S-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă...

DANIEL ŞERBAN. Scurta piesă de teatru „Maci roşii” e alertă, inteligentă, s-ar putea pune în scenă. Dar chiar şi citită captează atenţia prin schimbul de replici rapid şi imprevizibil, asemănător cu un meci de ping-pong.
CONSTANTIN STANCU. Poeziile din volumul „Pomul cu scribi”, pe care l-aţi publicat în 2006, îmi plac (toate), dar nu mă entuziasmează. Au – cu toată originalitatea lor spectaculoasă – o frumuseţe calmă, lipsită de dramatism:
„Aceasta este clădirea cu o infinitate de camere,/ intri, treci dintr-o cameră în alta,/ devii mereu altceva în cealaltă cameră:/ om alb, cal, maimuţă,/ om galben, dragon, leu,/ om negru, peşte, pasăre,/ om albastru, poet, sfânt,// într-o cameră te rogi îngenunchiat în faţa oglinzii,/ în alta îţi descoperi sufletul, gheaţa, cristalul,/ în alta dansezi până îţi pierzi memoria,// un sunet poate fi cheia de la intrare,/ sau cheia de la ieşire,// bate cineva la uşă,/ ascultă atent, încearcă să prinzi sunetul,/ dar sunetul s-a şi ridicat la cer...”
ROBERT M. DINCĂ. E puternic fragmentul de proză pe care mi l-aţi trimis. Puţin cam naiv (prea uşor se sinucid personajele), dar puternic. Aveţi instinct artististic, s-ar putea să ne faceţi cândva o surpriză frumoasă
GHEORGHE URZICĂ. Din tot ce mi-aţi trimis, am citit doar „Literatură de infractor” şi „Mulţumesc”. Sunt povestiri scrise strâns, fără digresiuni inutile (deşi nu lipsesc unele reflecţii fugitive, demne de interes) şi iradiază o căldură sufletească şi o înţelegere faţă de fiinţa umană care amintesc de proza rusească. Nu ştiu dacă aveţi şi o pregătire intelectuală pe măsura înzestrării dv. Înclin să cred că nu.
RODICA VOINESCU. Îmi face plăcere că urmăriţi dialogul meu cu cei care îmi trimit texte literare. Autorul pe care mi-l recomandaţi, Nicolae Burghelea, fost bibliotecar la Biblioteca Academiei şi la Accademia di Roma, autor al volumului „Lumea văzută de un om de rând”, publicat în 2004, este, într-adevăr, un memorialist cu farmec. Noua sa carte, „Ultima spovedanie”, pe care, cu generozitate, mi-aţi trimis-o în pdf, încă nu am citit-o, dar sunt convins că merită la fel de multă atenţie ca aceea dinainte. Autorul este un om de modă veche, în sensul bun al expresiei, şi abia aştept să găsesc un moment – poate acum, de sărbători – ca să mă las captivat de „spovedania” lui.
DOROTHEA VANAU. Nu iau în considerare decât texte scrise în limba română. I’m sorry.
CRISTANA BOLDUR. În „Viaţa mea” se remarcă precizia cu care înregistraţi ce se întâmplă într-un compartiment de tren. Dar schiţa este tendenţioasă, începând de la titlul de o ironie amară şi până la lamentaţia pe tema inconvenientelor navetei. Năduful cu care povestiţi cum vi se iroseşte viaţa şi cât de străină vă simţiţi faţă de oamenii prozaici din jurul dv. este impresionant în plan uman, dar irelevant în plan literar. Un scriitor, chiar şi unul patetic, priveşte totul mai de sus.
GEORGE RIZESCU. „Elogiul prostiei”, pe care mi-l imaginam ca pe un discurs sclipind de ironie, este scris fără umor, cu momente de indignare justificate, dar inexpresive. Rămâne să vă mai cultivaţi şi să faceţi noi încercări.
GHEORGHE MOCANU. Aveţi o imaginaţie impetuoasă care produce, uneori, viziuni impresionante, dar care, de cele mai multe ori, se împotmoleşte într-o poetizare exterioară şi grandilocventă:
„Curând, acel univers se transformă într-o lacrimă, pământul părea un obraz uriaş al clipei ce se zbătea, şi nu mai văzu nimic altceva decât orizontul învolburat parcă de visele şi iluziile altora, pe care nu se întrezărea nicio amintire a vieţii lui.”
DANA FODOR. Textele dv. sunt de un umor irezistibil. Transformaţi, cu talent, viaţa de fiecare zi într-o epopee eroi-comică. Reproduc, ca exemplu, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, fragmentul în care povestiţi ce vi se întâmplă, dv. şi soţului dv. (amândoi ziarişti), după ce cumpăraţi, cu un entuziasm naiv, o maşină veche relativ ieftină (Lada 1200, fabricată în 1978):
„Din clipa aceea toţi banii pe care-i câştigam se duceau în curele de transmisie, în carburator nou, cutie de viteză, motor re-re-reparat, bujii, vopsit, tapiserie, frâne, tobă de eşapament, baterie etc. Intraserăm într-un cerc vicios, rezolvam o portieră, că şi astea aveau hibe, nu se închideau perfect, şi se rupea macaraua de la geam, puneam o ţeavă nouă de eşapament, cădea pedala de acceleraţie. Maşina scotea un fum alb, răuprevestitor, ca o rachetă la decolare. Despre motor, ce să mai spun? Făcea un zgomot infernal, de turbină, de concafazor, trebuia să urlăm unul la celălalt ca să ne putem înţelege cât de cât. Multă vreme după, zbieram ca jupuiţi de vii până şi când ne spuneam «te iubesc»! Dar în Ghencea toată lumea zbiară...chiar dacă nu sunt meciuri. Aşa că n-a fost o problemă.”
Nu mă pot abţine să mai citez:
„A stors de la noi, însă, ce-a putut, în special bani, vlagă, sânge, nervi, răbdare, ani din viaţă. Ne-a supărat ca o adolescentă plină de coşuri, îndrăgostită şi erotomană. Papaşa era o fiinţă vie, plină de hachiţe, cu o personalitate de rusoaică gata de puci la orice oră. Se întâmplau cu ea fenomene de neînţeles pentru mintea mea prea simplă. Era de-a dreptul schizofrenică şi orice aditivi i-am fi băgat în maţe, tot ca ea făcea. Uneori, nu întotdeauna, dacă viram la dreapta o apuca claxonatul. Nu puteam schimba benzile pentru că dumneaei zbiera cât o ţinea bateria, crezându-se în Siberia, probabil. Trebuia să înaintăm sau să o facem la stânga mereu şi înceta tot scandalul. Altă bazaconie de-a ei era că nu accepta orice fel de muzică. Nuuuu! Cum îi puneam Margareta Pâslaru sau Metallica parcă dădea strechea-n ea. Refuza sistematic să mai colaboreze. Chiuia, schelălăia ca o javră, bârâia. Cum schimbam şi băgam «Hava Nagila» sau «O ci ciornaia», gata. Îi trecea supărarea. Din cauza asta am ajuns la nişte concluzii destul de stranii: rabla avea suflet, îi era dor de meleagurile natale şi auzea când o înjuram. O irita cel mai tare când Răzvan îi spunea că o dă la fiare vechi. Căsca Papaşa nişte ochi ameninţători, de jurai că stă să ne înghită. Şi se oprea ca o bestie. Iar despre pene, ce să mai spun? Era o calamitate, nenorocita. O lovea damblaua pe viscol şi pe ploaie torenţială. Ne făceam ca dracu’, şi ajungeam unde aveam treabă plini de noroi, cu unghiile negre şi uzi până la chiloţi. Închipuiţi-vă ce feţe făceau cei cărora le luam interviu!
O uram! De fiecare dată când tuşea şi se oprea ca o nesimţită în plină stradă, cu curul ei ăla mare, o loveam cu pumnii, îi trăgeam şuturi şi o blestemam cum îmi venea la gură. Ea, tăcea şi hârâia ameninţător, încinsă. Mă privea cu ochii ăia unsuroşi de babă rusoaică şi parcă şoptea: «haraşo dievuşca, aşa te porţi mata cu mine? Las că-ţi arată Papaşa ce poate!» Şi ne arăta. Îşi stingea câte un far, cel mai adesea ăla din dreapta de eram nevoită să cobor şi să-i trag un şut în el până începea să lumineze.”
Cred că a venit momentul să alcătuiţi carte şi să o încredinţaţi unei edituri (dacă nu cumva aţi făcut-o între timp).
ADA-IOANA-RALUCA BĂCEANU, ELA PÎRVULESCU, IOSIF CRISTINA, NINETA POPOVICI, COSTEL MACOVEI. Textele dv. nu strălucesc, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris. Rămâne de văzut cum veţi evolua.