LORENA CODRESCU. Nu se înţelege aproape nimic din versurile dv.:
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”
SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”
FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!
LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.
CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.
CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.
ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.
DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.
marți, 27 decembrie 2011
duminică, 18 decembrie 2011
Migrarea nocturnă a păturii...
RADU PENRIN. „Scurt roman istoric” este un text incoerent, pe care nu-l salvează simulacrul de filosofare din cuprinsul lui.
VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.
SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.
MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.
PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.
ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.
ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.
IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.
ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.
ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).
VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.
SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.
MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.
PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.
ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.
ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.
IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.
ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.
ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).
duminică, 11 decembrie 2011
Bucuria comunicării...
ROXANA ŞTIUBEI. Faptul că extrageţi din fiecare poem unele versuri şi le mutaţi pe o coloană alăturată, obligându-l pe cititor să le caute cu privirea, nu face textele dv. mai interesante. Aveţi un mod de a scrie pueril-excentric care miră la început, dar în cele din urmă plictiseşte. Reproduc ca exemplul poemul „M iiiiiiii”:
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”
MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.
ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?
ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.
TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”
MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.
ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?
ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.
TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com
luni, 15 august 2011
Mai bine dormeaţi...
ANA PAPAHAGI. Citesc cu întârziere textul, de un umor nebun, numit de dv. „scrisoare de intenţie”. Demult îmi doream să parodieze cineva, cu o ironie nemiloasă, limba de lemn a „euro-cv-urilor” şi „aplicaţiilor”. Şi iată că dv. îmi îndepliniţi dorinţa. Mulţumesc. Pentru edificarea celor care frecventează acest blog, transcriu un scurt fragment din „scrisoarea de intenţie”:
„Obiectivele mele profesionale vizează atingerea excelenţei în domenii variate, nu exclud agronomia, construcţia de maşini, teoria cunoaşterii, mitul peşterii şi, în ultimul timp, m-am simţit atrasă de ordinea firească a lucrurilor. În plan personal citesc cărţi despre poeţi ce plagiază cuvântul zeilor, inclusiv ultima carte pe care am citit-o. De asemenea, susţin, cu multe gâfâituri şi zdruncinături de coduri morale, relaţii sexuale, erotice şi de dragoste cu ceilalţi şi cu mine însămi.”
ALINA MARIA GRIGORE, LIVIU OFILEANU. Dacă sunteţi nemulţumiţi de modul cum v-am evaluat textele, nu are rost să fiţi supăraţi. Puteţi să vă adresaţi altor critici literari.
P.S. În caz că îmi mai scrieţi vreodată, vă rog să folosiţi adresa de e-mail pe care îmi scriu şi alţi corespondenţi: alex2108145@gmail.com. Aceea de pe yahoo o ţin numai pentru mesaje afectuoase.
ROXANA CUCU. Ar fi bine să scrieţi mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unei prietene. Stilul la care recurgeţi acum este pompos şi stângaci în acelaşi timp:
„Nu se simțea prea pierdută; asta cu toată dezordinea prezentă atât în cadrul vieții sale sociale, cât și în spațiul ei personal. Se purta asemenea unui artist al cărui spațiu reprezintă un haos pentru cei incapabili să-și aproprieze elemente ale acestei lumi.”
CLAUDIU SIMION. Am primit cartea dv., „Să iubeşti un înger” şi vă mulţumesc că aţi făcut efortul să mi-o trimiteţi. Cartea însă nu m-a entuziasmat. Este un roman-fantasy, gen la modă azi, care mie mi se pare pueril şi lipsit de viitor.
SILVIA MARIA NETEDU. Regret că vă dezamăgesc, dar poeziile cuprind excentricităţi, care mai degrabă amuză decât provoacă o emoţie lirică:
„O lacrimă şchioapă/ şi-a fumat minţile/ şi s-a aruncat/ în golul sufletului meu.”
Şi mai sunt şi greşelile de gramatică, de exemplu „îi pot oferii” în loc de îi pot oferi”.
BOGDAN DRAGOŞ. Povestirile dv. voioase, scrise la persoana întâi, nu sunt mai mult decât o pălăvrăgeală care n-are legătură cu literatura. Nu este corect „doişpe ore”. Trebuie scris „douăsprezece ore” sau, hai să zicem, „douăşpe”, dar în niciun caz „doişpe”.
IOANA FUDULU. Dezinvoltura dv. agresivă din eseuri (sau ce-or fi) n-are valoare literară. Fotografiile pe care mi le-aţi trimis – cu bărbatul chel care scoate limba etc. – sunt dizgraţioase.
LIGIA OPREA. Proză poetizată forţat – aşa ar putea fi calificate scrierile dv. Şi totuşi, cine le examinează cu atenţie descoperă şi secvenţe emoţionante, cum este aceea cu chipul iubitului lipit de geam:
„Te aştept să vii din nou la geamul meu. Să baţi şi să aştepţi cu nasul lipit de fereastră. Răsuflarea ta fierbinte în fiecare anotimp picta delicate urme pe geam. Îmi plăcea să te privesc cum mă aşteptai plin de nerăbdare. Ştiam că eşti nerăbdător, întotdeauna îţi fremătai buzele, iar privirea-ţi ardea. Uneori, chiar intenţionat întârziam să vin la geam. Voiam să te privesc. Să te zidesc în minte, în suflet, în trup.”
P.S. Verbul „a fremăta” nu este tranzitiv. Corect ar fi „întotdeauna îţi fremătau buzele”.
ROBERT TRIF. Enunţuri bombastice, cu pretenţii de filosofie:
„Dincolo de ursită sunt legile, dincolo de/ legile tăcute ale universului este Spiritul,/ Dincolo de spirit este EL, Celălalt.../ Dumnezeu, Cel ce este, dincolo de timp,/ El însuşi fiind acel Dincolo...” etc.
COSTI ALEXANDRU. Poemele dv. naiv-sentimentale nu sunt bune nici ca texte pentru romanţe, pentru că prea sună fals:
„Lacrimi de argint/ Se vor strânge în tăcere/ Zadarnic... nu mai simt/ pământeasca durere!// Din stejarii tăcuţi/ Cădea/vor lacrimi/ În timp ce tu săruţi/Pământul plin de patimi...”
Este comică minuţia cu care notaţi ziua şi ora când aţi compus fiecare poem. Cel din care am citat poartă menţiunea: „Videle, 18 mai 1985. Ora 22:30”. Ce păcat că vă pierdeaţi astfel nopţile. Mai bine dormeaţi.
marți, 5 iulie 2011
Uneori forţaţi fără graţie limba română...
RELI-DANIELA VOICU. Versuri naiv-romanţioase, fără viitor.
ELENA GABRIELA NIŢICĂ. Meritaţi felicitări pentru faptul că, elevă fiind, aţi publicat deja o carte (un roman) şi aţi colaborat la diverse reviste (cu versuri şi articole). Totuşi, nu trebuie să vă consideraţi o scriitoare formată. Textele dv. suferă de un patetism teatral şi de preţiozitate. Uneori forţaţi fără graţie limba română:
„Stătea cu spatele la mine evitând să-mi confrunte privirea. I-am cuprins în braţe umeri orientându-mi pleoapele spre o calmitate ostenită. Genunchii ỉmi cedau, la auzul voci melodioase, elegante chiar şi pronunţat masculină de gerul munţilor.”
MARIUS ALDEA. Poemele dv. sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refolosiţi, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Aveţi o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumutaţi să devină a dv. Reproduc integral, pentru delectarea celor care vizitează acest blog, poemul „Domnişoara A”:
„Domnişoara merge legănat/ domnişoara miroase atât de frumos/ încât pereţii întorc capul după ea/ albind ca pensionarii la o partidă de şah/ domnişoara coboară scările/ chiar acum domnişoara coboară scările/ ca şi cum ar coborî nişte clape de pian/ schimbând gama în care cântă de obicei/ domnişoara coboară scările/ iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori/ nervoşi şi experimentaţi/ trec şi eu pe lângă ea/ îmi ridic pălăria imaginară/ îi sărut mâinile şi poimâinile/ trag aer adânc în piept/ şi rămân îndrăgostit/ auzind tocul ei cum se pierde/ ca un metronom de acum interior”.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRĂ. Nu mi-aţi trimis cartea („Geanta cu cinci fermoare”, Iaşi, Institutul European, colecţia „Inorog”, 2011) asupra căreia îmi cereţi să mă pronunţ.
MARINELA TRIFAN. Povestirea „Fidelizare”, despre implicaţiile sufleteşti ale muncii la o linie de telefon „fierbinte”, nu este chiar o noutate (după ce Ioana Bradea a publicat şocantul roman „Băgău”), dar suscită interes şi, în plus are un final neaşteptat, bine găsit. În „Pariu”, încercarea dv. de a da un sens mai înalt maniei unui muncitor de a desena pe pereţi gărgăriţe (pentru a ţine socoteala banilor datoraţi de şeful şantierului salariaţilor) nu reuşeşte. „Între etaje” este o reprezentare impresionantă, grotesc-terifiantă, a ceea ce devine dragostea într-o locuinţă de bloc, în timpul caniculei. Aveţi intuiţie artistică, dar vă lipseşte o anumită cultură literară care v-ar ajuta să vă puneţi mai bine în valoare spiritul creator.
ALINA GRIGORE. Scrieţi (bine) despre o lume pe care o cunoaşteţi numai din cărţi. Cine nu ar şti că aveţi numai douăzeci de ani şi că trăiţi în România, ar putea crede că sunteţi o distinsă doamnă din protipendada britanică. Este, recunosc, spectaculoasă această competenţă a dv., dar ca literatură textele pe care mi le-aţi trimis, scrise într-un stil convenţional-elegant, au o valoare modestă.
GRATZIELLA-SINIA DAVIDICĂ. Povestirea dv., „Mormânt fără cruce”, de un patos romantic care te poate face să te gândeşti la vremea lui Victor Hugo, are dramatism (şi melodramatism) în reconstituirea vieţii ratate a eroinei, grandoare (şi grandilocvenţă) în descrierea naturii. În mod special, tabloul mării agitate, în pictarea căruia faceţi risipă de metafore şi comparaţii inspirate, ne rămâne în minte după încheierea lecturii. Aţi putea scrie un roman „Mizerabilii” al vremii noastre.
ADRIAN A. AGHEORGHESEI. Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”
LIVIU OFILEANU. Şi textele dv. seamănă cu ce scriu alţii, parcă faceţi parte dintr-un cor de voci lirice. Aştept să deveniţi solist.
SILVIAN FLOAREA. Fantezistă şi excentrică, nu lipsită de umor, nuvela „Pactul” în care apar ca personaje Faust şi Mefisto (poreclit cu simpatie „Mefi”), este un joc literar reuşit. Dar... atât.
GABRIEL BĂDIC. Şi dv. vă place să vă jucaţi. Jucaţi-vă, nu vă opreşte nimeni. Dar de ce vreţi să fiţi luat în serios?
ELENA MIRCA. Proză naiv-romanţioasă, fără valoare literară.
MIHAI TUDOR. Scurtele povestiri pe care mi le-aţi trimis, în special „Viaţa ca o cursă de şoareci”, au o tăietură sigură şi valorifică reflecţiile unui om inteligent asupra vieţii. Li se poate reproşa doar o anumită preferinţă pentru formulările convenţionale, care divulgă o bine ascunsă timiditate a dv. în faţa scrisului. Ar fi bine să vă simţiţi mai liber când scrieţi.
CARMEN NEACŞU (USTA). Confesiunea-eseu cu titlul „Sec. XXI, România, Bucureşti” se remarcă prin clarviziune. Înţelegeţi perfect drama unui tânăr de azi care, din dorinţa de a face carieră, în sensul recent al cuvântului, se înstrăinează de el însuşi:
„Sunt o femeie de carieră. Am un succes care creşte fulminant, proporţional cu epuizarea mea. Şi ce dacă! Ce dacă mă istovesc, vreau să zic. Succesul creşte, iar asta e tot ce contează. Cu atât mai mult cu cât, până să ajung la realizările profesionale în chestiune, n/-m făcut niciodată ceva cu adevărat semnificativ. Ba aş putea spune că, până la ele, toată viaţa mea fugisem de muncă, ceea ce – o spune cartea cu proverbe din bibliotecă şi o recunosc eu însămi cu mâna pe inimă – e reţeta sigură a ratării.
E drept, a fost o vreme când credeam că odată ce-mi voi descoperi pasiunile cele mai mari, elanul munci va veni şi el. Dar ce să vezi: tot ce-mi plăcea mie să fac era prost plătit. La început nu mi-am dat prea bine seama în ce măsură era asta o problemă. Pe urmă însă, când prietenii mei din studenţie au început să alerge în rând cu alţii şi să scoată, cu o expresie nouă pe figură, bani groşi de pe card, lucrurile au devenit clare. Aşa că m-am aliniat şi eu trendului. Cu alte cuvinte, am visat mereu să ajung cineva, între timp idealul mi s-a schimbat din mers, şi în loc de cineva am ajuns altcineva.”
Este subtilă, impresionantă şi dovedeşte talent literar precizarea „cu o expresie nouă pe figură”.
ELENA GABRIELA NIŢICĂ. Meritaţi felicitări pentru faptul că, elevă fiind, aţi publicat deja o carte (un roman) şi aţi colaborat la diverse reviste (cu versuri şi articole). Totuşi, nu trebuie să vă consideraţi o scriitoare formată. Textele dv. suferă de un patetism teatral şi de preţiozitate. Uneori forţaţi fără graţie limba română:
„Stătea cu spatele la mine evitând să-mi confrunte privirea. I-am cuprins în braţe umeri orientându-mi pleoapele spre o calmitate ostenită. Genunchii ỉmi cedau, la auzul voci melodioase, elegante chiar şi pronunţat masculină de gerul munţilor.”
MARIUS ALDEA. Poemele dv. sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refolosiţi, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Aveţi o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumutaţi să devină a dv. Reproduc integral, pentru delectarea celor care vizitează acest blog, poemul „Domnişoara A”:
„Domnişoara merge legănat/ domnişoara miroase atât de frumos/ încât pereţii întorc capul după ea/ albind ca pensionarii la o partidă de şah/ domnişoara coboară scările/ chiar acum domnişoara coboară scările/ ca şi cum ar coborî nişte clape de pian/ schimbând gama în care cântă de obicei/ domnişoara coboară scările/ iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori/ nervoşi şi experimentaţi/ trec şi eu pe lângă ea/ îmi ridic pălăria imaginară/ îi sărut mâinile şi poimâinile/ trag aer adânc în piept/ şi rămân îndrăgostit/ auzind tocul ei cum se pierde/ ca un metronom de acum interior”.
ANTON PETROVSCHI BACOPIATRĂ. Nu mi-aţi trimis cartea („Geanta cu cinci fermoare”, Iaşi, Institutul European, colecţia „Inorog”, 2011) asupra căreia îmi cereţi să mă pronunţ.
MARINELA TRIFAN. Povestirea „Fidelizare”, despre implicaţiile sufleteşti ale muncii la o linie de telefon „fierbinte”, nu este chiar o noutate (după ce Ioana Bradea a publicat şocantul roman „Băgău”), dar suscită interes şi, în plus are un final neaşteptat, bine găsit. În „Pariu”, încercarea dv. de a da un sens mai înalt maniei unui muncitor de a desena pe pereţi gărgăriţe (pentru a ţine socoteala banilor datoraţi de şeful şantierului salariaţilor) nu reuşeşte. „Între etaje” este o reprezentare impresionantă, grotesc-terifiantă, a ceea ce devine dragostea într-o locuinţă de bloc, în timpul caniculei. Aveţi intuiţie artistică, dar vă lipseşte o anumită cultură literară care v-ar ajuta să vă puneţi mai bine în valoare spiritul creator.
ALINA GRIGORE. Scrieţi (bine) despre o lume pe care o cunoaşteţi numai din cărţi. Cine nu ar şti că aveţi numai douăzeci de ani şi că trăiţi în România, ar putea crede că sunteţi o distinsă doamnă din protipendada britanică. Este, recunosc, spectaculoasă această competenţă a dv., dar ca literatură textele pe care mi le-aţi trimis, scrise într-un stil convenţional-elegant, au o valoare modestă.
GRATZIELLA-SINIA DAVIDICĂ. Povestirea dv., „Mormânt fără cruce”, de un patos romantic care te poate face să te gândeşti la vremea lui Victor Hugo, are dramatism (şi melodramatism) în reconstituirea vieţii ratate a eroinei, grandoare (şi grandilocvenţă) în descrierea naturii. În mod special, tabloul mării agitate, în pictarea căruia faceţi risipă de metafore şi comparaţii inspirate, ne rămâne în minte după încheierea lecturii. Aţi putea scrie un roman „Mizerabilii” al vremii noastre.
ADRIAN A. AGHEORGHESEI. Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”
LIVIU OFILEANU. Şi textele dv. seamănă cu ce scriu alţii, parcă faceţi parte dintr-un cor de voci lirice. Aştept să deveniţi solist.
SILVIAN FLOAREA. Fantezistă şi excentrică, nu lipsită de umor, nuvela „Pactul” în care apar ca personaje Faust şi Mefisto (poreclit cu simpatie „Mefi”), este un joc literar reuşit. Dar... atât.
GABRIEL BĂDIC. Şi dv. vă place să vă jucaţi. Jucaţi-vă, nu vă opreşte nimeni. Dar de ce vreţi să fiţi luat în serios?
ELENA MIRCA. Proză naiv-romanţioasă, fără valoare literară.
MIHAI TUDOR. Scurtele povestiri pe care mi le-aţi trimis, în special „Viaţa ca o cursă de şoareci”, au o tăietură sigură şi valorifică reflecţiile unui om inteligent asupra vieţii. Li se poate reproşa doar o anumită preferinţă pentru formulările convenţionale, care divulgă o bine ascunsă timiditate a dv. în faţa scrisului. Ar fi bine să vă simţiţi mai liber când scrieţi.
CARMEN NEACŞU (USTA). Confesiunea-eseu cu titlul „Sec. XXI, România, Bucureşti” se remarcă prin clarviziune. Înţelegeţi perfect drama unui tânăr de azi care, din dorinţa de a face carieră, în sensul recent al cuvântului, se înstrăinează de el însuşi:
„Sunt o femeie de carieră. Am un succes care creşte fulminant, proporţional cu epuizarea mea. Şi ce dacă! Ce dacă mă istovesc, vreau să zic. Succesul creşte, iar asta e tot ce contează. Cu atât mai mult cu cât, până să ajung la realizările profesionale în chestiune, n/-m făcut niciodată ceva cu adevărat semnificativ. Ba aş putea spune că, până la ele, toată viaţa mea fugisem de muncă, ceea ce – o spune cartea cu proverbe din bibliotecă şi o recunosc eu însămi cu mâna pe inimă – e reţeta sigură a ratării.
E drept, a fost o vreme când credeam că odată ce-mi voi descoperi pasiunile cele mai mari, elanul munci va veni şi el. Dar ce să vezi: tot ce-mi plăcea mie să fac era prost plătit. La început nu mi-am dat prea bine seama în ce măsură era asta o problemă. Pe urmă însă, când prietenii mei din studenţie au început să alerge în rând cu alţii şi să scoată, cu o expresie nouă pe figură, bani groşi de pe card, lucrurile au devenit clare. Aşa că m-am aliniat şi eu trendului. Cu alte cuvinte, am visat mereu să ajung cineva, între timp idealul mi s-a schimbat din mers, şi în loc de cineva am ajuns altcineva.”
Este subtilă, impresionantă şi dovedeşte talent literar precizarea „cu o expresie nouă pe figură”.
duminică, 22 mai 2011
Mesajul dv. mi-a dat un nou elan
ANCA RADU. „Acum un an şi jumătate, am creat un site, intitulat Inessentia, cu scopul de a sprijini, pe cât posibil, autorii români talentaţi dar încă nedescoperiţi. Prioritate ar avea acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate. În raport cu tendinţele contemporane (cel puţin, cu partea lor vizibilă), astfel de autori ar fi, din punctul meu de vedere, nişte „refugiaţi artistic”, respectiv niste „altfel-cugetători”, după cum am botezat, de altfel, şi secţiunile site-ului care le sunt dedicate.
Mai mult decât atât, aş fi dorit să fac ceva pentru a le da o şansă reală unor astfel de oameni. În acest sens, mi-am propus să sprijin publicarea unei cărţi care să conţină cele mai bune texte publicate pe site în decursul unui an. Dar nu numai atât. Cartea ar trebui să reflecte un anume concept, în virtutea căruia textele sunt grupate nu după autor, stil sau gen literar, ci în funcţie de conţinut, de întrebările la care încearcă sa răspundă. Astfel, cartea reuneşte texte (de obicei scurte, concentrate) dintre cele mai variate (poezie, proză, eseuri, teatru...), aparţinând mai multor autori, structurate sub forma unui „mic compendiu de mari întrebări”– evident, unul subiectiv, personal, şi fără pretenţii de generalitate. Printre ele se numără şi o mini-biografie a regretatului pictor Mircea Ciobanu, scrisă de d-na Michaela Ciobanu, văduva artistului, care a avut amabilitatea de a accepta publicarea pe site-ul Inessentia.
Eram gata să-mi sacrific toate economiile pentru publicarea şi lansarea unei astfel de cărţi, însă, novice fiind în domeniu şi solitară în demersul meu, experienţa tatonării „realităţilor româneşti” din domeniul producţiei de carte s-a dovedit descurajantă – ca să nu zic, traumatizantă – şi mi-a creat îndoieli pe toate planurile. Totul a rămas la stadiul de proiect şi încă nu ştiu ce voi face. Tocmai de aceea, am nevoie ca de aer de o parere avizată şi apelez la bunăvoinţa dumneavoastră în acest sens.”
Am citit cu mare întârziere (din cauză că sunt copleşit de tot felul de obligaţii) mesajul dv. Iniţiativa dv. este impresionantă şi am s-o sprijin (dacă nu cumva între timp aţi abandonat-o) cu toate mijloacele de care dispun. M-a surprins plăcut şi coincidenţa între dorinţa mea, mai veche, de a contribui la o relansare a sensibilităţii în literatură, într-o epocă a cinismului şi lipsei de poezie, şi intenţia dv.de a susţine „acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate”. Gândim la fel! În aceste zile urmează să apară, la editura de mare prestigiu Humanitas, romanul Emoţia al unei scriitoare pe care mizez de mai mulţi ani, Mirela Stănciulescu. Titlul merită toată atenţia. El poate fi considerat un manifest concis, format dintr-un singur cuvânt, al direcţiei pe care vreau s-o promovez în literatura de azi. Visez o literatură care să redescopere emoţia. Dacă veţi citi romanul Emoţia, veţi vedea că această carte, admirabil scrisă, ar putea da tonul pentru ceea ce eu obişnuiesc să numesc „noul val”.
Nu se poate să ne resemnăm în faţa „noroiului greu al prozei” (expresia îi aparţine lui Eminescu) care se revarsă peste noi în fiecare zi. Vă mărturisesc că am avut un moment de descurajare văzând ce murdar gândesc unii dintre corespondenţii mei (care, bineînţeles, cu o laşitate caracteristică nu îşi declină identitatea). Mă gândeam să nu mai deschid vreodată acest blog. Mesajul dv. însă mi-a dat un nou elan. Poate că nu e totul pierdut. Din cauza câtorva gândaci de bucătărie, care foşgăie prin întuneric, n-o să renunţăm să ţinem sus steagul literaturii adevărate.
Ideea dv. cu cartea Michaelei Ciobanu este foarte, foarte inspirată. Autoarea e o intelectuală de elită şi, în plus, a avut şansa de a trăi alături de un artist cu sclipiri de geniu.
Fiindcă tot mi-aţi cerut o părere, vă sfătuiesc să nu structuraţi textele primite pe parcursul unui an ca răspunsuri la anumite întrebări. Important este să fie valoroase. Literatura trebuie lăsată liberă. Să arate ca o flacăra în noapte, pe câmp, la care ne uităm fascinaţi, şi nu ca o flacără de aragaz, la care fierbe o ciorbă. Nu vreau să vă ironizez, vreau să vă conving. Vă admir şi îmi doresc cu adevărat să vă fiu de folos.
IULIAN MÎNDRILĂ. Versurile, pueril-jucăuşe, aduc aminte vag de Marin Sorescu, dar nu ajung niciodată prea departe. Seamănă cu nişte avioane de hârtie prost confecţionate care se prăbuşesc imediat după ce sunt lansate:
„Draga mea ţi s-a defectat/ aspiratorul de vise/ iar visul meu a rămas/ undeva/ în sufrageria ta”;
„În ziua aceea era un nou plumburiu deasupra/ iar lacrimile atârnau încă de norii care după o ţigară/ şi câteva guri de bere aveau să plângă” etc.
DAN PAŞCA. Şi versurile dv. sunt puerile, dar în registru satiric:
„Exasperat ca şi noi de-atâta politică ministerială nătângă,/ Prin spitale, Iisus declamă «Ia-ţi patul şi umblă!»” etc.
FLORENTIN CRISTIAN. Umorul dv., bazat pe parodierea ritualului istorisirii, este original. Aveţi ceea ce s-ar putea numi o „artă a prostirii” şi, în plus, ştiţi să treceţi pe neobservate, ca din întâmplare graniţa dintre real şi fantastic:
„Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider: Îl deschise, iar după câteva minute de pipăit intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare, Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare.Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici, însă, dădu peste o lanternă aprinsă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum mai arată noaptea, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.”
CAMIL IAMANDESCU. Povestirile despre Trabantul familiei sunt amuzante, dar volatile. După lectură, dispar din memoria cititorului. Oricum, nu e puţin lucru să scrieţi texte care se citesc cu plăcere.
GRATZIELLA D. Regret, nu vă găsesc nicăieri textele. Puteţi să mi le mai trimiteţi o dată?
DELMIRA. Impresiile dv. de călătorie din Italia sunt scrise într-un stil preţios-poetic, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău. Din nefericire, folosiţi uneori, involuntar, şi limba de lemn a ghidurilor turistice, incompatibilă cu literatura:
„Cobor şi-mi las tălpile să se bucure de întâlnirea cu acest pământ istoric. Îmi rotesc privirea de jur împrejur respirând cu plăcere aerul umed. În faţa mea priveliştea e aproape seducătoare precum fecioara în cămara nunţii sale.
Aşezată pe 7 coline – de parcă s-ar întinde peste cele 7 Minuni ale Lumii – îşi avântă mândria către văzduh chipeşa cetate a Romei.”
Mai mult decât atât, aş fi dorit să fac ceva pentru a le da o şansă reală unor astfel de oameni. În acest sens, mi-am propus să sprijin publicarea unei cărţi care să conţină cele mai bune texte publicate pe site în decursul unui an. Dar nu numai atât. Cartea ar trebui să reflecte un anume concept, în virtutea căruia textele sunt grupate nu după autor, stil sau gen literar, ci în funcţie de conţinut, de întrebările la care încearcă sa răspundă. Astfel, cartea reuneşte texte (de obicei scurte, concentrate) dintre cele mai variate (poezie, proză, eseuri, teatru...), aparţinând mai multor autori, structurate sub forma unui „mic compendiu de mari întrebări”– evident, unul subiectiv, personal, şi fără pretenţii de generalitate. Printre ele se numără şi o mini-biografie a regretatului pictor Mircea Ciobanu, scrisă de d-na Michaela Ciobanu, văduva artistului, care a avut amabilitatea de a accepta publicarea pe site-ul Inessentia.
Eram gata să-mi sacrific toate economiile pentru publicarea şi lansarea unei astfel de cărţi, însă, novice fiind în domeniu şi solitară în demersul meu, experienţa tatonării „realităţilor româneşti” din domeniul producţiei de carte s-a dovedit descurajantă – ca să nu zic, traumatizantă – şi mi-a creat îndoieli pe toate planurile. Totul a rămas la stadiul de proiect şi încă nu ştiu ce voi face. Tocmai de aceea, am nevoie ca de aer de o parere avizată şi apelez la bunăvoinţa dumneavoastră în acest sens.”
Am citit cu mare întârziere (din cauză că sunt copleşit de tot felul de obligaţii) mesajul dv. Iniţiativa dv. este impresionantă şi am s-o sprijin (dacă nu cumva între timp aţi abandonat-o) cu toate mijloacele de care dispun. M-a surprins plăcut şi coincidenţa între dorinţa mea, mai veche, de a contribui la o relansare a sensibilităţii în literatură, într-o epocă a cinismului şi lipsei de poezie, şi intenţia dv.de a susţine „acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate”. Gândim la fel! În aceste zile urmează să apară, la editura de mare prestigiu Humanitas, romanul Emoţia al unei scriitoare pe care mizez de mai mulţi ani, Mirela Stănciulescu. Titlul merită toată atenţia. El poate fi considerat un manifest concis, format dintr-un singur cuvânt, al direcţiei pe care vreau s-o promovez în literatura de azi. Visez o literatură care să redescopere emoţia. Dacă veţi citi romanul Emoţia, veţi vedea că această carte, admirabil scrisă, ar putea da tonul pentru ceea ce eu obişnuiesc să numesc „noul val”.
Nu se poate să ne resemnăm în faţa „noroiului greu al prozei” (expresia îi aparţine lui Eminescu) care se revarsă peste noi în fiecare zi. Vă mărturisesc că am avut un moment de descurajare văzând ce murdar gândesc unii dintre corespondenţii mei (care, bineînţeles, cu o laşitate caracteristică nu îşi declină identitatea). Mă gândeam să nu mai deschid vreodată acest blog. Mesajul dv. însă mi-a dat un nou elan. Poate că nu e totul pierdut. Din cauza câtorva gândaci de bucătărie, care foşgăie prin întuneric, n-o să renunţăm să ţinem sus steagul literaturii adevărate.
Ideea dv. cu cartea Michaelei Ciobanu este foarte, foarte inspirată. Autoarea e o intelectuală de elită şi, în plus, a avut şansa de a trăi alături de un artist cu sclipiri de geniu.
Fiindcă tot mi-aţi cerut o părere, vă sfătuiesc să nu structuraţi textele primite pe parcursul unui an ca răspunsuri la anumite întrebări. Important este să fie valoroase. Literatura trebuie lăsată liberă. Să arate ca o flacăra în noapte, pe câmp, la care ne uităm fascinaţi, şi nu ca o flacără de aragaz, la care fierbe o ciorbă. Nu vreau să vă ironizez, vreau să vă conving. Vă admir şi îmi doresc cu adevărat să vă fiu de folos.
IULIAN MÎNDRILĂ. Versurile, pueril-jucăuşe, aduc aminte vag de Marin Sorescu, dar nu ajung niciodată prea departe. Seamănă cu nişte avioane de hârtie prost confecţionate care se prăbuşesc imediat după ce sunt lansate:
„Draga mea ţi s-a defectat/ aspiratorul de vise/ iar visul meu a rămas/ undeva/ în sufrageria ta”;
„În ziua aceea era un nou plumburiu deasupra/ iar lacrimile atârnau încă de norii care după o ţigară/ şi câteva guri de bere aveau să plângă” etc.
DAN PAŞCA. Şi versurile dv. sunt puerile, dar în registru satiric:
„Exasperat ca şi noi de-atâta politică ministerială nătângă,/ Prin spitale, Iisus declamă «Ia-ţi patul şi umblă!»” etc.
FLORENTIN CRISTIAN. Umorul dv., bazat pe parodierea ritualului istorisirii, este original. Aveţi ceea ce s-ar putea numi o „artă a prostirii” şi, în plus, ştiţi să treceţi pe neobservate, ca din întâmplare graniţa dintre real şi fantastic:
„Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider: Îl deschise, iar după câteva minute de pipăit intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare, Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare.Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici, însă, dădu peste o lanternă aprinsă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum mai arată noaptea, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.”
CAMIL IAMANDESCU. Povestirile despre Trabantul familiei sunt amuzante, dar volatile. După lectură, dispar din memoria cititorului. Oricum, nu e puţin lucru să scrieţi texte care se citesc cu plăcere.
GRATZIELLA D. Regret, nu vă găsesc nicăieri textele. Puteţi să mi le mai trimiteţi o dată?
DELMIRA. Impresiile dv. de călătorie din Italia sunt scrise într-un stil preţios-poetic, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău. Din nefericire, folosiţi uneori, involuntar, şi limba de lemn a ghidurilor turistice, incompatibilă cu literatura:
„Cobor şi-mi las tălpile să se bucure de întâlnirea cu acest pământ istoric. Îmi rotesc privirea de jur împrejur respirând cu plăcere aerul umed. În faţa mea priveliştea e aproape seducătoare precum fecioara în cămara nunţii sale.
Aşezată pe 7 coline – de parcă s-ar întinde peste cele 7 Minuni ale Lumii – îşi avântă mândria către văzduh chipeşa cetate a Romei.”
miercuri, 6 aprilie 2011
Vă doresc să vă văd la televizor luând Premiul Nobel
GIORGIANA ICHIM. Scurta proză pe care mi-aţi trimis-o, „Apus de soare la nesfârşit”, energic ritmată, eliptică, poetizată forţat, nu m-a convins. Este melodramatică şi tinde spre kitsch. Dar aveţi temperament artistic şi sunt convins că ne veţi face cândva o surpriză frumoasă.
SIMONA PANAITESCU. Versurile, patetice, l-ar putea interesa pe cel care le-a inspirat. Pe noi, ceilalţi, ne lasă indiferenţi, chiar dacă ne dăm seama că experienţa pe care aţi trăit-o v-a răvăşit sufletul:
„ce greu mă despart dimineaţa de tine.../ şi cât de amară voinţa/ de a nu-ţi fugi în urmă/ de-a nu te mai căuta/ de-a nu-ţi scrie încă o dată,/ de-a face întruna, întruna abstracţie...// şi cum paralizez deseori în forţarea/ de-a rezista când tu pleci/ şi-apoi stai fără mine.../ şi cum mai pândesc meschina trecere a orelor/ şi cum mă mai zbat asemenea animalului neajutat de imaginaţie/ şi cum se face că dureros/ de mult am ajuns din tine o parte” („Tu ştii?)
Importantă este nu emoţia investită în poezie, ci emoţia pe care poezia o provoacă cititorilor.
GEORGETA RESTEMAN, Limassol, Cipru. N-am înţeles de ce m-aţi îndemnat să citesc prima pagină a „Phoenix Magazine” din Arizona. Am citit-o şi n-am găsit nimic remarcabil, Transcriu adresa ca să se pronunţe şi alţii: www.phoenixmission.org
NICOLAE CORNESCIAN. Fragmentul din nuvela „Străina” este substanţial din punct de vedere intelectual, dar inconsistent din punct de vedere literar. Aveţi un mod de exprimare împiedicat-pompos, care aduce aminte uneori de stilul „preţioaselor ridicole” ironizat de Molière:
„În spectrul strălucirilor orbitoare germinau bulbii fraudelor iminente. Spinii necazului dospeau în dosul frunzelor, promiţând rodul fericirilor eterne.” etc.
IRINA LUCIA MIHALCA. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris.
RALUCA NEAGU. Există, în modul dv., de a scrie, ceva expeditiv şi provocator, parcă nu vreţi să pierdeţi prea mult timp cu o lume care vă plictiseşte, dar pe care vreţi, totuşi, s-o cuceriţi, aşa, ca să vă distraţi. În mod special bărbaţii sunt trataţi astfel. Rezultă o poezie de dragoste neromanţioasă, de o frapantă originalitate, ceea ce nu înseamnă că toate textele sunt la fel de inspirate. Iată unul care mi-a plăcut:
„Mi-am pus fard la ochi, am închis laptopul şi te-am adulmecat./ Glezna ta era incultă în dimineaţa aceea, aparatul de fotografiat nu îţi scana retina cu plusuri./ Ţi-am povestit despre alegerile din pnl, mirosul de pe holul cu pacienţi trişti şi strângerea de fonduri pentru biserici moarte./ Erai antiseptic şi nepriceput, n-ai susţinut dialogul şi brusc mi-au crescut unghiile de plictis.” („Discuţia umărul doi”).
ADINA CREŢU. Ceea ce numiţi dv., cu modestie, „povestioare”, „proză de amator” etc. este în realitate o suită de povestiri subtile, în care înregistraţi fantasticul discret al vieţii de fiecare zi. Toate mi-au plăcut. Reproduc una dintre ele între ele şi vă doresc să vi se recunoască şi de către alţii talentul.
P.S. M-a amuzat titlul ironic al povestirii: „Eva. Şi un Adam”. Bravo, domnişoară! Adică Eva nu poate fi decât una. În timp ce Adam... Am să scriu şi eu o povestire intitulată „Criticul literar. Şi o prozatoare.”
Acum, stimaţi corespondenţi, iată şi textul Adinei Creţu:
„Am urcat în autobuz exact atunci când a oprit în staţia mea. Nici nu m-am uitat ce număr are, am fost sigură că trebuie să fie al meu. Ce alt autobuz ar fi oprit în faţa mea? În plus, mama mi-a spus întotdeauna să nu ratez autobuzele.
Desigur, n-am fost singura care a urcat. Dar asta doar pentru că eu i-am lăsat pe ceilalţi să fie străinii mei, din autobuzul meu. Şi se pare că au înţeles asta. Niciunul nu s-a aşezat pe scaunul meu de la geam şi niciunul nu a îndrăznit să facă mai mult decât le-am permis. Să fie.
Nu ştiu cât timp am stat pe scaunul meu. Mă împrietenesc rapid cu geamurile şi cel din autobuz avea atâtea să-mi arate. Ne-am uitat împreună la oraşul cuprins de ceaţă, la luminile portocalii şi înfundate ale străzilor, la copacii albi, îmbătrâniţi de iarnă. Am văzut copii care-şi inventau, într-o dulceagă dezordine, jocuri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Am văzut adolescenţi încercând să-şi ascundă copilăria şi nereuşind să-şi înţeleagă maturitatea. Am văzut adulţi sobri, păşind în cercuri monotone pe care nu păreau să le observe. Am văzut părinţii tuturor acestor copii, adolescenţi şi adulţi, mergând cu spatele şi uitându-se cu ochi blânzi şi nesfârşite nostalgii la paşii lor, rămaşi în urmă. Păreau că fug de toţi şi toate deşi, de fapt, încercau doar să-şi încetinească mersul.
Când mă plictiseam îmi desenam singură peisajul. Geamul devenea locul meu de joacă şi visele mele de secundă vorbeau prin degete. Şi lumea îmi purta semnătura.
Nu ştiu pe ce străzi am fost sau cum se numeau staţiile în care-am oprit. Nu mă interesau opririle şi nici reperele pe care timpul le schimbă mai repede decât memoria mea. Eram într-o călătorie ce niciodată nu va mai fi la fel, un drum pe care niciodată nu mă voi mai putea întoarce. Am ţinut minte lucrurile ce mi-au făcut ochii să plângă, buzele să râdă sau mintea să se deschidă. Pe toate celelalte le-am dăruit străinilor mei, din autobuzul meu.
Şi cândva, când probabil eram pregătită, ai urcat tu în autobuzul meu. Şi dintre toate scaunele, libere sau ocupate, l-ai ales pe cel de lângă mine.
Întâi nici nu ţi-am dat atenţie. Toată pe care o aveam o dăruiam celor de afară. Ţi-am simţit paltonul nins şi aspru, atunci când mi-ai atins, din greşeală, braţul. Şi am văzut, cu coada ochiului care nu plângea, că stai cu mâinile în buzunare, retras, ca şi mine, în lumea proprie. Ţin minte când ai tuşit uşor şi ţi-am prins privirea curioasă.
În autobuz continua să fie linişte, deşi am crezut, pentru scurt timp, că-ţi aud respiraţia. Era, de fapt, a mea. M-ai făcut să renunţ la geam şi să-ţi arunc priviri timide, pe care nu le-aş recunoaşte niciodată. Am crezut că ghicesc un zâmbet furişat în barba ta. Nu m-ai ajutat să aflu dacă îl aveai, dar asta vreau să cred şi acum.
Minute, sau poate ani, am stat unul lângă altul, în linişte şi într-un autobuz ce devenea din ce în ce mai friguros. Şi ochii tăi, şi ochii mei, scotoceau detalii şi speranţe ce vroiau să fie adevărate. Aş fi ştiut ce să te întreb şi ce să-ţi răspund, aş fi putut ghici cine eşti.
Dar brusc ai coborât. Ai ales destinaţia şi nu drumul.
Când mi-am făcut curaj să privesc locul în care ai stat am văzut suvenirul tău. Un bilet de călătorie. Necompostat.
L-am luat si mâine mă voi duce în altă staţie. Nu trebuie să ratez vreun autobuz.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Fermecătoarea scriitoare Lucia Verona, cea care m-a ajutat, cu generozitate, să înfiinţez acest blog, mi-a înmânat zilele trecute, în cadrul unei ceremonii găduite de Muzeul Naţional de Literatură Română, „Premiul pentru cel mai bun blog de critică literară”. Meritul este în primul rând al dv., al celor care îmi scrieţi. Vă felicit din toată inima. Şi vă doresc să vă văd la televizor primind Premiul Nobel.
SIMONA PANAITESCU. Versurile, patetice, l-ar putea interesa pe cel care le-a inspirat. Pe noi, ceilalţi, ne lasă indiferenţi, chiar dacă ne dăm seama că experienţa pe care aţi trăit-o v-a răvăşit sufletul:
„ce greu mă despart dimineaţa de tine.../ şi cât de amară voinţa/ de a nu-ţi fugi în urmă/ de-a nu te mai căuta/ de-a nu-ţi scrie încă o dată,/ de-a face întruna, întruna abstracţie...// şi cum paralizez deseori în forţarea/ de-a rezista când tu pleci/ şi-apoi stai fără mine.../ şi cum mai pândesc meschina trecere a orelor/ şi cum mă mai zbat asemenea animalului neajutat de imaginaţie/ şi cum se face că dureros/ de mult am ajuns din tine o parte” („Tu ştii?)
Importantă este nu emoţia investită în poezie, ci emoţia pe care poezia o provoacă cititorilor.
GEORGETA RESTEMAN, Limassol, Cipru. N-am înţeles de ce m-aţi îndemnat să citesc prima pagină a „Phoenix Magazine” din Arizona. Am citit-o şi n-am găsit nimic remarcabil, Transcriu adresa ca să se pronunţe şi alţii: www.phoenixmission.org
NICOLAE CORNESCIAN. Fragmentul din nuvela „Străina” este substanţial din punct de vedere intelectual, dar inconsistent din punct de vedere literar. Aveţi un mod de exprimare împiedicat-pompos, care aduce aminte uneori de stilul „preţioaselor ridicole” ironizat de Molière:
„În spectrul strălucirilor orbitoare germinau bulbii fraudelor iminente. Spinii necazului dospeau în dosul frunzelor, promiţând rodul fericirilor eterne.” etc.
IRINA LUCIA MIHALCA. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris.
RALUCA NEAGU. Există, în modul dv., de a scrie, ceva expeditiv şi provocator, parcă nu vreţi să pierdeţi prea mult timp cu o lume care vă plictiseşte, dar pe care vreţi, totuşi, s-o cuceriţi, aşa, ca să vă distraţi. În mod special bărbaţii sunt trataţi astfel. Rezultă o poezie de dragoste neromanţioasă, de o frapantă originalitate, ceea ce nu înseamnă că toate textele sunt la fel de inspirate. Iată unul care mi-a plăcut:
„Mi-am pus fard la ochi, am închis laptopul şi te-am adulmecat./ Glezna ta era incultă în dimineaţa aceea, aparatul de fotografiat nu îţi scana retina cu plusuri./ Ţi-am povestit despre alegerile din pnl, mirosul de pe holul cu pacienţi trişti şi strângerea de fonduri pentru biserici moarte./ Erai antiseptic şi nepriceput, n-ai susţinut dialogul şi brusc mi-au crescut unghiile de plictis.” („Discuţia umărul doi”).
ADINA CREŢU. Ceea ce numiţi dv., cu modestie, „povestioare”, „proză de amator” etc. este în realitate o suită de povestiri subtile, în care înregistraţi fantasticul discret al vieţii de fiecare zi. Toate mi-au plăcut. Reproduc una dintre ele între ele şi vă doresc să vi se recunoască şi de către alţii talentul.
P.S. M-a amuzat titlul ironic al povestirii: „Eva. Şi un Adam”. Bravo, domnişoară! Adică Eva nu poate fi decât una. În timp ce Adam... Am să scriu şi eu o povestire intitulată „Criticul literar. Şi o prozatoare.”
Acum, stimaţi corespondenţi, iată şi textul Adinei Creţu:
„Am urcat în autobuz exact atunci când a oprit în staţia mea. Nici nu m-am uitat ce număr are, am fost sigură că trebuie să fie al meu. Ce alt autobuz ar fi oprit în faţa mea? În plus, mama mi-a spus întotdeauna să nu ratez autobuzele.
Desigur, n-am fost singura care a urcat. Dar asta doar pentru că eu i-am lăsat pe ceilalţi să fie străinii mei, din autobuzul meu. Şi se pare că au înţeles asta. Niciunul nu s-a aşezat pe scaunul meu de la geam şi niciunul nu a îndrăznit să facă mai mult decât le-am permis. Să fie.
Nu ştiu cât timp am stat pe scaunul meu. Mă împrietenesc rapid cu geamurile şi cel din autobuz avea atâtea să-mi arate. Ne-am uitat împreună la oraşul cuprins de ceaţă, la luminile portocalii şi înfundate ale străzilor, la copacii albi, îmbătrâniţi de iarnă. Am văzut copii care-şi inventau, într-o dulceagă dezordine, jocuri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Am văzut adolescenţi încercând să-şi ascundă copilăria şi nereuşind să-şi înţeleagă maturitatea. Am văzut adulţi sobri, păşind în cercuri monotone pe care nu păreau să le observe. Am văzut părinţii tuturor acestor copii, adolescenţi şi adulţi, mergând cu spatele şi uitându-se cu ochi blânzi şi nesfârşite nostalgii la paşii lor, rămaşi în urmă. Păreau că fug de toţi şi toate deşi, de fapt, încercau doar să-şi încetinească mersul.
Când mă plictiseam îmi desenam singură peisajul. Geamul devenea locul meu de joacă şi visele mele de secundă vorbeau prin degete. Şi lumea îmi purta semnătura.
Nu ştiu pe ce străzi am fost sau cum se numeau staţiile în care-am oprit. Nu mă interesau opririle şi nici reperele pe care timpul le schimbă mai repede decât memoria mea. Eram într-o călătorie ce niciodată nu va mai fi la fel, un drum pe care niciodată nu mă voi mai putea întoarce. Am ţinut minte lucrurile ce mi-au făcut ochii să plângă, buzele să râdă sau mintea să se deschidă. Pe toate celelalte le-am dăruit străinilor mei, din autobuzul meu.
Şi cândva, când probabil eram pregătită, ai urcat tu în autobuzul meu. Şi dintre toate scaunele, libere sau ocupate, l-ai ales pe cel de lângă mine.
Întâi nici nu ţi-am dat atenţie. Toată pe care o aveam o dăruiam celor de afară. Ţi-am simţit paltonul nins şi aspru, atunci când mi-ai atins, din greşeală, braţul. Şi am văzut, cu coada ochiului care nu plângea, că stai cu mâinile în buzunare, retras, ca şi mine, în lumea proprie. Ţin minte când ai tuşit uşor şi ţi-am prins privirea curioasă.
În autobuz continua să fie linişte, deşi am crezut, pentru scurt timp, că-ţi aud respiraţia. Era, de fapt, a mea. M-ai făcut să renunţ la geam şi să-ţi arunc priviri timide, pe care nu le-aş recunoaşte niciodată. Am crezut că ghicesc un zâmbet furişat în barba ta. Nu m-ai ajutat să aflu dacă îl aveai, dar asta vreau să cred şi acum.
Minute, sau poate ani, am stat unul lângă altul, în linişte şi într-un autobuz ce devenea din ce în ce mai friguros. Şi ochii tăi, şi ochii mei, scotoceau detalii şi speranţe ce vroiau să fie adevărate. Aş fi ştiut ce să te întreb şi ce să-ţi răspund, aş fi putut ghici cine eşti.
Dar brusc ai coborât. Ai ales destinaţia şi nu drumul.
Când mi-am făcut curaj să privesc locul în care ai stat am văzut suvenirul tău. Un bilet de călătorie. Necompostat.
L-am luat si mâine mă voi duce în altă staţie. Nu trebuie să ratez vreun autobuz.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Fermecătoarea scriitoare Lucia Verona, cea care m-a ajutat, cu generozitate, să înfiinţez acest blog, mi-a înmânat zilele trecute, în cadrul unei ceremonii găduite de Muzeul Naţional de Literatură Română, „Premiul pentru cel mai bun blog de critică literară”. Meritul este în primul rând al dv., al celor care îmi scrieţi. Vă felicit din toată inima. Şi vă doresc să vă văd la televizor primind Premiul Nobel.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)