duminică, 22 mai 2011

Mesajul dv. mi-a dat un nou elan

ANCA RADU. „Acum un an şi jumătate, am creat un site, intitulat Inessentia, cu scopul de a sprijini, pe cât posibil, autorii români talentaţi dar încă nedescoperiţi. Prioritate ar avea acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate. În raport cu tendinţele contemporane (cel puţin, cu partea lor vizibilă), astfel de autori ar fi, din punctul meu de vedere, nişte „refugiaţi artistic”, respectiv niste „altfel-cugetători”, după cum am botezat, de altfel, şi secţiunile site-ului care le sunt dedicate.
Mai mult decât atât, aş fi dorit să fac ceva pentru a le da o şansă reală unor astfel de oameni. În acest sens, mi-am propus să sprijin publicarea unei cărţi care să conţină cele mai bune texte publicate pe site în decursul unui an. Dar nu numai atât. Cartea ar trebui să reflecte un anume concept, în virtutea căruia textele sunt grupate nu după autor, stil sau gen literar, ci în funcţie de conţinut, de întrebările la care încearcă sa răspundă. Astfel, cartea reuneşte texte (de obicei scurte, concentrate) dintre cele mai variate (poezie, proză, eseuri, teatru...), aparţinând mai multor autori, structurate sub forma unui „mic compendiu de mari întrebări”– evident, unul subiectiv, personal, şi fără pretenţii de generalitate. Printre ele se numără şi o mini-biografie a regretatului pictor Mircea Ciobanu, scrisă de d-na Michaela Ciobanu, văduva artistului, care a avut amabilitatea de a accepta publicarea pe site-ul Inessentia.
Eram gata să-mi sacrific toate economiile pentru publicarea şi lansarea unei astfel de cărţi, însă, novice fiind în domeniu şi solitară în demersul meu, experienţa tatonării „realităţilor româneşti” din domeniul producţiei de carte s-a dovedit descurajantă – ca să nu zic, traumatizantă – şi mi-a creat îndoieli pe toate planurile. Totul a rămas la stadiul de proiect şi încă nu ştiu ce voi face. Tocmai de aceea, am nevoie ca de aer de o parere avizată şi apelez la bunăvoinţa dumneavoastră în acest sens.”
Am citit cu mare întârziere (din cauză că sunt copleşit de tot felul de obligaţii) mesajul dv. Iniţiativa dv. este impresionantă şi am s-o sprijin (dacă nu cumva între timp aţi abandonat-o) cu toate mijloacele de care dispun. M-a surprins plăcut şi coincidenţa între dorinţa mea, mai veche, de a contribui la o relansare a sensibilităţii în literatură, într-o epocă a cinismului şi lipsei de poezie, şi intenţia dv.de a susţine „acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate”. Gândim la fel! În aceste zile urmează să apară, la editura de mare prestigiu Humanitas, romanul Emoţia al unei scriitoare pe care mizez de mai mulţi ani, Mirela Stănciulescu. Titlul merită toată atenţia. El poate fi considerat un manifest concis, format dintr-un singur cuvânt, al direcţiei pe care vreau s-o promovez în literatura de azi. Visez o literatură care să redescopere emoţia. Dacă veţi citi romanul Emoţia, veţi vedea că această carte, admirabil scrisă, ar putea da tonul pentru ceea ce eu obişnuiesc să numesc „noul val”.
Nu se poate să ne resemnăm în faţa „noroiului greu al prozei” (expresia îi aparţine lui Eminescu) care se revarsă peste noi în fiecare zi. Vă mărturisesc că am avut un moment de descurajare văzând ce murdar gândesc unii dintre corespondenţii mei (care, bineînţeles, cu o laşitate caracteristică nu îşi declină identitatea). Mă gândeam să nu mai deschid vreodată acest blog. Mesajul dv. însă mi-a dat un nou elan. Poate că nu e totul pierdut. Din cauza câtorva gândaci de bucătărie, care foşgăie prin întuneric, n-o să renunţăm să ţinem sus steagul literaturii adevărate.
Ideea dv. cu cartea Michaelei Ciobanu este foarte, foarte inspirată. Autoarea e o intelectuală de elită şi, în plus, a avut şansa de a trăi alături de un artist cu sclipiri de geniu.
Fiindcă tot mi-aţi cerut o părere, vă sfătuiesc să nu structuraţi textele primite pe parcursul unui an ca răspunsuri la anumite întrebări. Important este să fie valoroase. Literatura trebuie lăsată liberă. Să arate ca o flacăra în noapte, pe câmp, la care ne uităm fascinaţi, şi nu ca o flacără de aragaz, la care fierbe o ciorbă. Nu vreau să vă ironizez, vreau să vă conving. Vă admir şi îmi doresc cu adevărat să vă fiu de folos.

IULIAN MÎNDRILĂ. Versurile, pueril-jucăuşe, aduc aminte vag de Marin Sorescu, dar nu ajung niciodată prea departe. Seamănă cu nişte avioane de hârtie prost confecţionate care se prăbuşesc imediat după ce sunt lansate:
„Draga mea ţi s-a defectat/ aspiratorul de vise/ iar visul meu a rămas/ undeva/ în sufrageria ta”;
„În ziua aceea era un nou plumburiu deasupra/ iar lacrimile atârnau încă de norii care după o ţigară/ şi câteva guri de bere aveau să plângă” etc.

DAN PAŞCA. Şi versurile dv. sunt puerile, dar în registru satiric:
„Exasperat ca şi noi de-atâta politică ministerială nătângă,/ Prin spitale, Iisus declamă «Ia-ţi patul şi umblă!»” etc.

FLORENTIN CRISTIAN. Umorul dv., bazat pe parodierea ritualului istorisirii, este original. Aveţi ceea ce s-ar putea numi o „artă a prostirii” şi, în plus, ştiţi să treceţi pe neobservate, ca din întâmplare graniţa dintre real şi fantastic:
„Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider: Îl deschise, iar după câteva minute de pipăit intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare, Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare.Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici, însă, dădu peste o lanternă aprinsă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum mai arată noaptea, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.”

CAMIL IAMANDESCU. Povestirile despre Trabantul familiei sunt amuzante, dar volatile. După lectură, dispar din memoria cititorului. Oricum, nu e puţin lucru să scrieţi texte care se citesc cu plăcere.

GRATZIELLA D. Regret, nu vă găsesc nicăieri textele. Puteţi să mi le mai trimiteţi o dată?

DELMIRA. Impresiile dv. de călătorie din Italia sunt scrise într-un stil preţios-poetic, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău. Din nefericire, folosiţi uneori, involuntar, şi limba de lemn a ghidurilor turistice, incompatibilă cu literatura:
„Cobor şi-mi las tălpile să se bucure de întâlnirea cu acest pământ istoric. Îmi rotesc privirea de jur împrejur respirând cu plăcere aerul umed. În faţa mea priveliştea e aproape seducătoare precum fecioara în cămara nunţii sale.
Aşezată pe 7 coline – de parcă s-ar întinde peste cele 7 Minuni ale Lumii – îşi avântă mândria către văzduh chipeşa cetate a Romei.”