepliniţi doar prima dintre cele condiţii.
MARINA POPESCU. Aveaţi, într-adevăr, motive să fiţi nerăbdătoare să primiţi un răspuns. Sunteţi o autoare sensibilă şi experimentată, care merită toată atenţia. Poemele dv., scrise aparent fără efort, seamănă cu dansul improvizat pe stradă de un tânăr într-un moment de exuberanţă. Dar învolburarea de cuvinte (plină de enumerări fără o logică anume, oralităţi, confesiuni fugitive etc.) are consistenţă lirică. Ceea ce în timpul lecturii pare o joacă rămâne până la urmă în amintirea cititorului ca un moment de meditaţie melancolică.
„Bucureşti, ai petrecut straşnic/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer/
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale
ţi-ai trimis bucuria/ spre adevăratele stele/ ai aruncat trecutul în paginile de istorie/ din care ai făcut confetti/ (am citit până în ultimul ceas/ Un secol cu Neagu Djuvara)/ ţi-ai dat iar în petic/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti/
Bucureşti ia-ţi acum copiii străzii de mână/ du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 2011./ O să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte.” („Revelionul oraşului meu”)
Toate poemele trimise mi-au plăcut. Mai reproduc unul, „Calea Floreasca nr.1”, scris exclusiv într-un registru grav (este o surpriză faptul că puteţi schimba tonul, păstrându-vă totuşi identitatea literară):
„Nu pot vorbi azi în ochi mi-au crescut/ paturi de spital pe buzele mele apasă/ mâini gălbejite cu vene umflate vene de cauciuc/ mă uit după înger dar el pe marginea pervazului/ cu porumbeii se pregăteşte să-şi ia zborul/ aici e cald tot mai cald viaţa noastră/ se topeşte alunecă pe podea/ mercur sub tălpile goale ale amiezii/ în coronarele mele o moarte mică şi roşie/ se plimbă ca o soluţie de contrast/ în căutarea fisurilor toate acele rupturi/ de lume şi de mine. Dacă nici mâine / nu o să pot vorbi e pentru că/ spitalul îmi striveşte trupul ca o cruce uriaşă/ cu răstigniţii ei cu tot.”
Renunţaţi, vă implor, la pseudonime! O să-i zăpăciţi pe copiii care vor învăţa despre dv. în manualele şcolare.
GEORGE ŞERBAN. Proza dv. memorialistică se caracterizează prin fluenţă, gingăşie şi... amatorism. Dacă aş fi Dumnezeu, pe un om ca dv. l-aş face scriitor, nu – cum se mai întâmplă – pe unul egoist şi sarcastic. Se pare însă că în distribuirea talentului îşi bagă şi dracu’ coada.
Oricum, autobiografia dv. romanţată, aşa naivă cum e, m-a înduioşat:
„Îmi plăcea teribil mersul cu picioarele goale prin praful foarte fin al uliţelor satului. Cu toate că mama mă sfătuia să port sandalele, lângă poartă la ieşirea din curte, era o tufă unde le ascundeam şi pe aici ţi-e drumul!... Câtă plăcere simţeam alergând în pasul ştrengarului prin praful fin şi cald, care ţâşnea dintre degetele picioarelor. Pe stânga şi pe dreapta uliţei erau pomi fructiferi şi foarte mulţi salcâmi, aşa că aveam la discreţie fructele şi florile de salcâm care mi se păreau delicioase, mai ales când foamea îmi chinuia stomacul. Să spăl de praf fructele, nici pomeneală, le ştergeam pe fundul pantalonaşilor, puţin cu palma şi la guriţă.”
ANDREI TROCEA. Aveţi fantezie, mobilitate intelectuală, spirit ludic, dar romanul pe care mi l-aţi trimis, „Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa” nu depăşeşte nivelul unui joc literar studenţesc:
„Altă întâlnire. De data asta cu MarketingManageriţa celei mai mari companii de fuste încreţite. Pentru pisici. Acum un an MiculVânzător îi trimisese primul mesaj. Îi povestea că sunt singura agenţie de advertising specializată în comunicare felină. Că au lucrat cu peste 86 de firme din domeniu, că au promovat cutare şi cutare produs, că sunt onoraţi că reclama celebrului «Mâţospray» rulează de o lună pe TV, bineînţeles cu aportul lor. Şi începuse atacul: un «prin urmare» (lipsit de concizie), «vă propun» (prea distant), «dacă timpul vă permite» (slugarnic), «o întâlnire la sediul nostru» (recuperare târzie de prestanţă), «sau, dacă vă e mai la îndemână, la dvs» (lingăule!).
Normal că n-a primit niciun răspuns. Anormal pentru el până când, la câteva săptămâni după aceea, a citit un manual despre poziţionarea ierarhică faţă de interlocutor.”
BEATRIX. „Din răspunsul dv. reiese că până la literatură mai am de făcut doar un pas. Îmi puteţi spune cât de mare sau de mic este pasul?”
Un pas mic pentru dv., un pas uriaş pentru omenire.
DORIAN DUMA. Ştiţi multe despre mine (mai multedecât ştiu eu). Dacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată, n-am să vă întreb „Ce mai faceţi?”, ci „Ce mai fac?” (aşa cum l-a întrebat odată, înainte de 1989, Adrian Păunescu pe Tudor Postelnicu, şeful Securităţii).
RISTEA C. Nu vreau să vă divulg numele celor mai valoroşi autori descoperiţi de mine până acum. Mi-e teamă că află marile puteri şi mi-i fură.

Vă trebuie un feedback

G. Sunteţi replica feminină, peste aproape un secol, a lui Ilarie Voronca. Cheltuiţi imagini frumoase cu nonşalanţa cu care o nevastă de miliardar risipeşte banii la cumpărături. Merită apreciat faptul că imaginile sunt chiar frumoase, în esenţa lor, şi nu au doar un rol decorativ:
„Hai în Rai cu troleul şi-o să ne compostăm îngerii păzitori cu dinţii şi-o să fumăm timpul cu bunici în loc de filtru. Vii...?”
E foarte mult, dar e foarte puţin faţă de ceea ce aţi putea să faceţi cu talentul dv. Trebuie să jucaţi la miză mai mare.
MIHAELA DUMITRIU (MAŞA). Povestirea „Tangun, maestrul vorbelor”, concepută ca o parabolă orientală, are pitorescul ei, dar, fiind inconsistentă, nu dovedeşte nimic în legătură cu înzestrarea dv.
GIA MARIA. Poemele dv. pe teme anatomice sunt subtile, tremurătoare (din cauza unui exces de sensibilitate) şi, de multe ori, complicate inutil. Sunt şi cazuri în care descrierile laborioase alunecă în ridicol:
„Aerul se făcea tot mai uşor, taina purificării se petrecea chiar acolo, în nasul lui,/ Cu cele două eliptice porţi de intrare, asta era poarta separării./ Un nas uşor cârn, coborând dinspre frunte într-un mic tobogan,/ Adus de un gând al răzvrătirii spre vârf,/ Un nas simplu şi păros, în care de multe ori îmi pierdusem privirea”.
Aveţi ceva de spus, dar ar fi bine să-i rugaţi pe cunoscuţii dv. să vă citească poemele, ca să aflaţi cum reacţionează ei la fiecare vers (de exemplu dacă râd când n-aţi vrea să râdă) şi să vă puteţi regla scrisul. Vă trebuie – cum spuneţi dv., tinerii – un feedback.
HELLOTOALL. „Sunt un tânăr din Moldova..” Ciudate nume au tinerii din Moldova! Versurile sunt naiv-caustice, dar demonstrează că aveţi, cel puţin, temperament de artist:
„mă gândeam cumva la dragoste.../ la cea citită, văzută în film.../ şi mi-a părut aşa o pacoste/ realitatea în care iubim.// a iubi de-acum e o chemare în pat,/ doar că sună frumos, chiar te doboară,/ ca să termini ritualul, după, te duci la fumat,/ pentru a ascunde laşul în fum de ţigară.”
VALENTINA BECART. „Oare ce înseamnă pentru d-voastră genial? Nu aştept răspuns... în schimb vă recomand un nume : Emil ILIESCU. Am citit scrierile acestui distins domn ( profesor) şi am rămas profund impresionată. Trăiam cu acea îndoială... că nu voi mai citi prea curând o scriere adevărată.”
Aveţi dreptate, e un autor foarte bun (deşi de modă veche). Romanul său „Savastie” pare scris de Mihail Şolohov în colaborare cu Mateiu Caragiale:
„El [Savastie] era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărţea harul şi taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăţiei lui Hristos. Cocoţat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia şi dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în şoaptă dacă linia veşmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenţi în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creaţie, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu nişte îngeri nevăzuţi de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie.
Odată ieşit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăţia pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau şi deveneau incandescenţi atunci când un chip feminin îi traversa fiinţa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbaţi balcâzi şi decrepiţi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărţi devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferinţa umană, şi atracţia mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii pandemice ruinând minţi, familii şi vieţi, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi şi aspre ca foiţa de şmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I şi vestita sa „Secţie a treia”, poliţia politică, încercau să ţină în frâu populaţia prin mijloace represive. Mai ales după mişcarea aşa-zişilor „decembrişti”. Şi studenţii, indiferent de natura studiilor lor, erau ţinta predilectă a spionilor şi informatorilor ţarului. Cu atât mai mult studenţii ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credinţa în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puţin conspirative, adevărate ghilotine ce ameninţau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoşi şi dedaţi plăcerilor lumeşti prin case de toleranţă, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii.”
Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre autor.
DOINA POSTOLACHI. Eu ţin minte că am citit romanul dv. „601” şi am şi scris despre el. Pot să vă asigur încă o dată că este o scriere impresionantă şi, pe alocuri, şocantă prin sensibilitatea rănită pe care o exprimă şi prin sarcasm. Vreau să le ofer şi vizitatorilor acestui blog posibilitatea să vă descopere, reproducând un fragment. (Cititorii trebuie să ştie că este vorba de confesiunea patetică şi precipitată a unei basarabence care, nereuşind să se simtă la ea acasă în România, se întoarce acasă.)
„Vreau să uit. Mă simt un stârv agresat de ciori nesătule. Însingurarea roade din mine, mănâncă din picioarele mele, ca o colonie de viermi.
A rămas în urmă prostia colegilor de facultate, prostia profesorilor, prostia tinerilor din cluburi [...].
A rămas în urmă prostia vânzătorilor de pâine, prostia dansatoarelor la bară, prostia taximetriştilor, prostia neo-post-moderniştilor, prostia brunetelor, prostia vameşilor, prostia bărbatului român – care vede în toate basarabencele o «rusoaică bună», căreia «ce i-ar mai da-o»; iar când ajung la pat sunt penibili; ejaculează precoce şi nici nu ştiu unde să-şi bage limba, când le tragi capul în poală; prostia geloşilor, prostia sectanţilor, prostia chelnerilor, prostia polticienilor, prostia psihologilor, prostia vecinilor, prostia poliţiştilor, prostia reporterilor, prostia absolvenţilor, prostia astrologilor, prostia bucureştenilor, prostia basarabenilor, prostia bicicliştilor, prostia soţiilor, prostia brokerilor, prostia ginecologilor, prostia liceenilor, prostia managerilor şi multă altă prostie. Chiar si prostia ta.”
P.S. Să ştiţi că există şi bărbaţi români care v-ar plăcea...
IOAN STOENICĂ, A. B. ALEXANDRU, MARIANA BENDOU, ALEXANDRA ONOFREI, YIGRU ZELTIL (FLORIN IONESCU), BEATRIX EDITH SONTAG. Până la literatură, mai aveţi de făcut doar un pas.

Să scrieţi cum nu mai scrie nimeni...

ANDREI-ŞTEFAN IORDACHE. Stilul stângaci-solemn în care vă prezentaţi m-a prevenit de la început asupra imaturităţii dv. Iar însemnările dv. filosofice, numite de dv. cu o emfază involuntară (şi de aceea oarecum simpatică) „operă”, confirmă că, deocamdată, nu aveţi experienţa necesară pentru a scrie un jurnal de idei. Ele exprimă o dramatică dorinţă de cunoaştere, dar eşuează în banalitate:
„Realizez că atunci când eşti jos te poţi duce doar în sus, dacă există dorinţa de a părăsi acel loc teribil, bineinteles, făcând abstracţie de faptul că, la un moment dat, vei ajunge din nou spre acel loc, într-o oarecare măsură. Faptul că nu pot avea prieteni, faptul că mă simt din ce în ce mai singur pe zi ce trece, faptul că îmi tot spun că va fi bine pentru mine, cândva, mă face să cred că nu va fi.”
Eu cred, dimpotrivă, că va fi bine. Deocamdată însă nu sunteţi format ca intelectual (ceea ce nu e grav la douăzeci de ani).
FLORIN. „Domnule Alex. Ştefănescu, am o propunere pentru dv. Am înţeles că să sunteţi în căutarea unui talent încă nu foarte cunoscut lumii. Vă propun şi recomand blogul unei tinere scriitoare, care se numeşte Simona Mîndra.”
Am vizitat blogul. Textele cu pretenţii literare postate de preferata dv. (care are, nu se poate nega, o personalitate puternică) sunt de un patetism uneori strident şi suferă de amatorism.
MIHAI CARABET. Înainte de a fi un autor, sunteţi un personaj. Am remarcat modul trufaş-provocator şi totuşi politicos în care v-aţi compus cartea de vizită: „Mă numesc Mihai Carabet, am 20 de ani şi sunt student la Facultatea de Litere, anul II, Universitatea de stat din Republica Moldova. Cunosc limbile franceză, rusă şi greacă. Îmi place moartea şi cum se comportă câinii. Îmi plac femeile, deşi îmi displac majoritatea. Nu am fost niciodată obsedat de scris, am fost mai degrabă avortat de realitate. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, cu mult respect, M.C.”
Din păcate, ca poet vă aliniaţi la o modă care nu poate duce departe. Blazare, sarcasm, exhibare monotonă a ceea ce este prozaic în viaţa de fiecare zi – acestea sunt ingredientele unui gen de poezie practicat în momentul de faţă de sute de autori:
„o făceam pe mutul iar tu enervată trânteai farfuriile în chiuvetă/ seara îţi luai ochii în palme îi ascuţeai de asfalt/ şi-mi spărgeai privirea/ iar eu mă întorceam brusc la perete/ îţi arătam fundul transpirat şi începeam să vorbesc cu peretele despre viitor/ îmi spunea că ar fi mai bine să-mi iau un bilet la un tren de moscova/ să dau un telefon tatălui meu/ şi să-l rog să mă facă şi pe mine sfarşik (sudor)/ să nu dau de ştire un an/să mă întorc cu costum sport/ ghete adidas/ chipiu de piele/ barsetkă/ maşină/ să-mi fac o sută de prieteni/ să mă îmbăt zilnic pe piesele lui krug şi petliura/ iar serile să vomit fericirea în palma ta”
Este adevărat că scrieţi mai bine decât alţii (folosind cu o siguranţă admirabilă limba română), dar aştept mai mult de la dv. De exemplu, să reinventaţi poezia pe cont propriu, să scrieţi cum nu mai scrie nimeni.
JASMINE. Schiţa „Amalgam de sentimente” – despe relaţia nebulos-erotică dintre o prozatoare şi propriul ei personaj – poate fi considerată un inteligent joc literar. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi şi alte texte.
EUGEN ADRIAN TRUŢĂ. Mi-aţi trimis pagini eseistice de bună calitate, cu umor de idei, cu interpretări paradoxale ale unor situaţii (aparent) cunoscute de toată lumea, cu observaţii pătrunzătoare asupra instabilei şi indefinibilei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. Faptul că sunteţi „student teolog şi filolog în Alba Iulia” reprezintă o garanţie în plus că sunt şanse să vă afirmaţi ca eseist. Reproduc, ca exemplu, doar o o secvenţă din ceea ce s-ar putea numi „o dialectică a iubirii”, dar ar merita transcrise câteva zeci.
„Femeia ideală? O existenţă haşurată în adâncul oricărui bărbat, ce rareori are dreptul să se exprime.”
Este foarte bine scris şi ultrascurtul eseu care se încheie cu memorabila propoziţie „Sufletul meu e o proză necenzurată”.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Peste două zile (marţi, 4 ianuarie 2011) am să postez şi alte răspunsuri. Vă urez tuturor un an bun, cu succese literare şi cu un Alex. Ştefănescu mai prompt.

S-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă...

DANIEL ŞERBAN. Scurta piesă de teatru „Maci roşii” e alertă, inteligentă, s-ar putea pune în scenă. Dar chiar şi citită captează atenţia prin schimbul de replici rapid şi imprevizibil, asemănător cu un meci de ping-pong.
CONSTANTIN STANCU. Poeziile din volumul „Pomul cu scribi”, pe care l-aţi publicat în 2006, îmi plac (toate), dar nu mă entuziasmează. Au – cu toată originalitatea lor spectaculoasă – o frumuseţe calmă, lipsită de dramatism:
„Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,/ intri, treci dintr-o cameră în alta,/ devii mereu altceva în cealaltă cameră:/ om alb, cal, maimuţă,/ om galben, dragon, leu,/ om negru, peşte, pasăre,/ om albastru, poet, sfânt,// într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,/ în alta îţi descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,/ în alta dansezi până îţi pierzi memoria,// un sunet poate fi cheia de la intrare,/ sau cheia de la ieşire,// bate cineva la uşă,/ ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,/ dar sunetul s-a şi ridicat la cer...”
ROBERT M. DINCĂ. E puternic fragmentul de proză pe care mi l-aţi trimis. Puţin cam naiv (prea uşor se sinucid personajele), dar puternic. Aveţi instinct artististic, s-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă
GHEORGHE URZICĂ. Din tot ce mi-aţi trimis, am citit doar „Literatură de infractor” şi „Mulţumesc”. Sunt povestiri scrise strâns, fără digresiuni inutile (deşi nu lipsesc unele reflecţii fugitive, demne de interes) şi iradiază o căldură sufletească şi o înţelegere faţă de fiinţa umană care amintesc de proza rusească. Nu ştiu dacă aveţi şi o pregătire intelectuală pe măsura înzestrării dv. Înclin să cred că nu.
RODICA VOINESCU. Îmi face plăcere că urmăriţi dialogul meu cu cei care îmi trimit texte literare. Autorul pe care mi-l recomandaţi, Nicolae Burghelea, fost bibliotecar la Biblioteca Academiei şi la Accademia di Roma, autor al volumului „Lumea văzută de un om de rând”, publicat în 2004, este, într-adevăr, un memorialist cu farmec. Noua sa carte, „Ultima spovedanie”, pe care, cu generozitate, mi-aţi trimis-o în pdf, încă nu am citit-o, dar sunt convins că merită la fel de multă atenţie ca aceea dinainte. Autorul este un om de modă veche, în sensul bun al expresiei, şi abia aştept să găsesc un moment – poate acum, de sărbători – ca să mă las captivat de „spovedania” lui.
DOROTHEA VANAU. Nu iau în considerare decât texte scrise în limba română. I’m sorry.
CRISTANA BOLDUR. În „Viaţa mea” se remarcă precizia cu care înregistraţi ce se întâmplă într-un compartiment de tren. Dar schiţa este tendenţioasă, începând de la titlul de o ironie amară şi până la lamentaţia pe tema inconvenientelor navetei. Năduful cu care povestiţi cum vi se iroseşte viaţa şi cât de străină vă simţiţi faţă de oamenii prozaici din jurul dv. este impresionant în plan uman, dar irelevant în plan literar. Un scriitor, chiar şi unul patetic, priveşte totul mai de sus.
GEORGE RIZESCU. „Elogiul prostiei”, pe care mi-l imaginam ca pe un discurs sclipind de ironie, este scris fără umor, cu momente de indignare justificate, dar inexpresive. Rămâne să vă mai cultivaţi şi să faceţi noi încercări.
GHEORGHE MOCANU. Aveţi o imaginaţie impetuoasă care produce, uneori, viziuni impresionante, dar care, de cele mai multe ori, se împotmoleşte într-o poetizare exterioară şi grandilocventă:
„Curând, acel univers se transformă într-o lacrimă, pământul părea un obraz uriaş al clipei ce se zbătea, şi nu mai văzu nimic altceva decât orizontul învolburat parcă de visele şi iluziile altora, pe care nu se întrezărea nicio amintire a vieţii lui.”
DANA FODOR. Textele dv. sunt de un umor irezistibil. Transformaţi, cu talent, viaţa de fiecare zi într-o epopee eroi-comică. Reproduc, ca exemplu, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, fragmentul în care povestiţi ce vi se întâmplă, dv. şi soţului dv. (amândoi ziarişti), după ce cumpăraţi, cu un entuziasm naiv, o maşină veche relativ ieftină (Lada 1200, fabricată în 1978):
„Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie etc. Intraserăm într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam «te iubesc»! Dar în Ghencea toată lumea zbiară...chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.”
Nu mă pot abţine să mai citez:
„A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam «Hava Nagila» sau «O ci ciornaia», gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!
O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusoaică şi parcă şoptea: «haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!» Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.”
Cred că a venit momentul să alcătuiţi carte şi să o încredinţaţi unei edituri (dacă nu cumva aţi făcut-o între timp).
ADA-IOANA-RALUCA BĂCEANU, ELA PÎRVULESCU, IOSIF CRISTINA, NINETA POPOVICI, COSTEL MACOVEI. Textele dv. nu strălucesc, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Rămâne de văzut cum veţi evolua.

Adevărata ratare...

SORIN TUNARU. Am citit doar povestirea intitulată „Enzian”. Este bine analizat modul cum se declanşează gelozia, cum ia amploare, cum duce la crimă (îl concuraţi pe Gib Mihăescu). Apoi, însă, nu se mai înţelege nimic. Cine sunt cei doisprezece? Juraţii care îl trimit pe vinovat la moarte? Participanţii la „cina cea de taină”? Nu mă lăsaţi să aştept prea mult răspunsul. Am început şi eu – contaminat de obsesiile personajului dv. – să-i văd peste tot.

CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”

SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”

PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.

DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.

ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.