Schimbare de adresă

Iubiți corespondenți! Rubrica „Poșta redacției”, pe care timp de trei decenii am ținut-o, succesiv, în publicații ca „Slast”, „Flacăra”, „Zig-zag”, am transformat-o în ultimii ani într-un blog: alexstefanescupostaredactiei.blogspot.ro. Începând cu 1 ianuarie 2014 această formă de dialog cu toți cei care vor să devină scriitori va fi găzduită de o publicație online de mare viitor „Literatura de AZI” (www.literaturadeazi.ro). Vă rog deci ca de acum înainte, trimițându-mi textele tot pe adresa de e-mail alex2108145@yahoo.com, să căutați comentariile mele critice asupra lor pe adresa: http://literaturadeazi.ro/posta-redactiei. Noutatea constă în faptul că „Poșta redacției” va fi completată de rubrica „Antologie”, în cadrul căreia voi publica sistematic cele mai bune texte (poeme, fragmente de proză sau teatru, eseuri critice) dintre cele primite de la dv. Alte informații veți găsi în prima mea postare din acest an. Vă țin pumnii, întrucât criticul căruia i vă adresați e sever! Alex. Ștefănescu

Nu știu ce sfat să vă dau...

CRISTINA POP. Talent, inteligență artistică, dramatism al ideilor. Așa s-ar putea caracteriza succint textele dv. Poemele, chiar și cele tradițional-declamative, emoționează: „Nu-mi slăviţi zeităţi ce nu râd, nici nu plâng,/ doar lăsaţi-mi icoana ce se unduie blând/ în uimirea rotundă a sânului stâng/ ce-şi aude abisul înăuntru dansând” Însemnările de călătorie au și ele farmec, datorită unei discrete infuzii de umor: „Debutul pe plan internaţional? Zagreb. De data asta la ore mai mult timpurii decât târzii. Plec din clubul studenţesc împreună cu un italian, cu care am de discutat probleme importante. Preocupaţi de soarta omenirii, uităm să ţinem calea indicată de liniile de tramvai şi ne trezim într-un cartier adormit, pustiu şi necunoscut. Alfonso vrea să-l întrebăm pe un nenea poliţist încotro e campusul nostru, iar eu constat, pentru prima oară în viaţă, că engleza nu mi-e utilă şi încep să regret că nu am învăţat sârbeşte. Până la urmă îl conving să ne întoarcem pe unde-am venit, regăsim liniile de tramvai şi uite-aşa revenim liniştiţi la discuţiile noastre.” Aștept noi vești despre dv. OVIDIU PETCU. De mult n-am mai citit un roman în versuri și anume de pe vremea lui... Pușkin, care m-a cucerit în tinerețe cu „Evgheni Oneghin”. Ampla dv. suită de poeme, intitulată „Ecuația Faust”, este un roman în versuri impecabil scris, care nu plictisește, dar obosește. A trecut vremea – dacă ne gândim la psihologia receptării de azi – când cineva avea răbdare, într-o lungă iarnă cu trăsuri înzăpezite, să stea într-un fotoliu în fața focului și să urmărească peripețiile unor personaje sau să descifreze o simbolistică literar-ocultă complicată. Totuși nu se poate ignora faptul că scrieți bine, ca un profesionist. Multe pasaje se remarcă prin dinamism și expresiviate. Un exemplu: „Abisul – şi din nou Mişcarea se revărsă în zori pornind/ pe-al ei făgaş firesc. Din zarea panglicii de-asfalt venind/ motocicleta-n goană-ntinsă mânând, ca alungat de turbă,/ un bărbat uscăţiv şi straniu accelera, la timp s-ajungă.// Roţile iuţi schelălăiră în curbă, către sat virând:/ nori negri, grei, vesteau furtună/ cum nu fusese pe Pământ./ Sub manta-i lungă, învăţatul/ avea-atârnată flinta veche// cu ţeava încă fumegând.” Nu știu ce sfat să vă dau. Poate să vă gândiți mai mult la efectul pe care îl au textele dv. asupra cititorului de azi. ARION MOVILĂ. Sunteți, într-adevăr, influențat (până la imposibilitatea constituirii unei identități literare) de Nichita Stănescu. Nu preluați nimic din versurile lui, dar scrieți ca el. „ea/ mă privea foarte repede/ nu puteam să scap, deși alergam o alergare înfricoșată și/ pedestră.// mă ajungea din urmă privirea ei, mă învăluia/ misterioasă, glorioasă și/ ecvestră.” Dacă tratăm scrisul dv. ca pe un experiment – de genul celui pe care l-a făcut Vasile Voiculescu, compunând noi sonete „de” Shakespeare – pastișa capătă un sens. Dar nu cred că e bine să folosiți această formulă la nesfârșit. PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Adresa mea de e-mail este alex2108145@yahoo.com . Celor care îmi trimit textele supuse evaluării la această adresă, le răspund pe blogul: http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.ro/

Un scriitor nu povestește numai ce povestește, ci și ceva în plus

PENTRU TOȚI CORESPONDENȚII. Adresa mea de e-mail este alex2108145@yahoo.com . Celor care îmi trimit textele supuse evaluării la această adresă, le răspund pe blogul: http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.ro/ FELIPE RAREȘ (Filip Răzvan Cristian). Folosiți în proza dv. un limbaj golănesc. Știu că o faceți cu o intenție artistică, dar rezultatul e modest. În mod paradoxal, chiar și stilul cel mai deocheat devine până la urmă plicticos, prin repetare, dacă autorului îi lipsește (cum vă lipsește dv.) capacitatea de transfigurare a realității. Un scriitor nu povestește doar ceea ce povestește, ci și ceva în plus. CANTEMIR ILARIE. Nu sunt versuri, sunt inepții: „Un sunet de bocanc viril/ clocotea în urma mea/ și-nainte de-a m-ajunge/ părul mi l-a răscolit/ când de ceafă mi-a lipit/ gâfâitul umezit” ION ROȘCA. Nostalgia vieții la țară și sentimentalismul vă apropie de Serghei Esenin și Grigore Vieru. Cel mai mult m-a impresionat poezia „Mama”. „Bătrână-n casă bătrână,/ Mama stă cu mine-n gând/ Şi trăieşte aşteptând/ Sfârşituri de săptămână,/ Când ştie că am s-ajung/ Pe la ea, să mă mai vadă...// Astăzi, luând din vechea ladă,/ Cu hainele de drum lung,/ Mirosind a lemn de tei,/ O frântură de creion,/ M-a rugat să-i spun şi ei/ Numărul de telefon.// L-a scris, mare, pe-o hârtie/ Galbenă de-atâta vreme/ Şi apoi l-a atârnat/ La oglindă, cu mândrie.../ Să-l vadă lumea din sat/ Atunci când... şi să mă cheme.” MARIUS LĂZĂRESCU. Versurile dv. se remarcă prin inteligență artistică și printr-o elaborare atentă. Reproduc integral, ca exemplu, poemul „în urma ei sclipesc feromoni”: „o cheamă ana e/ o amforă cu mere/ când trece agale spre niciunde/ priviri adezive o îmbracă/ aud cum îi cade surâsul în gol şi/ sună repetat pe asfalt/ bărbaţii o întâmpină/ cu mâinile curmate/ în gândul ei alunecă/ doar bruna de la trei/ s-o las se strică s-o resetez mi-e teamă/ era mai bine poate/ dacă era mai rău” Dacă nu-mi place ceva este faptul că modul dv. de a scrie seamănă cu acela al majorității poeților de azi. MARIANA SANDU. Fragmentul de „jurnal fictiv” pe care mi l-ați trimis (e chiar un fragment sau la atât se reduce întregul jurnal?) este un monolog lucid-patetic. Ne rămâne în minte, după încheierea lecturii, intensitatea trăirii unei femei care renunță la iubirea pentru un bărbat din cauză că ar vrea să-l iubească total, până la ultimele consecințe și îi este teamă că nu va avea parte de reciprocitate. Sunt și destule stângăcii de ordin stilistic, dar în linii mari monologul are un suflu al lui și menține trează atenția cititorului. SORIN GOLEA. Și versurile dv. seamănă cu cele care se publică azi în mod curent. În plus, multe versuri rămân obscure: „cuvintele care hrănesc pietrele − grăsimea lumii./ apele/ − furiei. dimensiunea a V-a;// − lipsesc furnicile. şi puii de vrabie./ şi cărţile. unele vechi”

Ofer azil literar autorilor valoroși marginalizați

VLAD STOICULESCU. „Am aflat recent despre colectia „Noul val” și despre invitația adresata scriitorilor aflați încă la debut. Doresc să întreb ce tip de manuscrise se pot trimite? Dacă în ultima vreme m-am focusat pe scriitura în limba engleză (obligat întru-câtva și de job), mi-aș dori să văd publicată o mai veche colecție pentru nuvele și o carte pentru copii. Asta, evident, dacă se ridică la nivelul așteptărilor. Pot fi astfel de manuscrise trimise?” Nu este vorba de scriitori „aflați încă la debut”, ci de scriitori de toate vârstele, aflați la prima sau la a zecea carte. Criteriul unic este valoarea textului. În colecția „Noul val”, am să public NUMAI cărți bune. În cuprinsul ei am să ofer azil literar autorilor valoroși care sunt ignorați sau respinși de rețeaua de relații atotputernică în azi în lumea cărții. OLGA ALEXANDRU DIACONU. E frumoasă ideea de a-mi trimite versurile citite cu glas tare chiar de dv. Cu atât mai mult cu cât aveți o voce cultivată, care nuanțează inteligent ideile. Și versurile îmi îmi inspiră respect, chiar mă încântă, se caracterizează printr-o demnitate statuară. Totuși sunt compacte și reci, ca marmura, mi se face dor, când le aud, de o lavă incandescentă. BIANCA LUCACIU. Mă surprinde neplăcut faptul că o elevă de 17 ani scrie cu atâta înverșunare despre cei care au ajutat-o să publice prima carte. Nu știți nimic despre câți bani investește o editură în tipărirea cărții unui autor necunoscut, despre dificultățile pe care le întâmpină când încearcă să o difuzeze etc., și totuși îi blamați, dintr-un orgoliu de pretinsă vedetă, pe binefăcătorii dv. În plus, îmi vorbiți cu emfază despre cartea dv. înainte de a mi-o fi trimis și îmi cereți, cu aplomb, să vă includ în programul „Noul val”. Dacă scrieți bine, am să vă includ, trecând peste modul abuziv în care vă purtați, dar trebuie întâi să mă conving că scrieți bine, nu e de ajuns să mi-o spuneți dv. FLORINA ISACHE. Versurile dv. sunt bine scrise? Da. Dacă ar fi publicate, le-ar citi cineva cu pasiune? Nu. „Ceaiul se răcise, dar vesta ta îmi ţinea de cald. Călcam pe cer. Edenul este un oraş de câmpie, care nu rugineşte niciodată. Străzile sunt sticle în care nu stii ce mesaj găseşti, de aceea trebuie să mergi cu grijă. Locuitorii îşi aşază craniile la geam, printre muşcate. Lumina reflectă în toate direcţiile...// Până la trecerea peste calea ferată – vom scrie nefericirea fericirii...” Idear ar fi să vă folosiți talentul, inteligența artistică, imaginația – calități cu care sunteți fără îndoială înzestrată – pentru a-l face pe cititor… captivul textelor dv. CAROL DANIEL. Răspunsul anterior vi se potrivește și dv.: „într-o zi vom fi atât de spirituali/ că nu vom mai şti să deosebim apele de pământ/ nu vom mai şti când am început să mergem pe jos/ şi când pe apă/ ori sub ce nori ne-am gândit la înţelesul lucrurilor/ ce autobuze am luat până la dezamăgirile noastre/ câte pahare de apă am dat fântânilor/ şi celor însetaţi/ că vom ajunge ca nişte sfinţi la/ care nu se mai roagă nimeni” ERATĂ. Am scris greșit, data trecută, adresa de e-mail la care îmi pot fi trimise textele. Iată varianta corectă: alex2108145@yahoo.com

Ce va fi și ce nu va fi colecția „Noul val”

De aproximativ treizeci de ani mă ocup de „poșta redacției”, la diferite publicații. Rubrica, aparent banală, are o mare însemnătate în evoluția unei literaturi (la „poșta redacției” a revistei „Familia” din Oradea i-a trimis versuri lui Iosif Vulcan, în 1866, un tânăr din Nordul Moldovei, Mihail Eminovici). În prezent am și un blog cu acest titlu. Am primit, de-a lungul timpului, mii de texte literare de la autori necunoscuți (dintre care unii au devenit ulterior cunoscuți: Mihail Gălățanu, Ovidiu Hurduzeu, Vasile Dâncu, Adrian Cioroianu, Eugen Șerbănescu, Tudor Călin Zarojanu, Anca Mizumschi, Adrian Oțoiu, Lucian Dan Teodorovici, Mircea Bârsilă, Radu Aldulescu ș.a.) Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine autorii menționați mai sus ar fi ajuns oricum ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am ieșit din spațiul rubricii de „poșta redacției” și am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Am compus chiar, la un moment dată, o hartă a resurselor de talent literar ale României și am publicat-o în „România liberă” pentru a atrage atenția guvernanților asupra unei unei bogății prost administrate, dar n-am primit niciun răspuns. Dragi autori (încă) necunoscuți care îmi trimiteți texte. De ani de zile mă simt vinovat față de voi fiindcă vă... descopăr, știu că existați, dar rareori reușesc să vă public romanele, proza scurtă, eseurile critice, piesele de teatru sau poemele sub formă de cărți. Împrejurările n-au fost deloc favorabile. Intenționam, după cum știți, să înființez și să coordonez la Editura Correct Books o colecție, „Noul val”, în care să includ scrierile voastre. Dar proiectul a căzut, fiindcă presupunea o investiție financiară prea mare. Apoi Editura Dacia din Cluj, prin proprietarul ei, Ion Vădan, a hotărât, cu entuziasm, să preia colecția. Ion Vădan însă a murit. Acum norocul se întoarce și o editură puternică, de mare prestigiu, All, ca și o fundație a sa, „Casa de cultură” (aceea care acordă, anual, un premiu de 10.000 de euro pentru cel mai bun roman apărut în anul precedent – eu făcând parte din juriu alături de Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea-Enache), îmi propun să să lansez, în sfârșit, colecția „Noul val”. Am să-i public în această colecție pe toți acei autori valoroși, tineri sau bătrâni, recunoscuți sau nerecunoscuți, care nu reușesc să-și vadă cărțile tipărite, fiindcă nu fac parte din rețeaua de relații care reglementează în momentul de față, din nefericire, viața literară din România. Putem aduce un suflu nou în literatura română, putem ieși din starea de apatie, putem inventa și altceva decât texte mizerabil-licențioase sau steril-sofisticate de genul celor apreciate de false instanțe critice, integrate în ceea ce am numit altădată „un sindicat al succesului”. Nu vreau să impun o anumită direcție, vreau să public literatură bună, care să fie citită cu interes și să poată fi și exportată. Vreau să recucerim publicul, să relansăm interesul pentru lectură, să stârnim pasiuni cu cărțile noastre (ale voastre, de fapt, dar și ale mele, din punct de vedere afectiv). Colecția „Noul val” nu va fi, în niciun caz, un azil pentru cărțile fără valoare respinse de alte edituri, dar va cuprinde cărțile valoroase ignorate de alte edituri. Nu este deajuns să scrieți bine, trebuie să scrieți foarte bine că să fiți incluși în această colecție. Sunt hotârât să nu accept nici o carte plicticoasă, chiar dacă pentru ea ar interveni simultan Vladimir Putin și Barack Obama. P.S. Peste aproximativ o săptămână am să răspund separat fiecăruia dintre cei care mi-au trimis texte în ultima vreme. Răspunsurile am să le postez atât pe blogul http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.ro/ , cât și pe pagina mea de facebook http://www.facebook.com/alex.stefanescu.104 Adresa de email pe care puteți să-mi trimiteți producțiile literare rămâne ale2108145@yahoo.com

Anunț important plus două răspunsuri

Pentru ALICE APETREI, ANDREI BADEA, IULIAN BĂNILĂ, ADRIAN CHRISTESCU, ȘTEFAN CIOBANU, OLIVIU CRAZNIC, ADINA CREȚU, DANA FODOR MATESCU, CĂTĂLIN GOMBOS, EMIL ILIESCU, ANTON MARIN, PAVEL NEDELCU, RADU PĂRPĂUȚĂ, MARINA POPESCU, DOINA POSTOLACHI, GHEORGHE RECHEȘAN, SORIN VÂNĂTORU, LIA VERNESCU ȘI PENTRU ALȚI AUTORI TALENTAȚI, DESPRE CARE ÎNCĂ NU ȘTIU CĂ EXISTĂ SAU DE CARE, SPRE RUȘINEA MEA, AM UITAT. Dragii mei, n-am încetat nicio clipă să mizez pe talentul vostru literar și să încerc să vă public cărțile. Dar împrejurările n-au fost favorabile. Intenționam, după cum știți, să înființez și să coordonez la Editura Correct Books o colecție, „Noul val”, în care să includ scrierile voastre. Dar proiectul a căzut, fiindcă presupunea o investiție financiară prea mare. Apoi Editura Dacia din Cluj, prin proprietarul ei, Ion Vădan, a hotărât, cu entuziasm, să preia colecția. Ion Vădan însă a murit. Acum norocul se întoarce și o editură puternică, de mare prestigiu, All, ca și o fundație a sa, „Casa de cultură” (aceea care acordă, anual, un premiu de 10.000 de euro pentru cel mai bun roman apărut în anul precedent – eu făcând parte din juriu alături de Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea-Enache), îmi propun să să lansez, în sfârșit, colecția „Noul val”. Am să-i public în această colecție pe toți acei autori valoroși, tineri sau bătrâni, recunoscuți sau nerecunoscuți, care nu reușesc să-și vadă cărțile tipărite, fiindcă nu fac parte din rețeaua de relații care reglementează în momentul de față, din nefericire, viața literară din România. Putem aduce un suflu nou în literatura română, putem ieși din starea de apatie, putem inventa și altceva decât texte mizerabil-licențioase sau steril-sofisticate de genul celor apreciate de false instanțe critice, integrate în ceea ce am numit altădată „un sindicat al succesului” Aș vrea să vă includ și pe voi în colecție. Ce părere aveți? Cu ce carte preferați să vă programez? Aștept răspunsurile voastre pe adresa de e-mail alex2108145@yahoo.com. NICU DRĂGHICI, Buzău. „Îmi pare rău, dar n-am reușit să dactilografiez textele. Sunt foarte bolnav de sărăcie. Știu că iubiți literatura, în mod sigur nu veți face o discriminare.” Aveți altă boală, o „boală de origine divină”, cum ar fi spus Gabriela Melinescu: v-ați născut poet. Versurile dv. scrise de mână (n-am mai primit versuri scrise de mână de mulți ani) sunt încărcate de poezie, ca părul unei femei de electricitate (după cum vedeți, am început să vă imit!): „poezia nu mă apără/ de moarte/ de răni nu mă vindecă/ o semăn în viața mea/ crezând/ că Dumnezeu va veni/ ca ursul la zmeură/ iar eu/ pe furiș îi voi săruta o scânteie”. Aproape tot ce mi-ați trimis mi-a plăcut și m-a entuzismat. Mai reproduc câteva extrase din poemele despre patrie: „patria − țărancă desculță/ ne ține-n poală/ ca pe niște ouă proaspete” („Cel mai frumos poem despre patrie”); „maștera asta/ care-și crește pruncii/ în sticle goale de vodcă/ ori ca viermele de mătase/ pe-o frunză// încă nu și-a legalizat iadul” („Cel mai dur poem despre patrie”). Sunt sigur că vom mai auzi de dv. CĂTĂLIN CONSTANTIN. Aveți idei, aveți și un patos al trăirii lor, dar în fiecare poem apare câte ceva care îl strică. De obicei este vorba de o excentricitate involuntar hilară. Reproduc, ca exemplu, poemul „Încălecare a Sfântului Duh”: „Am dus în spate ca pe un olog/ pe cel ce îmi revelă drumul sacru/ dar pân’ la urmă am ajuns la dracu/ mai păcătos şi mult mai încurcat .// Gonitu-m-a ca pe un fugar de crime/ în cele mai fără de sens răscruci,/ m-a umilit şi m-a târât pe brânci/ până ce sufletul a curs din mine.// Şi parcă marea o să adoarmă / pornindu-se în largi libaţii/ zvârlind în depărtare incantaţii / de veşnici pomeniri şi aleluia.// Sloboade-mă, destul m-ai ameţit,/ misteru-i mult prea mare şi ciudat,/ sunt obosit şi tare resemnat,/ de acum treci să te mai călăresc şi eu.” Nu vă stă bine să vorbiți familiar cu Sfântul Duh și cu atât mai puțin să-i spuneți că vreți să-l călăriți, numai lui Tudor Arghezi i-ar fi reușit așa ceva.

Unde se duc îngerii când mor?

GEORGE FORCOS. Ceea ce mi-aţi trimis este un fel de poezie din secolul XIX reciclată: „Clopotele bat în zarea-nmărmurită.../ Stropi fierbinţi sărută marmura de gheaţă,/ Cad petale albe din coroana moartă,/ Iară lutul negru ascumde faţa mată./ Greieri negri te plâng acum pe tine,/ Crengi de salcâm vor să te cuprindă,/ Dar sunt doar pomi fără cuvinte!” Cum adică „pomi fără cuvinte”? Există şi pomi cu vocabular? GHEORGHE URZICĂ. Îmi place, în continuare, scrisul dv. Reuşiţi să faceţi, ca prozatorii ruşi, un spectacol captivant din prezenţa însăşi oamenilor, din gesturile lor cele mai obişnuite: „În jurul cazanului de rachiu erau aşezaţi pe bănci şi taburete sătenii care aveau pus la fiert borhotul şi cei care aşteptau să le vină rândul, dar şi din cei în trecere, exact întâmplător, ca şi mine, cum spunea unul tare însetat. Vorbeau toţi deodată când spuneau lucruri importante. Se vorbea însă în linişte şi pe rând, cu pauze şi subînţelesuri când spuneau nimicuri şi se aşezau pietre de temelie pentru o tăcere binecuvântată în care susura lichidul din ţeava butoiului de răcire.” Dacă aş vedea în librării o carte scrisă de dv., aş cumpăra-o. GABRIEL PENEȘ. Poemul „Unde se duc îngerii când mor?” este o mică bijuterie literară. Reproduc prima parte a poemului, exprimându-mi totodată regretul că îl imitați, până la pastișă, pe Marin Sorescu. Ideeal ar fi să aveți un mod de a scrie care să nu semene cu al nimănui, „Și, totuși, unde se duc/ îngerii când mor?// O să vă spun ce știu,/ dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.// Se spune că mai întâi le cad aripile/ una câte una/ brusc sau treptat/ depinde de cât a zburat fiecare la viața lui.// Apoi coboară printre oameni/ se îmbracă în negru și gri/ să nu atragă atenția/ se feresc de spitale/ să nu vadă cineva cicatricile/ locurilor unde au fost aripi cândva/ și caută.// Caută alți îngeri printre oameni,/ doar că aceia încă nu știu că-s îngeri/ neavând vreo aripă crescută/ sau crezând că durerea aceea de spate, lângă umăr/ e doar semn de probleme la coloană.” ANDRE JASSY. A existat acum mai bine de o sută de ani un poet, Mihai Eminescu, care a scris în stilul dv., fără să prevadă că veţi apărea pe lume. El a publicat, printre altele, o poezie, „Şi dacă ramuri bat în geam” foarte asemănătoare cu cu poezia pe care mi-aţi trimis-o şi din care citez: „Dacă în valuri peste dealuri/ Se-nveleşte încet lumina/ E ca în mine tu s-adormi/ De-acum întotdeauna.” Aveţi mai puţin talent decât acel poet pierdut în negura timpurilor, dar ce contează? Îi sunteţi superior din punct de vedere tehnic: dv. folosiţi calculatorul, nu ca el, care trebuia să înmoaie mereu o pană în cerneală...

Portretul unei ţărănci bătrâne...

DANIA ALUEN. Poezia „Cioburi de granit” (am primit-o şi de la „Geo Geo” – cine este în realitate autorul?) nu are nicio valoare. Ultimele două versuri am să le trec într-o antologie de umor involuntar la care lucrez în prezent: „Oare câte lacrimi intră/ într-o gară-atât de mică??!” LUCICA SAVA.În mod evident ştiţi ce înseamnă poezia şi practicaţi un fast lingvistic care creează impresia comunicării unor adevăruri importante. Totuşi retorica teatral-epopeică de care vă folosiţi sfârşeşte prin a-l obosi pe cititor: „ În oglinzi văd femeia din mine, primind sărutul luminii, ca pe o cofă cu apă,/ braţele îi sunt desfăcute în arc, fără a sluji, arcaşii soarelui,/ pianul cerului se află pe unghiile ei, ca o pată de cerneală,/ se întoarce în alt sânge cu tot ce curge prin el, poetizat, spălându-şi ochii/ şi rămânând singură când noua logodnică a timpului, îi fură inelul dragostei,/ văd femeia cu croşetul şi igliţă, în oglinzi încâlcite de câlţii din părul ursitoarelor,/ nu ştie câte ochiuri mai are de făcut până să termine lucrul,// Aici mi-i dor de Zarathustra şi mai presus de el, de liniştea duminicală,/ asemuită cu vioara Stradivarius, departe de gerul ce îngheaţă uleiul în sticlă,/ e insula Rhodos a sufletului, cu frumuseţea nepământească,/ când se pregăteşte ospăţul la o sărbătoare orfică, în nectarul zeilor./ poştaşul aduce veşti cu un tren express sosit din erosul lumii, special pentru mine,/ pe sub ferestrele cu frunze căzute pe o scară în mireasmă arsă/ când satul se spală în ele, apoi se usucă la o cască de coafor sub îngrijirea unui şef de salon în lizibile atmosfere bucolice.” Semănaţi, în scris, prin accesul la o realitate rudimentară şi prin profesarea unei poezii iniţiatice, cu Ion Gheorge, fără să aveţi însă forţa lui obscură. MIHAELA BULAI. Portretul ţărăncii bătrâne, care se află foarte aproape de moarte, dar îşi îndeplineşte cu dragoste faţă de familie obligaţiile ei de o viaţă, este emoţionant şi greu de uitat: „Curăţă bine carnea, o frecă bucată cu bucată cu mălai de porumb, o spălă şi o puse în oala mare pentru ciorbă. O oală mare, de o decă de borş de cocoş, de ţară cum n-au mai mâncat demult călătorii ăştia. Borş, ca la mama acasă. Acoperi oala şi cu şorţul în mână porni în grădină să aducă de una, de alta ce-a mai rămas, de pus în borş. Aduna cu sârg, de ici un ardei roşu, uite şi un kapia, vreo două roşii mici şi stâlcite dar gustoase, astea-s roşii adevărate nu din alea de magazin îi spusese cu admiraţie odată ginerele cel mare iar ea fu bucuroasă în sinea ei şi mormăi ceva numai de ea ştiut. Apoi morcov, o mână de verdeaţă, uite, a răsărit iar pătrunjelul şi e mai gustos şi mai tare la gust acum, şi un fir de ceapă verde şi tot aduna şi umplu şorţul cu de toate. Sta aplecată asupra pământului doar cu gândurile ei şi da harnic din mâini. O vedeai în fiecare zi aşa de-ai fi zis că asta a făcut toată viaţa: a stat aplecată răscolind pământul cu degetele noduroase să pună ceva bun în oală şi dinaintea copiilor.” Puţini autori au talentul dv. Şi mai puţini sunt cei care îşi pot reprezenta, cu atâta sensibilitate, ideea de „cuminţenie a pământului”. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Îmi place modul cum minţiţi fără să clipiţi

IOAN CLAUDIU TODORAN. Ambele povestirii – „Păduchii inimii” şi „Paşii Domnului” – sunt originale şi bine scrise. Îmi place modul cum ... minţiţi fără să clipiţi. În viaţă, n-ar fi frumos să procedaţi aşa. Dar în literatură acest mod dezinvolt de a relata întâmplări fanteziste este o dovadă de talent. Ca să nu mai vorbesc de faptul că povestirile dv. au factura unor parabole al căror sens dă de gândit. Rezum pentru cititorii acestui blog, ca exemplu, povestirea „Paşii Domnului”, care începe astfel: „În vremurile vechi Dumnezeu obişnuia să-şi răsfeţe picioarele prin iarba moale a Apusenilor. Hoinărind pe dealuri, împovărat de griji şi măcinat de întrebări, se opri din umblat doar după ce soarele se ascunse dincolo de pădure. Atunci zări o căsuţă în vârful dealului şi se îndreptă într-acolo căutând adăpost.” Fiind bine bine primit în familia de ţărani din acea căsuţă, Dumnezeu le face cadou gazdelor, la despărţire, o bucată din toiagul său, care poate îndeplini orice dorinţă. Povestirea continuă astfel: „Mulţi ani mai târziu, Domnul îşi aminti de iarba moale a Apusenilor şi hotărî să lase deoparte pentru o scurtă durată treburile dumnezeieşti. Dori să treacă din nou pe la familia căreia îi lăsase bucata de toiag. Ajunse acolo tot spre înserat, însă nu zări pe nimeni. Prin faţa casei umbla încet o vacă al cărei uger nemuls lăsa dâre albe pe iarba năpădită de buruieni. De după casă apăru un flăcău voinic, cu părul murdar şi faţa nespălată. Aruncă o uitătură urâtă străinului şi trecu mai departe către prispă, fără a da bineţe. În casă, vase murdare de mâncare zăceau împrăştiate prin toate colţurile, iar când Domnul ceru o cană cu apă pentru a-şi stâmpăra setea, flăcăul luă o bucată de toiag şi făcu un semn către o cană care se umplu până la vârf.” Degradarea la care poate duce degrevarea oamenilor de orice efort este o problemă filosofică de actualitate, ilustrată de dv. într-un mod simplu şi ingenios. TRAIAN ODOCO. Din poemele pe care mi le-aţi trimis, pline de complicaţii inutile, am ales câteva versuri relativ inteligibile şi emoţionante: „am plecat într-o zi/ de acasă/ când soarele era mort/ iar cerul un linoleum/ pe care îţi ştergeai picioarele// am plecat să văd lumea/ de dincolo de râul/ care scobeşte-n temelia lumii/ aşezată pe spatele unui şobolan/ flămând de soare”. Ar fi bine să vă imaginaţi, când scrieţi, ce anume va înţelege cititorul din versurile dv. Pentru dv., e simplu, ŞTIŢI ce anume vreţi să comunicaţi, dar el nu are la dispoziţie decât un text fără istorie. MIHAELA GRAMA. Din fragmentele (bine alese) pe care mi le-aţi trimis reiese că romanul inspirat din viaţa familiei Brukenthal este scris cu o mână sigură. Este admirabil modul cum aţi construit acest roman, aşezând în centrul lui o casă: „Casa era pustie. O văzuseră de departe şi se miraseră cât de diferită era de restul clădirilor din piaţă. Pe măsură ce se apropiau, le plăcea din ce în ce mai mult. Lungă şi cu acoperişul curbat, cu galeria aceea exterioară, o galerie scurtă şi îngustă, coborând prin câteva scări plate şi albe dinspre o latură, semănând astfel cu o biserică grecească, cu curtea interioară mărginită de coloane, în mod hotărât altfel decât vecinele ei serioase şi înălţate cât mai pe verticală, cât mai economicoase la nivelul solului. Baza clădirii era mult mai largă decât etajele superioare, complet invers decât în restul oraşului. Orice alt criteriu fusese utilizat de constructor în locul economiei de spaţiu din oraşelele vremii. Dinspre stradă se ghicea eleganta curte interioară, porţile înalte nu blocau vederea. Ferestrele largi nu semănau cu micile ochiuri de geam ale caselor din jur, acoperişul boltit în faţă şi plat în spatele casei te trimitea cu gândul la un architect mediteranean, exilat în burgul de pe Dunăre. Corpul din dos era mai scund şi mai lat, dădea probabil spre malul râului, iar latura de la apus aduna soarele ca şi cum ar fi fost o seră. Era noua lor casa şi ei i-a plăcut din prima, o aşteptase, dorise să fie aşa, iar acum simţea că îi va fi drag să îi treacă pragul. Se întoarse şi îi zâmbi soţului ei, fericită că îi vedea chipul blând şi uşor trist.” Cred că romanul merită publicat şi că, publicat, va avea succes. D. CERDAC. Una dintre epigrame – aceea bazată pe jocul de cuvinte „cumani”/ „cu bani” – este simpatică: „Primii domni au fost cumani,/ Ne-a-nvăţat Neagu Djuvara./ De atunci s-a schimbat ţara –/ Acum domni sunt cei cu bani.”

„Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el”

D. CERDAC. Aveţi sensibilitate şi spirit de observaţie, dar nu reuşiţi să transformaţi realitatea în literatură. Însemnările intitulate „Momente din spital” ar trebui trimise mai curând Ministrului Sănătăţii, decât unui critic literar. RAUL COLDEA. Efortul dv. de a ajunge la poezie dă rareori rezultate. De cele mai multe ori situaţiile pe care vi le imaginaţi sunt năstruşnice şi hilare: „aştept,/ rotocoale de argint inundă cerul dimineţii./ dacă ai veni aici pentru câteva minute, aş putea să te leg de patul meu cu o sfoară/ şi să te privesc cum cauţi speriată soluţii”. TRANDAFIR SÎMPETRU. Scrieţi ca un poet din secolul nouăsprezece: „Oricâte stele ard în înălţime,/ Oricâte valuri se adună-n zare,/ A lor tărie şi a lor mulţime,/ Nu pot făptura mea să o-nfioare./ Imensul cer şi apele fugare/ Departe sunt şi fi-vor mai departe,/ Cât lânga mine plină de splendoare/ Tu îmi alungi tristeţile deşarte.” Vă aduc aminte respectuos că suntem în secolul douăzeci şi unu. COSTEL MACOVEI. Povestirile au dramatism şi sunt, în unele momente, terifiante, dar greşelile de gramatică strică totul. O soluţie ar fi să vă asociaţi cu cineva care n-are talent literar ca dumneavoastră, dar cunoaşte bine limba română. ALEXANDRA MIŞCOV. Reflecţiile dumneavoastră se remarcă prin candoare şi radicalitate. Este admirabil curajul intelectual cu care încercaţi să regândiţi totul pe cont propriu: „Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire.” Cred că aveţi viitor ca autoare de eseuri. VALENTIN MIREA. Şi textele dv. merită atenţie. Poeziile suferă de o anumită stângăcie, dar aforismele au o simplitate elegantă. În plus, ele surprind cititorul şi îl provoacă prin paradoxuri şi prin neaşteptate asocieri de idei (iar uneori prin ironie): „Universul ar merge ca pe roate de-ar avea încotro. În concepţia noastră, orice groapă trebuie astupată, dar niciodată când suntem în ea. Durerea este preludiul libertăţii. Noi nu privim lucrurile în sine, ci consecinţele lor. Dracul e acel monstru care a separat binele de adevăr. Omul este singurul animal căruia îi e frică de două ori într-o aceeaşi clipă: o dată îi e frică, iar a doua oară îi e frică să nu priceapă careva că i-ar fi. Vine o vreme când înfrângerile te fac fericit, descoperi că nu eşti singur. Poate ura împotriva prostiei mă mai face să mă numesc om. Fug de lume, să nu fugă ea de mine! Aruncaţi cu pietre în orizont. Tot ce nu întelegeţi vă e inamic! Va veni o vreme când vânzătorii de iluzii vor da faliment. În univers, singurul adevăr util pe care îl poţi afla cu ajutorul raţiunii este inutilitatea ei. Chiar faptul că-ţi trăieşti viaţa reprezintă o sinucidere! Pentru a vă iubi, ar trebui să vă urăsc, doar aşa aţi fi fericiţi . Infinitul se sfârşeşte acolo unde începe.. Voi, oameni, într-o zi, veţi învinge moartea, dar viaţa n-o veţi învinge niciodată! Spatele a fost mereu mai demn. N-a întâmpinat nevoi şi nu s-a ferit niciodată de ceea ce oricum avea să vină. Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el.” Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Nu mizaţi totul pe cuvinte!

SORIN COADĂ. Povestirea „O coborâre”, patetică şi poetică, este impresionantă, dar... prea se vede dorinţa dv. de a impresiona. Ar fi bine să o rescrieţi, într-un registru stilistic mai puţin dramatic. Lăsaţi faptele să vorbească, nu mizaţi totul pe cuvinte! Nu explicaţi poeticitatea unor situaţii! Nu accentuaţi ceea ce vi se pare important, ca şi cum n-aţi avea încredere în discernământul cititorului! ALIN GRIGORE POP. Aveţi temperament artistic. Din păcate însă vă lipseşte educaţia intelectuală necesară pentru a deosebi exprimarea literară de ceea ce s-ar putea numi limba de lemn a literaturii. Drept urmare, multe formulări expresive, producătoare de emoţie alternează în proza dv., în mod dezolant, cu clişee de un gust îndoielnic: „Seara târziu, după ce plecaseră toţi invitaţii, David se retrase pe terasa casei lui, oftând a mulţumire. Apoi, într-un moment de luciditate, se întrebă dacă e într-adevăr mulţumit. O nouă ocazie de a o face lată îi descărcase bateriile, îi amorţise neuronii şi îl aruncase şi mai mult în pribegiile lui fără hartă. Harta o pierduse odată cu căsnicia, pe vremea când vorbele lui Nietzsche aveau doar statutul de deziderat. Privi gânditor luna şi inspiră adânc mireasma iasomiei proaspăt înflorite, încercând să toarne o doză de magie peste aburi de alcool şi miros de tutun, să se refugieze din calea măruntelor satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul, nu se pot ridica la rangul de împliniri. Mici descărcări efemere de endorfine ce hrănesc doar lutul, nu şi sufletul.” Iată lista stereotipiilor lingvistice compromiţătoare din acest citat: „îi descărcase bateriile”, „aveau doar statutul de deziderat”, „măruntele satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul!, „nu se pot ridica la rangul de împliniri”, „lutul nu şi sufletul”. VICTORIA DUŢU. Vă rog să-mi trimiteţi textele ca „doc” nu ca „docx”. Cât priveşte tablourile cu îngeri, pictate în culori „frumoase”, nu sunt foarte departe de kitsch. CRISTIAN MELEŞTEU. Mă bucur că aţi confirmat, prin evoluţia dv., buna impresie pe care mi-aţi făcut-o în 2002, când aveaţi doar 25 de ani. Povestirea „Colonia subterană”, pe care mi-aţi trimis-o acum, are un subiect original – viaţa copiilor străzii în canale – şi este scrisă admirabil. Dv. identicaţi ceva frumos într-un spaţiu al urâţeniei (spre deosebire de alţi contemporani ai noştri care văd în orice, chiar şi în frumuseţea însăşi, ceva urât). Aştept cu interes să citesc întreaga carte. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Vă rog să-mi trimiteţi texte scurte

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini. ...Iar peste un secol de ani voi fi acuzat că am dat dovadă de obtuzitate ignorând un geniu. MARILENA GUDULEASA. Cele două povestiri ale dv., „Colivăreasa şi „Aniversarea”, pe care mi le-a trimis Ioana Revnic, sunt scrise cu evident talent, cu sensibilitate, cu o duioşie „rusească” faţă de fiinţa omenească. Remarcabilă este arta portretului, datorită căreia oameni insignifianţi din punct de vedere social devin personaje de neuitat. Colivăreasa este un asemenea personaj. Iscusinţa şi operativitatea cu care se ocupă de îngrijirea mortului şi de pregătirea înmormântării – exact în momentele când familia îndoliată îşi pierde cumpătul – au ceva straniu. Autoarea lasă intenţionat neelucidată problema – dacă personajul este un mesager al morţii sau doar o femeie de ispravă, capabilă, când moare cineva şi toţi cei din jur rămân consternaţi, să salveze situaţia. La fel de impresionantă este Tanţa, cusătoreasa vrednică şi resemnată, pe care soţul ei n-o mai tratează de multă vreme ca pe o femeie, şi pe care o prietenă, din lumea bună, Gina, o îmbracă şi o fardează de ziua ei, dezvăluindu-i feminitatea. O carte cuprinzând asemenea asemenea povestiri ar face din dv. un Vasili Şukşin al României. MARIAN TOADER. Poezia pe care mi-aţi trimis-o, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, nu este a dv., ci a lui Radu Gyr. Eu nu sunt ministrul culturii, ca să nu ştiu cui aparţine această poezie, şi nici realizator de emisiuni TV ca să pronunţ numele poetului „Radu Ghir”. Dacă gestul dv. reprezintă o tentativă de plagiat, aveţi şanse să ajungeţi cândva prim-ministru. Dacă pur şi simplu aţi vrut să-mi faceţi o farsă, nu v-aţi găsit omul potrivit. LUMINIŢA DIAMANDESCU. Sunteţi, într-adevăr, foarte frumoasă. Poeziile dv. însă, n-au graţie. Dacă ar fi să public ceva, aş publica fotografia dv. DUMITRU ENEA, CONSTANTIN PIVNICERU, MARIETA T., AUGUSTIN SORESCU, TANIA FOTEA, MIRCEA DUMBRĂVEANU. Regret, n-am găsit nimic demn de interes în textele dv. Poate în viitor.

O adiere de emoţie

IRINA LUCIA MIHALCA. Versurile sunt stângace: „din pădurea dorului şoaptele frunzelor/ îşi devoalează etern iubirea neschimbată” etc. Nu are rost să pierdeţi timpul realizând şi o variantă a lor în aromână. SORIN HAGIANU. Şi dv. scrieţi fără graţie, parcă aveţi un pix care zgârie hârtia: „Din păcate, cartierul în care colcăie mizeria/ nu seamănă cu uliţa pe care călăream asfinţitul.” etc. ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU. Este o adiere de emoţie în versurile dv. Iată un exemplu: „un cer de frunze uscate lipit de asfalt/ şi/ nici măcar un gând prin casele astea vechi” Rămâne de văzut cum veţi evolua. KATY LUCU. Numai textele cântecelor la modă azi mai sunt aşa de puerile: „A căzut o stea/ Peste inima mea/ Şi de atunci mă trezesc/ Şi visez iar la ea/ Nu mai ştiu de e zi/ Sau e noapte mereu/ Dar în inima mea/ Bate acum doar o stea./ Rece, palidă, tristă/ Licărind ca o şoaptă,/ Mă atrage în noapte/ Ca o tainică soartă.” CRISTINA STANCU. Mi-aţi făcut o surpriză plăcută (ca Adrian Cioroianu pe vremea când era şi el elev de liceu) trimiţându-mi un eseu. Elevii de liceu scriu cu predilecţie poezii de dragoste, astfel încât dv. vă înscrieţi printre puţinele excepţii. Intitulat „Omul tragic în teatrul universal”, comentariul dv. se remarcă prin claritatea construcţiei de idei şi prin perfecta stăpânire a limbii române: „Cele mai de seamă «încarnări» literare ale tragicului sunt, în opinia mea, şase personaje remarcabile, asemănătoare şi totuşi distincte, care completează reciproc percepţia omului asupra existenţei sale şi mai cu seamă vorbesc despre evoluţia ideii de tragic în mentalul colectiv. Acestea sunt, pe rând, Prometeu al lui Eschil, condamnat la o moarte lentă şi perpetuă pentru generozitatea sa; Timon din Atena, amfitrionul risipitor devenit pustnic mizantrop, creaţie fină, de o adâncime psihologică rară a marelui Shakespeare; Hermiona şi Oreste ai lui J. Racine, simboluri ale patimii omeneşti şi nu în cele din urmă, Faust şi Margareta, un cuplu supus distrugerii, robit cunoaşterii şi vanităţii. Toţi sugerează menirea sisifică a fiinţei umane, condamnată să-şi reia caznele de fiecare dată, cu forţe înnoite.” Meritaţi nota 10. Totuşi mi-ar plăcea dacă, în viitor, aţi scrie într-un stil ceva mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unui prieten, nu unei comisii de examinare. VICTORIA DUŢU. Ceea ce scrieţi dv. suferă de naivitate. În afară de asta, folosiţi stângaci limba română (de exemplu alternaţi verbele la prezent cu cele la perfectul simplu sau imperfect, credeţi în mod greşit că „deosebit” înseamnă ales, superior, vă exprimaţi cu dezinvoltură pleonastic – „chipul ei meditativ şi gânditor” – etc.: „Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipită de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită.” OANA BUCUR. Poemele dv., discursive, analitice, nu sunt poeme, ci momente de filosofare: „Uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea/ printre teorii./ Tot felul de teorii.// Şi ţi se îngustează pereţii fiinţei/ până la sufocare.// Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii/ te strivesc în tine/ subtil/ până la nefiinţă// Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi,/ să dai înapoi, sau să avansezi/ şi uite aşa, tot înaintând/ / undeva, pe parcurs/ te priveşti în oglindă/ şi nu mai eşti tu.// Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult./ Eşti în lume şi al lumii./ Cu prisosinţă chiar.” Ideile nu sunt noi, dar trăite de dv. cu candoare au un anumit ecou în conştiinţa cititorului. ŞTEFAN AFRIMESCU, STEJĂREL IONESCU, TEO LAUREAN, GABRIEL ANDRONACHE. Textele nu sunt publicabile. Ele dovedesc însă că aveţi aptitudini pentru scris.

Arta tandreţii

ANDREI BADEA. Nu vă mai victimizaţi! Nu pot să dau răspunsuri prompte pentru că primesc sute de texte pe lună, unele de o mare întindere. Ca şi poemele, povestirile dv. sunt bine scrise. Observarea atentă a realităţii, imaginaţia, inteligenţa artistică, umorul, toate aceste calităţi şi altele se regăsesc, bine dozate, în „Lupta”, „Furtuna” şi „Visul”. Sunt momente, în mod special în „Furtuna”, când cititorul se împiedică în excesul de imaginaţie, ca o femeie într-o rochie prea lungă. Dar scrisul propriu-zis rămâne mereu fluent, expresiv, reconfirmând faptul că sunteţi talentat:
„De trei luni s-a lăsat peste România căldura. Groasă ca o pastă, a venit lent, fără să scoată zgomot, a intrat în case, în birouri, în şcoli, în aeroporturi, la metrou. Oamenii râdeau, la emisiunile televizate se făceau glume, ştiau că va fi rău, dar nu se aşteptau la asta. A venit, maiestuoasă, ca o stăpână, şi a ocupat, în doar câteva zeci de ore, un teritoriu calm, cu iarbă proaspătă şi pământ mănos, cu munţi înalţi, cu animale sănătoase: moartea s-a instalat leneşă undeva în spate, oarecum într-o parte, pieziş, şi de văzut o văd câţiva nebuni şi copiii. Dar nimeni nu-i ascultă.”

MARC D. JURA. Poeziile dv. sunt diluate (aţi turnat proză în ele), dar au ceva care place. Probabil un sentimentalism de bună calitate, ca al şansonetelor cântate de Jacques Brel sau Yves Montand:
„Un lucru trist este să mergi în/ fiecare zi în parc să vezi o fată care plânge/ Şi poate şi mai trist/ este să n-ai curajul să o mângâi// Şi mult mai trist de-atât ar fi/ să nu o liniştească mângâierea ta// Şi mult cu mult mai trist este după ce pleacă să îi/ ridici batista în care lacrimile s-au amestecat cu praful// Să mergi apoi la tine să te pui/ pe pat încălţat şi să asculţi un blues// S-asculţi apoi the moonlight sonata să ţi/ se-nchidă ochii de oboseală şi să nu vrei să dormi// Să simţi în nări/ parfumul trist al batistei de pe noptieră// şi să adormi fără să
te sărute cineva de noapte-bună”

LAURA SGÂRCITU. „V-am trimis în 2010 nişte texte şi am primit de la dv. următoarea apreciere:
«Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.»
Am luat-o drept o încurajare, am mai lucrat textele şi iată, materialul se pare că va fi publicat de editura Charmides din Bistriţa.
Mi-ar face o mare onoare dacă aţi accepta să scrieţi câteva rânduri pentru coperta patru. Vă ataşez materialul care mai are nevoie de ultima corectură.”
Am să scriu cele câteva rânduri, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei zile. Sunt prins într-o plasă de obligaţii care nu-mi permite să fac aproape nimic în plus. Oricum, mă bucur din toată inima că vă apare cartea.

RALUCA LEONTINA NEAGU. Multe dintre poeme sunt străbătute de o undă de lirism autentic. Iată un exemplu (am tăiat începutul poemului, care era mai prozaic):
„mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău/ şi multă linişte binefăcătoare./ te surprind zâmbind/ sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste/ mai e puţin/ ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod// obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi/ printre tot felul de oameni/ ne rămân/ o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi/ îţi promit că/ fericirea va fi un animal de companie pe care/ îl vom plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele noastre// viitorul/ noi doi casa de pe lună şi/ iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.”
Imaginile la care recurgeţi sunt delicat-surprinzătoare, reuşind să transmită cititorului emoţia dragostei adolescentine. Definirea şcolii ca o „clădire bătrână care ne fură 6 ore din dragoste” are şi un fin umor. Cu asemenea versuri cuceriţi nu numai bărbaţi, ci şi critici literari!

IOAN BARB. Povestirile sunt de un sentimentalism sfâşietor (deşi alunecă uneori în melodramă). Poemele, în mod special cele de dragoste, reuşesc şi ele să emoţioneze, prin ceea ce s-ar putea numi o artă a tandreţii:
„Mâna ta nu are nevoie de podoabe/ să strălucească/ îmi deschide singurătatea/ ca o cheiţă de aur/ mă face să doresc să rămână în mine/ acest moment întipărit/ cum rămâne cerul sorbit/ cu cea din urmă suflare/ pe ochiul sticlos al înecatului// mâna ta nu are nevoie de cheie/ să deschidă cuşca leului/ care înghite teama/ când mă atinge/ simt cum peste bătrânul din mine/ creşte un alt bărbat// are în sânge scame/ din petale de trandafir”.

Ce avem noi doi de ascuns?

DAN COSTINAŞ. Povestirile ultrascurte (fiecare de exact 500 de semne!), atribuite unui pescar bătrân, din proiectata carte „Umbra mării şi alte confesiuni”, sunt, mai degrabă, poeme în proză. Atent lucrate, cu o tentă de poveste şi vis, ele suferă totuşi de o banalitate discretă, care le face în cele din urmă plictisitoare:
„Au amarat deja primii dintre pescarii plecaţi de cu seară în larg; la 6 punct se deschide bursa, unde fiecare îşi va striga marfa proaspătă. Moş Ed. e cel mai bătrân dintre ei, nimeni nu ştie exact cum îl cheamă ori ce vârstă are. Cei puşi pe şotii spun că Moş Ed. era deja unchiaş acum 50 de ani când a ars arhiva primăriei. În fiecare seară pleacă ultimul şi dimineaţa e, întotdeauna, primul, mereu cu barca plină de peşte. Pe mulţi îi roade invidia: Are învoială cu diavolul, altfel nu se explică!”(„Bursa de pe chei”);
„Sirenele chiar există, nu sunt doar fiinţe imaginare aşa cum ni se spune. Fiecărui bărbat din lume îi este hărăzită o sirenă. Curios e faptul că îi auzi limpede cântecul ademenitor, dar o vezi numai cu câteva clipe înainte de moarte. Şi încă ceva la fel de straniu: nu vorbesc, doar cântă! În ciuda evidenţei, cei lipsiţi de darul vederii susţin, la unison, că ei le aud şoptind; sunt bune sfătuitoare, au harul de a povesti frumos, iar uneori se complac în a desluşi căile complicate ale viitorului.” „(Ondine pereche”) etc.

GAVRIL-IOSIF SINAI. „Am 47 de ani şi locuiesc, împreună cu familia, în comuna Marpod, judeţul Sibiu. Îndrăznesc şi vă trimit câteva texte, «încercări de a scrie poezie» , pe care le supun judecăţii dv. critice. Concluziile şi observaţiile dv. (ale unui profesionist) mă vor bucura, indiferent de conţinut. Dacă «versurile» mele provoacă râsul (nu fiindcă ar conţine umor, ci naivitate, acrobaţii sfârşite cu luxaţii...) voi trece de partea dv. şi vom râde împreună. Sigur, voi încerca pe viitor să evit acrobaţii riscante, chiar dacă nu voi putea scrie decât pentru mine (cum este acum). Vă mulţumesc !”
Ce bine ar fi dacă toţi corespondenţii ar avea bunăcredinţa şi umorul dv.! Aş întineri cu douăzeci de ani. După cum fără îndoială aţi observat, am tăiat laudele la adresa mea. Nu de complimente am nevoie, ci de modul dv. prietenos de a dialoga.
Poemele, scrise într-un stil dezinvolt şi imprecis, par improvizate în momente de voioşie, de către un amator. Totuşi fac din când în când atingere cu poezia. Reproduc, ca exemplu, poemul fără titlu despre ţărani
„Stă ţăranul la sfat cu pământul/ scrutându-i necuprinsul cu priviri albe,/ pătrunzându-i verdeaţa cu inima/ gustându-i trupul negru/ emoţiile colorându-le faţa;/ îşi şterg lacrima unul altuia/ cu fierul plugului, cu ştergarul holdelor,/ prinşi în amor milenar/ se strâng îmbrăţişaţi/ sub lampa istoriei surâzătoare.// Vorbele lor sunt tăcere şi trudă;/ uneori se implică politicos/ privighetori de pe creanga unui stejar glorios/ sau vulturul de sus, de lângă cer/ necuvinte de duh se spun prin văzduh;/ cu soarele şi luna ca adăpost/ încărunţiţi, ţăranul şi pământul îşi amintesc...// Astăzi/ în ritm postmodern,/ într-un spaţiu virtual,/ fermierul policalificat/ polemizează cu pământul poluat./ Istoria plânge uitată sub pat.”
Aveţi talent, aveţi sensibilitate, v-ar mai trebui o cultură literară bine însuşită.

ROXANA MĂLĂESCU. Îmi displace faptul că nu luaţi poezia în serios. O trataţi nu ca pe un joc (ceea ce ar fi cu totul acceptabil), ci ca pe o joacă:
„mi-am uitat numele pe prispă/ starostele meu lucrează la dictatura prispei/ / îi întorc spatele şi plec spre un nou fragmenţel/ nu mai citesc cărţile întregi/ să nu mă întrebaţi de ce/ p.s. o să mă logodesc cu timpul/ ha ha ha ce-o să vă fac atunci/ nu pleca generaţie de pe scenă/ o să se aştearnă praful pe ea”

MARY DECA. Regret, nu pot să vă răspund în particular. Cred că exageraţi cu discreţia, ce avem noi doi de ascuns?

PSEUDOLUCENS CROCE. Poemul „Dor de Khayyám” este graţios ca versurile poetului persan de acum aproape o mie de ani pe care îl evocaţi, dar şi livresc-ludic, în stilul lui G. Călinescu:
„Îi aprind o ţigară/ ca să respir din moarte/ şi-mi zic de ce, Khayyám,/ stai singur fără un gând/ ridică-te şi vino,/ am vin pe săturate/ frumoase Rubaiyate/ şi să privim neantul/ ca pe un chip de fată.” etc.

D.M.G. Dizertaţii versificate – acesta ar putea fi subtitlul unui eventual volum de poezii publicat de dv.:
„Fir de praf planeta noastră într-un larg îmbrăcământ.../ Nu cunoaştem mare lucru – câmp minat cu speculaţii.../ Cum arată serpentina de la ceruri la pământ?/ Nu-i avem reprezentarea, nici formule sau relaţii.../ Dorm adânc sub straturi groase de argilă şi rugină,/ îngropate în tăcere, povestiri din moşi-strămoşi,/ Plăsmuiri decolorate de necrozele–patină,/ Despre «zmei» de altădată, «consânzene», «feţi-frumoşi»...// Pietre–om sau pietre–ruguri, temple mari polivalente/ Lungi corăbii şi ruine cu tăbliţe–exponate,/ Reconstituie trecutul din imagini şi fragmente,/ Vârfuri de săgeţi şi lăncii, amfore frumos pictate.”
Poemele impun respect, dar şi plictisesc prin ritmul lor mereu acelaşi. Trist este că nu emoţionează, aşa cum nu emoţionează ţăcănitul unui motor.

Plăcerea de a mânca direct din cratiţă

PROF. RADU IOAN IEPURE. Textele pe care mi le-aţi trimis nu sunt poezii, ci cugetări în versuri. Stilul solemn-sentenţios şi modul stângaci de folosire a limbii române le fac uşor ridicole:
„Ca prizonier al vieţii, mă revolt/ Şi către ceruri eu întreb: de ce?/ Departe, în esenţa lui de loc/ Un strop de moarte este în orice// În viitor, ca şi în ce-a trecut/ Un strop de moarte vine să vegheze/ Fantasme care nu mai sunt de mult/ Şi nu vor fi nicicînd ca să dureze.”
Epigramele, lipsite aproape complet de umor, mai degrabă jignesc decât amuză. Un singur exemplu:
„Am auzit o veste,doamne/ Care nu este prea drăguţă/ Cică, Becali, pe sub haine/ Ar avea blană de... maimuţă!”
Sunteţi, regret că trebuie să v-o spun, departe de literatură.

LILIANA DAVID. Amestecul de science-fiction, proză fantasy şi poezie din povestirile dv. reprezintă, de fapt, un mod de a visa cu ochii deschişi. Este frumos că vă petreceţi astfel timpul (care bărbat nu şi-ar dori să întâlnească, în vremurile noastre atât de lipsite de poezie, o femeie ca dv.?), dar textele care rezultă n-au valoare literară. De ce? Probabil pentru că, scriind, nu aveţi în vedere un cititor căruia vă adresaţi, nu urmăriţi emoţionarea lui, ci vă scăldaţi de una singură în plăcerea reveriei. Defularea – iertaţi-mă că fac propoziţii apodictice, ca Moise – nu produce literatură.
În plus, impresia este stricată uneori de reminiscenţe din filmele SF americane:
„– Nic, redresează naveta! Mir, ţi-ai revenit?
– Da, şefa. Nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Trebuie să ieşim de aici, să ne întoarcem pe Lună.
– Am redresat sistemul de timp subspaţial. Aici a fost o mică problemă, spuse Nic.
– Atât de mică încât era să ne trezim în alt univers. De fapt, am fost acolo.
– Cum… am fost acolo? mă întrebă Mir.
– Voi nu aţi simţit?
– Eu nu ştiu nimic.
– Nic, tu ai simţit ceva?
– Am simţit un miros cunoscut, când m-am trezit. Atât. Ai vreo explicaţie?
– Era mirosul lui Roger. Am revăzut toată scena dispariţiei sale. Probabil se străduieşte să se întoarcă. Dar n-a reuşit… Încearcă să ne contacteze prin subspaţiu. Cred că e prins între cele două universuri. Nu poate fi de două ori în acelaşi univers. S-ar autoanula. Doar dacă şi-a schimbat structura ADN. Însă nu ştiu cum ar fi putut face asta.
– Mai avem câteva minute şi ajungem. Acum ieşim în spaţiu.”

LIA VERNESCU. În poezie, ca şi în proza pe care mi-aţi trimis-o cândva, faceţi, din punct de vedere stilistic, un fel de patinaj artistic, cu alunecări rapide şi piruete graţioase, demne de aplaudat. Totuşi, sunt, parcă, prea multe cuvinte în textele dv. Impresia de... volubilitate feminină bruiază ceva din gravitatea unor momente. Iată ideile poetice (cum să le spun altfel?) care mi-au plăcut cel mai mult:
„desprinde-mi mâna lin din mâna ta, ca-ntr-o uitare/ un lotus lent îndepărtându-se de mal/.../ desprinde-mi mâna lin, n-o să mă doară,/ aşa cum scoicile – lipite mâini – nu simt/ din rugăciunea lor când sunt desprinse...” („Sunt scoici în care marea n-a rodit”);
„Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,/ căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii/ şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci/ nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.” („Desuet”)
„eu şi tu ne bem timpul îl savurăm/ în salon tolăniţi printre perne de catifea/ şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri/ se târăsc la picioarele noastre se gudură/ fă-mă catren zice unul firav şi suav pisică gânditoare/ fă-mă distih vreau să fiu odă/ am filoh şi troheu şi dactil” („Supravieţuire”)

RADU ALEXANDRU. „Dacă timpul va fi îngăduitor cu dv., mi-ar plăcea să îmi explicați de ce poemul inserat (mai jos) este de valoare. V-am dat şi link- ul de unde l-am copiat: Clubul de lectură Institutul Blecher. Făcând public acest răspuns pe blogul dv., poate vor înţelege şi alte persoane de ce este valoros.
Dacă este posibil, vă rog să postaţi nişte poeme ale contemporanilor (poeţi consacraţi) pe care le considerați de calitate, de valoare. Cei care vizitează blogul să ia aminte cum se scrie un poem adevărat.”
Poemul lui Ilieş Gorzo, „simone d. beauvoir”, copiat de dv., este LIPSIT de valoare. Autorul mizează pe şocul pe care l-ar putea provoca imitând gândirea naiv-licenţioasă a unei fete dintr-o familie proastă. Modul ei golănesc de-a înţelege relaţia cu un bărbat nu-l şochează – cel mult îl dezgustă – pe un om educat, iar de plăcut nu poate să placă decât unui intelectual care face eforturi să se exprime ceremonios, care simulează, deci că este intelectual, şi aşteaptă cu nerăbdare ocazia să vorbească murdar. (Cunosc pe cineva care consideră un chin să mănânce din farfurie, folosindu-se de furculiţă şi cuţit, iar când rămâne singur acasă simte o plăcere să hăpăie mâncarea cu gura, direct din cratiţă.)
Cât priveşte poemele cu adevărat valoroase, doritorii le pot găsi ei înşişi în cărţile unor poeţi de azi ca Emil Brumaru, Ana Blandiana, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop.

Să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult...

DARIAN NOAN. „Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să citiţi piesele mele de teatru şi că mi-aţi răspuns atât de repede. Ar trebui să înţeleg, din tonul dv., că nu merită să mă mai ostenesc să scriu...(?)
Deşi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dv, îndrăznesc să vă mai rog ceva. Cred că ar fi util nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea celor care vă trimit scrieri de-ale lor, să ne daţi şi câteva repere, de preferat cât mai apropiate posibilităţilor noastre de comparaţie. De pildă, in cazul meu, dacă mi-aţi putea indica o piesă de teatru contemporană (românească, la modul ideal) care, după părerea dv. este bine scrisă, originală, profundă. Pe care mi-aţi da-o ca exemplu?”
Eu, cred, dimpotrivă, că merită să mai scrieţi. Dar mi-ar plăcea ca textele dv. să aibă mai multă profunzime. Dintre dramaturgii români, cred că ar fi bine să-l citiţi pe Matei Vişniec. Piesele lui au o frumuseţe stranie, fiind o sinteză de literatură a absurdului şi expresionism. În plus, construcţia lor este „la vedere”, ca mecanismele acelor ceasuri închise în carcase transparente.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Este inteligent conceput şi poemul despre Isus Hristos (pe care vi-l reprezentaţi ca pe un nebun dintr-un ospiciu). Încep să cred că răspunsul meu de data trecut a avut un efect pozitiv asupra dv., făcându-vă să-l părăsiţi pe Satan în favoarea Mântuitorului...

ANA MARIA STĂNILĂ. În textele dv. sunt fulguraţii de poezie, care nu numai că durează prea puţin, dar nici compun un tot unitar, ca să rămână în conştiinţa cititorului. Oricum, aveţi înclinaţie pentru poezie.

MILENA SLOVENSKI. „Trebuie să recunosc că am emoţii, ca la examen, în timp ce scriu e-mail-ul acesta, pentru că tocmai am terminat de citit cartea dumneavoastră „Cum te poti rata ca scriitor”(a fost savuroasă de la început până la sfârşit şi mă felicit că am găsit-o în librarie, am râs zgomotos) Ca o consecinţă logică vă trimit o incercare de poezie pentru a-mi spune dacă are sens sau nu să continui. Menţionez că lucrez ca medic şi nu îmi propun să-mi fac din scris o meserie.”
„Divorţul/ A devenit/ obsesie in mintea obosită/ Pe lângă/ decizii şi uşi închise de deschis/ O lecţie/ învăţată şi primită/ Scrisă,/ subliniată, repetată,/ chiar şi-n vis./ Când ....te-ndoieşti/ de fiecare pas/ Când.... fiecărui/ gând ţi se cere să-i dai glas/ Când...din fir/ nu a mai rămas nimic de despicat/ Când ...nici/ măcar un nerv intact de tocat./ Când.../ numele nu mai ştii să ţi-l scrii,/ Tu încă/ speri la ziua în care îţi revii?”
Şi eu am emoţii când mă duc la medic/ Aşa că suntem chit.
Poemul despre divorţ, singurul pe care mi l-aţi trimis, nu are valoare literară. Este prozaic. Dar dovedeşte că aveţi capacitate de autoanaliză şi reflecţie, ceea ce nu este puţin.

ION VALENTIN CEAUŞESCU. Poemele dv. sunt de-o originalitate frapantă. Aveţi o imaginaţie prodigioasă, un simţ al comediei existenţei, un mod ingenios de vă folosi cultura literară. Mizez pe dv. ca poet.
„Trecuseră deja mulţi ani de când/ Cei şapte contra plebei/ Îţi măcinau creierele la o cisternă de bere/ Când discuţia lâncezea/ Ei îşi rodeau mâinile până la umeri/ Când ideile începeau să curgă/ Noi braţe colorate le creşteau la loc// Trecuseră deja prea mulţi ani/ De când încercau să găsească răspunsul/ Milioane de oameni trecuseră pe lângă masa lor/ Barul se renovase deja/ De nouă ori fără ca ei să se fi ridicat/ de pe scaunele/ care erau zdrelite murdare mâzgălite”

EMILIA CANEA. În zadar sunteţi o fiinţă sensibilă (în mod evident sunteţi), dacă vă lipseşte o educaţie intelectuală serioasă. Poemele dv. sunt naive, seamănă cu nişte compuneri şcolare versificate:
„Floare de colţ, floare de piatră,/ În fiecare noapte-aşteaptă/ În neclintirea ei măreaţă,/ S-o-nvăluie a zilei ceaţă.// Se uită mândră către stele,/ Dar strălucind mai mult ca ele,/ O frumuseţe delicată,/ Curată, albă, nepătată.// Nu trece zi fără să vrea/ În faţa soarelui să stea,/ Strângând încet între petale/ Lumini şi umbre-adânci şi pale.// Din locul său, pe colţ de stâncă,/ Privirea-n juru-i şi-o aruncă,/ Nădăjduind, visând, sperând,/ Tot împletind gând după când.”
(În treacăt fie spus, „nădăjduind” şi „sperând” înseamnă acelaşi lucru.)
În această etapă a evoluţiei dv. ar fi bine să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult.

Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9

DARIAN NOAN. Piesa de teatru „Plagiat” este o satiră de moravuri scrisă dezinvolt, dar lipsită de profunzime, pe linia comediilor (astăzi uitate) ale lui Aurel Baranga.
Următoarea piesă, „Din Infern, Magdalena”, subintitulată, într-un stil de un senzaţionalism ieftin, „strigăt de groază şi mister”, dezvoltă simplist şi pe alocuri frivol o idee originală şi productivă din punct de vedere dramaturgic: o femeie, Magdalena Anghelov, moartă de 22 de ani şi aflată în Iad, ne povesteşte,, nouă, celor încă în viaţă, cum e în lumea de dincolo. („După ce murim, nu ne mai amintim cine am fost şi ce am făcut înainte să ajungem aici. Cel puţin aşa e aici, în iad. Ni se agaţă de gât sau de un picior o plăcuţă pe care scrie: nume, prenume, data morţii şi adresa exactă unde am fost repartizaţi. Cam atâta... Păi ce credeţi? Dacă ne-am putea aminti tot ce vrem, poate ne-am aminti ceva plăcut, şi am fi chiar fericiţi preţ de câteva clipe, ori... aici e iadul, doar v-am spus. De unde atâta debandadă, fiecare să-şi amintească ce are chef?)
În sfârşit, „12/21 sau A doua venire” tratează, cu o superficialitate gazetărească, o temă gravă, de care s-au ocupat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Dostoievski, de exemplu, în „Fraţii Karamazov”) şi nume ipotetica revenire a lui Isus Hristos pe pământ.

CARMEN GHEORGHE. O agitaţie interioară ieşită din comun, o nervozitate erotică paroxistică, acestea sunt trăsăturile distinctive ale personajului feminin din proza dv., în care probabil vă proiectaţi. Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9. Nu 10 pentru că, din cauza unui mod precipitat de a scrie, apar în text şi unele omisiuni, forţări ale sensului unor cuvinte etc. Oricum, îmi pun speranţe în dv.

RADU ALEXANDRU. „Lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, dar ce folos?! Un geniu rămâne totuşi un geniu şi nu are nevoie să îl descoperiţi dumneavoastră. Să îl descoperiţi este mai uşor, să îl ajutaţi este mai greu, dar satisfacţiile sunt altele. Dacă într-adevăr vreţi să realizaţi ceva memorabil, alegeţi persoane, din rândul celor care vă scriu, pe care le consideraţi talentate şi ajutaţi-le să devină prozatori/poeţi cu renume, marca Alex Ştefănescu. Aţi acumulat foarte mult şi ar fi păcat să nu dăruiţi măcar o parte din ceea ce aţi dobândit. Aşa văd eu inţiativa dumneavoastră finalizată: oameni simpli din popor, dar talentaţi, care devin un nume pentru literatura română sprijiniţi de dumneavoastră.
Dacă v-am deranjat prin acest mesaj, îmi cer scuze. E doar o opinie personală, nimic mai mult.”
Nu m-aţi deranjat. Dar înainte de a vă răspunde îi invit pe cei care îmi scriu să comenteze ei opinia dv.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Există un demonism premeditat în poezia dv., şocant pentru cititor. Poemul în care vorbiţi explicit de prietenia dv. cu Satan reprezintă un mod inteligent de a provoca gândirea comună:
„L-am bănuit pe Satan într-o zi/ Oare el va fi fiind vinovat/ de cugetul meu smintit/ ca o gheară strângând disperat inima/ dorind s-o stoarcă de păcat,/ de morbul ce l-am adunat,/ de cuvântul ce-şi lua glas schivnicesc?/ M-am închinat de atunci la sfintele-i cruzimi,/ la geometria lor de prin icoane/ şi frate mi s-a declarat,/ ne-am însoţit părtaşi la crudele orori/ şi am băut din moarte ca din vin/ sătui peste firesc de-acest festin/ şi îmbătaţi ca-n tragicul grecesc/ bacantele ne-au sărutat/ de am crezut că-nnebunesc./ Şi fermecat de îndoială,/ de boală, chiar şi de urât,/ cortina-n două am sfâşiat,/ în joc grotescu-am exprimat/ şi ca un blestemat erou/ adânc în beznă m-am nălţat,/ celui prea mic i-am fost călău,/ de la cel mare am furat,/ cu bucurie am adunat/ plăceri ce dracu însuşi n-a gustat./ Am sodomit în gând şi-n faptă/ şi am hulit nebuni pe Dumnezeu,/ iubindu-ne această soartă/ de-a fi trufaşi şi de-a nega mereu,/ doar fericirea am căutat,/ muşcând din spirit şi din carne/ ca nişte fini esteţi întru păcat./ Pe aceste note profund îngrozitoare,/ pe această scenă de pierzare/ voi fi mai luminos, mai mare/ ca mult prea slăvitul meu prieten/ ce domină peste tartare/ şi ajunşi în punctul culminant/ să-şi plece coarnele adânc.”
Ceea ce scrieţi merită toată atenţia, sunt curios cum veţi evolua.
P.S. Cum aş îndrăzni să nu vă laud când ştiu că sunteţi prieten cu Satan?

Amânare

Îmi cer scuze, dar abia joi, 26 ianuarie, pot să postez noi răspunsuri. O voi mai face-o apoi duminică, 29 ianuarie, intrând astfel în normal. Alex. Ştefănescu

Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte, dar scriitorii au

GRIGORE TITION. În loc să apreciaţi răbdarea şi bunăvoinţa cu care am citit textele dv. confuze, vă înfuriaţi că nu v-am lăudat şi mă jigniţi:
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.

ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.

THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.

IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.

GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).

ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”