miercuri, 22 decembrie 2010

S-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă...

DANIEL ŞERBAN. Scurta piesă de teatru „Maci roşii” e alertă, inteligentă, s-ar putea pune în scenă. Dar chiar şi citită captează atenţia prin schimbul de replici rapid şi imprevizibil, asemănător cu un meci de ping-pong.
CONSTANTIN STANCU. Poeziile din volumul „Pomul cu scribi”, pe care l-aţi publicat în 2006, îmi plac (toate), dar nu mă entuziasmează. Au – cu toată originalitatea lor spectaculoasă – o frumuseţe calmă, lipsită de dramatism:
„Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,/ intri, treci dintr-o cameră în alta,/ devii mereu altceva în cealaltă cameră:/ om alb, cal, maimuţă,/ om galben, dragon, leu,/ om negru, peşte, pasăre,/ om albastru, poet, sfânt,// într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,/ în alta îţi descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,/ în alta dansezi până îţi pierzi memoria,// un sunet poate fi cheia de la intrare,/ sau cheia de la ieşire,// bate cineva la uşă,/ ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,/ dar sunetul s-a şi ridicat la cer...”
ROBERT M. DINCĂ. E puternic fragmentul de proză pe care mi l-aţi trimis. Puţin cam naiv (prea uşor se sinucid personajele), dar puternic. Aveţi instinct artististic, s-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă
GHEORGHE URZICĂ. Din tot ce mi-aţi trimis, am citit doar „Literatură de infractor” şi „Mulţumesc”. Sunt povestiri scrise strâns, fără digresiuni inutile (deşi nu lipsesc unele reflecţii fugitive, demne de interes) şi iradiază o căldură sufletească şi o înţelegere faţă de fiinţa umană care amintesc de proza rusească. Nu ştiu dacă aveţi şi o pregătire intelectuală pe măsura înzestrării dv. Înclin să cred că nu.
RODICA VOINESCU. Îmi face plăcere că urmăriţi dialogul meu cu cei care îmi trimit texte literare. Autorul pe care mi-l recomandaţi, Nicolae Burghelea, fost bibliotecar la Biblioteca Academiei şi la Accademia di Roma, autor al volumului „Lumea văzută de un om de rând”, publicat în 2004, este, într-adevăr, un memorialist cu farmec. Noua sa carte, „Ultima spovedanie”, pe care, cu generozitate, mi-aţi trimis-o în pdf, încă nu am citit-o, dar sunt convins că merită la fel de multă atenţie ca aceea dinainte. Autorul este un om de modă veche, în sensul bun al expresiei, şi abia aştept să găsesc un moment – poate acum, de sărbători – ca să mă las captivat de „spovedania” lui.
DOROTHEA VANAU. Nu iau în considerare decât texte scrise în limba română. I’m sorry.
CRISTANA BOLDUR. În „Viaţa mea” se remarcă precizia cu care înregistraţi ce se întâmplă într-un compartiment de tren. Dar schiţa este tendenţioasă, începând de la titlul de o ironie amară şi până la lamentaţia pe tema inconvenientelor navetei. Năduful cu care povestiţi cum vi se iroseşte viaţa şi cât de străină vă simţiţi faţă de oamenii prozaici din jurul dv. este impresionant în plan uman, dar irelevant în plan literar. Un scriitor, chiar şi unul patetic, priveşte totul mai de sus.
GEORGE RIZESCU. „Elogiul prostiei”, pe care mi-l imaginam ca pe un discurs sclipind de ironie, este scris fără umor, cu momente de indignare justificate, dar inexpresive. Rămâne să vă mai cultivaţi şi să faceţi noi încercări.
GHEORGHE MOCANU. Aveţi o imaginaţie impetuoasă care produce, uneori, viziuni impresionante, dar care, de cele mai multe ori, se împotmoleşte într-o poetizare exterioară şi grandilocventă:
„Curând, acel univers se transformă într-o lacrimă, pământul părea un obraz uriaş al clipei ce se zbătea, şi nu mai văzu nimic altceva decât orizontul învolburat parcă de visele şi iluziile altora, pe care nu se întrezărea nicio amintire a vieţii lui.”
DANA FODOR. Textele dv. sunt de un umor irezistibil. Transformaţi, cu talent, viaţa de fiecare zi într-o epopee eroi-comică. Reproduc, ca exemplu, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, fragmentul în care povestiţi ce vi se întâmplă, dv. şi soţului dv. (amândoi ziarişti), după ce cumpăraţi, cu un entuziasm naiv, o maşină veche relativ ieftină (Lada 1200, fabricată în 1978):
„Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie etc. Intraserăm într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam «te iubesc»! Dar în Ghencea toată lumea zbiară...chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.”
Nu mă pot abţine să mai citez:
„A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam «Hava Nagila» sau «O ci ciornaia», gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!
O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusoaică şi parcă şoptea: «haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!» Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.”
Cred că a venit momentul să alcătuiţi carte şi să o încredinţaţi unei edituri (dacă nu cumva aţi făcut-o între timp).
ADA-IOANA-RALUCA BĂCEANU, ELA PÎRVULESCU, IOSIF CRISTINA, NINETA POPOVICI, COSTEL MACOVEI. Textele dv. nu strălucesc, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Rămâne de văzut cum veţi evolua.

marți, 14 decembrie 2010

Adevărata ratare...

SORIN TUNARU. Am citit doar povestirea intitulată „Enzian”. Este bine analizat modul cum se declanşează gelozia, cum ia amploare, cum duce la crimă (îl concuraţi pe Gib Mihăescu). Apoi, însă, nu se mai înţelege nimic. Cine sunt cei doisprezece? Juraţii care îl trimit pe vinovat la moarte? Participanţii la „cina cea de taină”? Nu mă lăsaţi să aştept prea mult răspunsul. Am început şi eu – contaminat de obsesiile personajului dv. – să-i văd peste tot.

CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”

SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”

PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.

DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.

ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.

duminică, 5 decembrie 2010

O adiere de literatură

SORINA DIACONU. Ideea este impresionantă. O femeie de 92 de ani, de la un azil de bătrâni, pleacă să se plimbe prin parcul „Ciobănaşul”, fără să-şi dea seama că este moartă de câteva ore. Acolo îl întâlneşte pe soţul ei, mort cu 18 ani în urmă, care, iubind-o nespus de mult, refuzase de-a lungul acestor ani să se ducă pe lumea cealaltă şi aşteptase să o revadă.
Din începutul de roman pe care mi l-aţi trimis nimic din toate acestea nu se înţelege. Noroc că mi-aţi povestit dv. subiectul în mesajul propriu-zis. Dacă aţi publica vreodată romanul, ar trebui să-l însoţiţi de asemenea explicaţii. Vă daţi seama ce comic ar fi fi? Fiecare exemplar al cărţii ar avea anexat un pliant cu instrucţiuni de folosire, aşa cum au aparatele electrocasnice.

NICOLAE IUGA (Brad, Hunedoara). Textele sunt bombastice. O ridicaţi, de exemplu, în slăvi, în termeni ditirambici, pe regretata Monica Lovinescu, creând (involuntar) impresia că o persiflaţi:
„Am aflat cu profundă mâhnire că Monica Lovinescu a părăsit ORAŞUL LUMINĂ, desprinzându-se dintre stelele cu care a format corola de minuni a lumii noastre. Desigur, în steaua care îi va găzdui nemurirea, marea divă îşi va instala şi biblioteca, de unde ne va transmite din nou tezele şi antitezele cu care ne-a mângâiat, ne-a luminat şi ne-a ridicat la statutul de trestie gânditoare.”
Monica Lovinescu ar fi fost prima care v-ar ironiza pentru asemenea fraze sforăitoare.

RALUCA BLEZNIUC. Stilul precipitat, intensitatea trăirilor (care, parcă, vă sufocă), expresivitatea violentă a unor imagini vă prezintă ca pe o posibilă poetă (mă hazardez să fac această afirmaţie deşi, deocamdată, n-am citit decât un poem scris de dv., este adevărat, foarte lung). Sunt şi secvenţe eliptice şi ininteligibile, dar sper că în timp veţi deveni mai explicită, fără să sacrificaţi nimic din „sălbăticia” scrisului dv.

MARIAN RĂDULESCU. Autorul care v-a entuziasmat pe dv., Dumitru Istrate Ruseteanu, mi se pare şi mie talentat, dar nu atât de talentat cum credeţi dv. că este. Cartea sa, „Maria Egipteanca”, prelucrare a unei legende biblice, prezintă interes prin momentele de poezie. În rest suferă de retorism şi de un exces de filosofare.

ANCA MARIN. Am deschis documentul trimis de dv., dar e complet alb. Este vorba de un experiment literar?

ANDRA NECULA. Sunt inteligente şi amuzante versificările dv. în care valorificaţi limbajul utilizatorilor de internet. Este un joc de-a poezia care poate duce cândva la poezie (chiar dacă în prezent sunteţi studentă la Politehnică). Iată extrase din poemul care mi s-a părut cel mai fantezist:
„Eu sunt un radical din trei ce navighez pe internet,/ Tu însă eşti o epigramă şi mă atragi ca un magnet,/ Eu mă droghez doar cu ip-uri, iar Google-ul mi-e aşternut,/ Tu însă eşti profanator, chiar al propriului root./.../ Aştept un email din rai,/ Între timp downloadez de pe ODC, «Răpirea din Serai»./ Am intrat din curiozitate pe contul tău de hi5,/ Eşti persoană reală? Aş vrea să ne vedem şi live// Sau poate să îţi las un comm cu adresa mea de mess,/ Dacă îmi dai add sigur am avut success./ Mă fascinează id-ul tău yahoo messenger/ Observ schimbarea de la avatarul tău, căci am un spirit ager.// Sunt plictisit, am să mă apuc de hacker-eală,/ Sparg un cont şi uit de viaţa reală/ Trecând prin firewall-uri şi proxy-uri ca lama prin geanta de piele./ Cu nonşalanţă şi tupeu mă plimb prin LAN-urile americane.Ce plăcere!// Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike./ Eu sunt un radical din trei ce joacă Montan Bike./ Şi îmi permit căci am un RAM de 3 giga bites;/ Eu sunt un radical din trei ce joacă Counter Strike,// Undeva departe plouă acum...”

LEONARD ANCUŢA. Am citit la întâmplare câteva pagini din cele trei cărţi pe care mi le-aţi trimis. Sunteţi talentat şi original, textele dv. au o remarcabilă densitate literară, dar scrieţi parcă pentru dv., ignorându-l pe cititor. Literatura, din punctul meu de vedere, nu e un scop în sine, ci un mijloc de a-i cuceri şi emoţiona (în sensul larg al cuvântului) pe semeni.

IRINA LUCIA MIHALCA. Vă reuşesc poemele în care evocaţi personaje şi peisaje exotice. Celelalte sunt prozaice.

GEORGE SAFIR. Nu se mai scrie, aşa cum scrieţi dv., de o sută de ani:
„Chemat-ai greierii să-mi cânte,/ În poala ta să mă dezmierzi;/ Şi zorii dulci să mă descânte,/ La mine-n suflet să te pierzi.// Obrajii mi-ai spălat cu rouă,/ Uscatu-i-ai cu sărutări;/ Şi ne-am iubit pe lună nouă,/ Pe-un pat de ierburi şi de flori.”
Îndrăgostiţilor nu le mai cântă greierii, ci telefoanele mobile, iar paturile lor de ierburi şi flori au fost înlocuite de saltele ergonomice.

GEORGE CORNILĂ. Proza pe care mi-aţi trimis-o este poetizată excesiv, seamănă cu un tort greu de sirop. Cred că aveţi aptitudini pentru scris, trebuie doar să fiţi mai direct. De ce? Pentru că altfel nu-l veţi atrage pe grăbitul cititor de azi.

IRIS BANCIU, LISANDRU CRISTIAN, DORRINA POPA, ANGELA TOCILĂ, IONUŢ CARAGEA, MAGDALENA CHIRILOV, IULIA IANCU. În textele dv. se simte o adiere de literatură, dar este, deocamdată, prea puţin. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.