duminică, 30 decembrie 2012

Îmi place modul cum minţiţi fără să clipiţi

IOAN CLAUDIU TODORAN. Ambele povestirii – „Păduchii inimii” şi „Paşii Domnului” – sunt originale şi bine scrise. Îmi place modul cum ... minţiţi fără să clipiţi. În viaţă, n-ar fi frumos să procedaţi aşa. Dar în literatură acest mod dezinvolt de a relata întâmplări fanteziste este o dovadă de talent. Ca să nu mai vorbesc de faptul că povestirile dv. au factura unor parabole al căror sens dă de gândit. Rezum pentru cititorii acestui blog, ca exemplu, povestirea „Paşii Domnului”, care începe astfel: „În vremurile vechi Dumnezeu obişnuia să-şi răsfeţe picioarele prin iarba moale a Apusenilor. Hoinărind pe dealuri, împovărat de griji şi măcinat de întrebări, se opri din umblat doar după ce soarele se ascunse dincolo de pădure. Atunci zări o căsuţă în vârful dealului şi se îndreptă într-acolo căutând adăpost.” Fiind bine bine primit în familia de ţărani din acea căsuţă, Dumnezeu le face cadou gazdelor, la despărţire, o bucată din toiagul său, care poate îndeplini orice dorinţă. Povestirea continuă astfel: „Mulţi ani mai târziu, Domnul îşi aminti de iarba moale a Apusenilor şi hotărî să lase deoparte pentru o scurtă durată treburile dumnezeieşti. Dori să treacă din nou pe la familia căreia îi lăsase bucata de toiag. Ajunse acolo tot spre înserat, însă nu zări pe nimeni. Prin faţa casei umbla încet o vacă al cărei uger nemuls lăsa dâre albe pe iarba năpădită de buruieni. De după casă apăru un flăcău voinic, cu părul murdar şi faţa nespălată. Aruncă o uitătură urâtă străinului şi trecu mai departe către prispă, fără a da bineţe. În casă, vase murdare de mâncare zăceau împrăştiate prin toate colţurile, iar când Domnul ceru o cană cu apă pentru a-şi stâmpăra setea, flăcăul luă o bucată de toiag şi făcu un semn către o cană care se umplu până la vârf.” Degradarea la care poate duce degrevarea oamenilor de orice efort este o problemă filosofică de actualitate, ilustrată de dv. într-un mod simplu şi ingenios. TRAIAN ODOCO. Din poemele pe care mi le-aţi trimis, pline de complicaţii inutile, am ales câteva versuri relativ inteligibile şi emoţionante: „am plecat într-o zi/ de acasă/ când soarele era mort/ iar cerul un linoleum/ pe care îţi ştergeai picioarele// am plecat să văd lumea/ de dincolo de râul/ care scobeşte-n temelia lumii/ aşezată pe spatele unui şobolan/ flămând de soare”. Ar fi bine să vă imaginaţi, când scrieţi, ce anume va înţelege cititorul din versurile dv. Pentru dv., e simplu, ŞTIŢI ce anume vreţi să comunicaţi, dar el nu are la dispoziţie decât un text fără istorie. MIHAELA GRAMA. Din fragmentele (bine alese) pe care mi le-aţi trimis reiese că romanul inspirat din viaţa familiei Brukenthal este scris cu o mână sigură. Este admirabil modul cum aţi construit acest roman, aşezând în centrul lui o casă: „Casa era pustie. O văzuseră de departe şi se miraseră cât de diferită era de restul clădirilor din piaţă. Pe măsură ce se apropiau, le plăcea din ce în ce mai mult. Lungă şi cu acoperişul curbat, cu galeria aceea exterioară, o galerie scurtă şi îngustă, coborând prin câteva scări plate şi albe dinspre o latură, semănând astfel cu o biserică grecească, cu curtea interioară mărginită de coloane, în mod hotărât altfel decât vecinele ei serioase şi înălţate cât mai pe verticală, cât mai economicoase la nivelul solului. Baza clădirii era mult mai largă decât etajele superioare, complet invers decât în restul oraşului. Orice alt criteriu fusese utilizat de constructor în locul economiei de spaţiu din oraşelele vremii. Dinspre stradă se ghicea eleganta curte interioară, porţile înalte nu blocau vederea. Ferestrele largi nu semănau cu micile ochiuri de geam ale caselor din jur, acoperişul boltit în faţă şi plat în spatele casei te trimitea cu gândul la un architect mediteranean, exilat în burgul de pe Dunăre. Corpul din dos era mai scund şi mai lat, dădea probabil spre malul râului, iar latura de la apus aduna soarele ca şi cum ar fi fost o seră. Era noua lor casa şi ei i-a plăcut din prima, o aşteptase, dorise să fie aşa, iar acum simţea că îi va fi drag să îi treacă pragul. Se întoarse şi îi zâmbi soţului ei, fericită că îi vedea chipul blând şi uşor trist.” Cred că romanul merită publicat şi că, publicat, va avea succes. D. CERDAC. Una dintre epigrame – aceea bazată pe jocul de cuvinte „cumani”/ „cu bani” – este simpatică: „Primii domni au fost cumani,/ Ne-a-nvăţat Neagu Djuvara./ De atunci s-a schimbat ţara –/ Acum domni sunt cei cu bani.”

miercuri, 26 decembrie 2012

„Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el”

D. CERDAC. Aveţi sensibilitate şi spirit de observaţie, dar nu reuşiţi să transformaţi realitatea în literatură. Însemnările intitulate „Momente din spital” ar trebui trimise mai curând Ministrului Sănătăţii, decât unui critic literar. RAUL COLDEA. Efortul dv. de a ajunge la poezie dă rareori rezultate. De cele mai multe ori situaţiile pe care vi le imaginaţi sunt năstruşnice şi hilare: „aştept,/ rotocoale de argint inundă cerul dimineţii./ dacă ai veni aici pentru câteva minute, aş putea să te leg de patul meu cu o sfoară/ şi să te privesc cum cauţi speriată soluţii”. TRANDAFIR SÎMPETRU. Scrieţi ca un poet din secolul nouăsprezece: „Oricâte stele ard în înălţime,/ Oricâte valuri se adună-n zare,/ A lor tărie şi a lor mulţime,/ Nu pot făptura mea să o-nfioare./ Imensul cer şi apele fugare/ Departe sunt şi fi-vor mai departe,/ Cât lânga mine plină de splendoare/ Tu îmi alungi tristeţile deşarte.” Vă aduc aminte respectuos că suntem în secolul douăzeci şi unu. COSTEL MACOVEI. Povestirile au dramatism şi sunt, în unele momente, terifiante, dar greşelile de gramatică strică totul. O soluţie ar fi să vă asociaţi cu cineva care n-are talent literar ca dumneavoastră, dar cunoaşte bine limba română. ALEXANDRA MIŞCOV. Reflecţiile dumneavoastră se remarcă prin candoare şi radicalitate. Este admirabil curajul intelectual cu care încercaţi să regândiţi totul pe cont propriu: „Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire.” Cred că aveţi viitor ca autoare de eseuri. VALENTIN MIREA. Şi textele dv. merită atenţie. Poeziile suferă de o anumită stângăcie, dar aforismele au o simplitate elegantă. În plus, ele surprind cititorul şi îl provoacă prin paradoxuri şi prin neaşteptate asocieri de idei (iar uneori prin ironie): „Universul ar merge ca pe roate de-ar avea încotro. În concepţia noastră, orice groapă trebuie astupată, dar niciodată când suntem în ea. Durerea este preludiul libertăţii. Noi nu privim lucrurile în sine, ci consecinţele lor. Dracul e acel monstru care a separat binele de adevăr. Omul este singurul animal căruia îi e frică de două ori într-o aceeaşi clipă: o dată îi e frică, iar a doua oară îi e frică să nu priceapă careva că i-ar fi. Vine o vreme când înfrângerile te fac fericit, descoperi că nu eşti singur. Poate ura împotriva prostiei mă mai face să mă numesc om. Fug de lume, să nu fugă ea de mine! Aruncaţi cu pietre în orizont. Tot ce nu întelegeţi vă e inamic! Va veni o vreme când vânzătorii de iluzii vor da faliment. În univers, singurul adevăr util pe care îl poţi afla cu ajutorul raţiunii este inutilitatea ei. Chiar faptul că-ţi trăieşti viaţa reprezintă o sinucidere! Pentru a vă iubi, ar trebui să vă urăsc, doar aşa aţi fi fericiţi . Infinitul se sfârşeşte acolo unde începe.. Voi, oameni, într-o zi, veţi învinge moartea, dar viaţa n-o veţi învinge niciodată! Spatele a fost mereu mai demn. N-a întâmpinat nevoi şi nu s-a ferit niciodată de ceea ce oricum avea să vină. Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el.” Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

duminică, 16 decembrie 2012

Nu mizaţi totul pe cuvinte!

SORIN COADĂ. Povestirea „O coborâre”, patetică şi poetică, este impresionantă, dar... prea se vede dorinţa dv. de a impresiona. Ar fi bine să o rescrieţi, într-un registru stilistic mai puţin dramatic. Lăsaţi faptele să vorbească, nu mizaţi totul pe cuvinte! Nu explicaţi poeticitatea unor situaţii! Nu accentuaţi ceea ce vi se pare important, ca şi cum n-aţi avea încredere în discernământul cititorului! ALIN GRIGORE POP. Aveţi temperament artistic. Din păcate însă vă lipseşte educaţia intelectuală necesară pentru a deosebi exprimarea literară de ceea ce s-ar putea numi limba de lemn a literaturii. Drept urmare, multe formulări expresive, producătoare de emoţie alternează în proza dv., în mod dezolant, cu clişee de un gust îndoielnic: „Seara târziu, după ce plecaseră toţi invitaţii, David se retrase pe terasa casei lui, oftând a mulţumire. Apoi, într-un moment de luciditate, se întrebă dacă e într-adevăr mulţumit. O nouă ocazie de a o face lată îi descărcase bateriile, îi amorţise neuronii şi îl aruncase şi mai mult în pribegiile lui fără hartă. Harta o pierduse odată cu căsnicia, pe vremea când vorbele lui Nietzsche aveau doar statutul de deziderat. Privi gânditor luna şi inspiră adânc mireasma iasomiei proaspăt înflorite, încercând să toarne o doză de magie peste aburi de alcool şi miros de tutun, să se refugieze din calea măruntelor satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul, nu se pot ridica la rangul de împliniri. Mici descărcări efemere de endorfine ce hrănesc doar lutul, nu şi sufletul.” Iată lista stereotipiilor lingvistice compromiţătoare din acest citat: „îi descărcase bateriile”, „aveau doar statutul de deziderat”, „măruntele satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul!, „nu se pot ridica la rangul de împliniri”, „lutul nu şi sufletul”. VICTORIA DUŢU. Vă rog să-mi trimiteţi textele ca „doc” nu ca „docx”. Cât priveşte tablourile cu îngeri, pictate în culori „frumoase”, nu sunt foarte departe de kitsch. CRISTIAN MELEŞTEU. Mă bucur că aţi confirmat, prin evoluţia dv., buna impresie pe care mi-aţi făcut-o în 2002, când aveaţi doar 25 de ani. Povestirea „Colonia subterană”, pe care mi-aţi trimis-o acum, are un subiect original – viaţa copiilor străzii în canale – şi este scrisă admirabil. Dv. identicaţi ceva frumos într-un spaţiu al urâţeniei (spre deosebire de alţi contemporani ai noştri care văd în orice, chiar şi în frumuseţea însăşi, ceva urât). Aştept cu interes să citesc întreaga carte. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

duminică, 9 decembrie 2012

Vă rog să-mi trimiteţi texte scurte

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini. ...Iar peste un secol de ani voi fi acuzat că am dat dovadă de obtuzitate ignorând un geniu. MARILENA GUDULEASA. Cele două povestiri ale dv., „Colivăreasa şi „Aniversarea”, pe care mi le-a trimis Ioana Revnic, sunt scrise cu evident talent, cu sensibilitate, cu o duioşie „rusească” faţă de fiinţa omenească. Remarcabilă este arta portretului, datorită căreia oameni insignifianţi din punct de vedere social devin personaje de neuitat. Colivăreasa este un asemenea personaj. Iscusinţa şi operativitatea cu care se ocupă de îngrijirea mortului şi de pregătirea înmormântării – exact în momentele când familia îndoliată îşi pierde cumpătul – au ceva straniu. Autoarea lasă intenţionat neelucidată problema – dacă personajul este un mesager al morţii sau doar o femeie de ispravă, capabilă, când moare cineva şi toţi cei din jur rămân consternaţi, să salveze situaţia. La fel de impresionantă este Tanţa, cusătoreasa vrednică şi resemnată, pe care soţul ei n-o mai tratează de multă vreme ca pe o femeie, şi pe care o prietenă, din lumea bună, Gina, o îmbracă şi o fardează de ziua ei, dezvăluindu-i feminitatea. O carte cuprinzând asemenea asemenea povestiri ar face din dv. un Vasili Şukşin al României. MARIAN TOADER. Poezia pe care mi-aţi trimis-o, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, nu este a dv., ci a lui Radu Gyr. Eu nu sunt ministrul culturii, ca să nu ştiu cui aparţine această poezie, şi nici realizator de emisiuni TV ca să pronunţ numele poetului „Radu Ghir”. Dacă gestul dv. reprezintă o tentativă de plagiat, aveţi şanse să ajungeţi cândva prim-ministru. Dacă pur şi simplu aţi vrut să-mi faceţi o farsă, nu v-aţi găsit omul potrivit. LUMINIŢA DIAMANDESCU. Sunteţi, într-adevăr, foarte frumoasă. Poeziile dv. însă, n-au graţie. Dacă ar fi să public ceva, aş publica fotografia dv. DUMITRU ENEA, CONSTANTIN PIVNICERU, MARIETA T., AUGUSTIN SORESCU, TANIA FOTEA, MIRCEA DUMBRĂVEANU. Regret, n-am găsit nimic demn de interes în textele dv. Poate în viitor.

duminică, 2 decembrie 2012

O adiere de emoţie

IRINA LUCIA MIHALCA. Versurile sunt stângace: „din pădurea dorului şoaptele frunzelor/ îşi devoalează etern iubirea neschimbată” etc. Nu are rost să pierdeţi timpul realizând şi o variantă a lor în aromână. SORIN HAGIANU. Şi dv. scrieţi fără graţie, parcă aveţi un pix care zgârie hârtia: „Din păcate, cartierul în care colcăie mizeria/ nu seamănă cu uliţa pe care călăream asfinţitul.” etc. ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU. Este o adiere de emoţie în versurile dv. Iată un exemplu: „un cer de frunze uscate lipit de asfalt/ şi/ nici măcar un gând prin casele astea vechi” Rămâne de văzut cum veţi evolua. KATY LUCU. Numai textele cântecelor la modă azi mai sunt aşa de puerile: „A căzut o stea/ Peste inima mea/ Şi de atunci mă trezesc/ Şi visez iar la ea/ Nu mai ştiu de e zi/ Sau e noapte mereu/ Dar în inima mea/ Bate acum doar o stea./ Rece, palidă, tristă/ Licărind ca o şoaptă,/ Mă atrage în noapte/ Ca o tainică soartă.” CRISTINA STANCU. Mi-aţi făcut o surpriză plăcută (ca Adrian Cioroianu pe vremea când era şi el elev de liceu) trimiţându-mi un eseu. Elevii de liceu scriu cu predilecţie poezii de dragoste, astfel încât dv. vă înscrieţi printre puţinele excepţii. Intitulat „Omul tragic în teatrul universal”, comentariul dv. se remarcă prin claritatea construcţiei de idei şi prin perfecta stăpânire a limbii române: „Cele mai de seamă «încarnări» literare ale tragicului sunt, în opinia mea, şase personaje remarcabile, asemănătoare şi totuşi distincte, care completează reciproc percepţia omului asupra existenţei sale şi mai cu seamă vorbesc despre evoluţia ideii de tragic în mentalul colectiv. Acestea sunt, pe rând, Prometeu al lui Eschil, condamnat la o moarte lentă şi perpetuă pentru generozitatea sa; Timon din Atena, amfitrionul risipitor devenit pustnic mizantrop, creaţie fină, de o adâncime psihologică rară a marelui Shakespeare; Hermiona şi Oreste ai lui J. Racine, simboluri ale patimii omeneşti şi nu în cele din urmă, Faust şi Margareta, un cuplu supus distrugerii, robit cunoaşterii şi vanităţii. Toţi sugerează menirea sisifică a fiinţei umane, condamnată să-şi reia caznele de fiecare dată, cu forţe înnoite.” Meritaţi nota 10. Totuşi mi-ar plăcea dacă, în viitor, aţi scrie într-un stil ceva mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unui prieten, nu unei comisii de examinare. VICTORIA DUŢU. Ceea ce scrieţi dv. suferă de naivitate. În afară de asta, folosiţi stângaci limba română (de exemplu alternaţi verbele la prezent cu cele la perfectul simplu sau imperfect, credeţi în mod greşit că „deosebit” înseamnă ales, superior, vă exprimaţi cu dezinvoltură pleonastic – „chipul ei meditativ şi gânditor” – etc.: „Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipită de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită.” OANA BUCUR. Poemele dv., discursive, analitice, nu sunt poeme, ci momente de filosofare: „Uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea/ printre teorii./ Tot felul de teorii.// Şi ţi se îngustează pereţii fiinţei/ până la sufocare.// Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii/ te strivesc în tine/ subtil/ până la nefiinţă// Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi,/ să dai înapoi, sau să avansezi/ şi uite aşa, tot înaintând/ / undeva, pe parcurs/ te priveşti în oglindă/ şi nu mai eşti tu.// Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult./ Eşti în lume şi al lumii./ Cu prisosinţă chiar.” Ideile nu sunt noi, dar trăite de dv. cu candoare au un anumit ecou în conştiinţa cititorului. ŞTEFAN AFRIMESCU, STEJĂREL IONESCU, TEO LAUREAN, GABRIEL ANDRONACHE. Textele nu sunt publicabile. Ele dovedesc însă că aveţi aptitudini pentru scris.