marți, 29 ianuarie 2013

Unde se duc îngerii când mor?

GEORGE FORCOS. Ceea ce mi-aţi trimis este un fel de poezie din secolul XIX reciclată: „Clopotele bat în zarea-nmărmurită.../ Stropi fierbinţi sărută marmura de gheaţă,/ Cad petale albe din coroana moartă,/ Iară lutul negru ascumde faţa mată./ Greieri negri te plâng acum pe tine,/ Crengi de salcâm vor să te cuprindă,/ Dar sunt doar pomi fără cuvinte!” Cum adică „pomi fără cuvinte”? Există şi pomi cu vocabular? GHEORGHE URZICĂ. Îmi place, în continuare, scrisul dv. Reuşiţi să faceţi, ca prozatorii ruşi, un spectacol captivant din prezenţa însăşi oamenilor, din gesturile lor cele mai obişnuite: „În jurul cazanului de rachiu erau aşezaţi pe bănci şi taburete sătenii care aveau pus la fiert borhotul şi cei care aşteptau să le vină rândul, dar şi din cei în trecere, exact întâmplător, ca şi mine, cum spunea unul tare însetat. Vorbeau toţi deodată când spuneau lucruri importante. Se vorbea însă în linişte şi pe rând, cu pauze şi subînţelesuri când spuneau nimicuri şi se aşezau pietre de temelie pentru o tăcere binecuvântată în care susura lichidul din ţeava butoiului de răcire.” Dacă aş vedea în librării o carte scrisă de dv., aş cumpăra-o. GABRIEL PENEȘ. Poemul „Unde se duc îngerii când mor?” este o mică bijuterie literară. Reproduc prima parte a poemului, exprimându-mi totodată regretul că îl imitați, până la pastișă, pe Marin Sorescu. Ideeal ar fi să aveți un mod de a scrie care să nu semene cu al nimănui, „Și, totuși, unde se duc/ îngerii când mor?// O să vă spun ce știu,/ dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.// Se spune că mai întâi le cad aripile/ una câte una/ brusc sau treptat/ depinde de cât a zburat fiecare la viața lui.// Apoi coboară printre oameni/ se îmbracă în negru și gri/ să nu atragă atenția/ se feresc de spitale/ să nu vadă cineva cicatricile/ locurilor unde au fost aripi cândva/ și caută.// Caută alți îngeri printre oameni,/ doar că aceia încă nu știu că-s îngeri/ neavând vreo aripă crescută/ sau crezând că durerea aceea de spate, lângă umăr/ e doar semn de probleme la coloană.” ANDRE JASSY. A existat acum mai bine de o sută de ani un poet, Mihai Eminescu, care a scris în stilul dv., fără să prevadă că veţi apărea pe lume. El a publicat, printre altele, o poezie, „Şi dacă ramuri bat în geam” foarte asemănătoare cu cu poezia pe care mi-aţi trimis-o şi din care citez: „Dacă în valuri peste dealuri/ Se-nveleşte încet lumina/ E ca în mine tu s-adormi/ De-acum întotdeauna.” Aveţi mai puţin talent decât acel poet pierdut în negura timpurilor, dar ce contează? Îi sunteţi superior din punct de vedere tehnic: dv. folosiţi calculatorul, nu ca el, care trebuia să înmoaie mereu o pană în cerneală...

duminică, 6 ianuarie 2013

Portretul unei ţărănci bătrâne...

DANIA ALUEN. Poezia „Cioburi de granit” (am primit-o şi de la „Geo Geo” – cine este în realitate autorul?) nu are nicio valoare. Ultimele două versuri am să le trec într-o antologie de umor involuntar la care lucrez în prezent: „Oare câte lacrimi intră/ într-o gară-atât de mică??!” LUCICA SAVA.În mod evident ştiţi ce înseamnă poezia şi practicaţi un fast lingvistic care creează impresia comunicării unor adevăruri importante. Totuşi retorica teatral-epopeică de care vă folosiţi sfârşeşte prin a-l obosi pe cititor: „ În oglinzi văd femeia din mine, primind sărutul luminii, ca pe o cofă cu apă,/ braţele îi sunt desfăcute în arc, fără a sluji, arcaşii soarelui,/ pianul cerului se află pe unghiile ei, ca o pată de cerneală,/ se întoarce în alt sânge cu tot ce curge prin el, poetizat, spălându-şi ochii/ şi rămânând singură când noua logodnică a timpului, îi fură inelul dragostei,/ văd femeia cu croşetul şi igliţă, în oglinzi încâlcite de câlţii din părul ursitoarelor,/ nu ştie câte ochiuri mai are de făcut până să termine lucrul,// Aici mi-i dor de Zarathustra şi mai presus de el, de liniştea duminicală,/ asemuită cu vioara Stradivarius, departe de gerul ce îngheaţă uleiul în sticlă,/ e insula Rhodos a sufletului, cu frumuseţea nepământească,/ când se pregăteşte ospăţul la o sărbătoare orfică, în nectarul zeilor./ poştaşul aduce veşti cu un tren express sosit din erosul lumii, special pentru mine,/ pe sub ferestrele cu frunze căzute pe o scară în mireasmă arsă/ când satul se spală în ele, apoi se usucă la o cască de coafor sub îngrijirea unui şef de salon în lizibile atmosfere bucolice.” Semănaţi, în scris, prin accesul la o realitate rudimentară şi prin profesarea unei poezii iniţiatice, cu Ion Gheorge, fără să aveţi însă forţa lui obscură. MIHAELA BULAI. Portretul ţărăncii bătrâne, care se află foarte aproape de moarte, dar îşi îndeplineşte cu dragoste faţă de familie obligaţiile ei de o viaţă, este emoţionant şi greu de uitat: „Curăţă bine carnea, o frecă bucată cu bucată cu mălai de porumb, o spălă şi o puse în oala mare pentru ciorbă. O oală mare, de o decă de borş de cocoş, de ţară cum n-au mai mâncat demult călătorii ăştia. Borş, ca la mama acasă. Acoperi oala şi cu şorţul în mână porni în grădină să aducă de una, de alta ce-a mai rămas, de pus în borş. Aduna cu sârg, de ici un ardei roşu, uite şi un kapia, vreo două roşii mici şi stâlcite dar gustoase, astea-s roşii adevărate nu din alea de magazin îi spusese cu admiraţie odată ginerele cel mare iar ea fu bucuroasă în sinea ei şi mormăi ceva numai de ea ştiut. Apoi morcov, o mână de verdeaţă, uite, a răsărit iar pătrunjelul şi e mai gustos şi mai tare la gust acum, şi un fir de ceapă verde şi tot aduna şi umplu şorţul cu de toate. Sta aplecată asupra pământului doar cu gândurile ei şi da harnic din mâini. O vedeai în fiecare zi aşa de-ai fi zis că asta a făcut toată viaţa: a stat aplecată răscolind pământul cu degetele noduroase să pună ceva bun în oală şi dinaintea copiilor.” Puţini autori au talentul dv. Şi mai puţini sunt cei care îşi pot reprezenta, cu atâta sensibilitate, ideea de „cuminţenie a pământului”. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.