marți, 27 decembrie 2011

Aştept, totuşi, să vă maturizaţi

LORENA CODRESCU. Nu se înţelege aproape nimic din versurile dv.:
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”

SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”

FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!

LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.

CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.

CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.

ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.

DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.

duminică, 18 decembrie 2011

Migrarea nocturnă a păturii...

RADU PENRIN. „Scurt roman istoric” este un text incoerent, pe care nu-l salvează simulacrul de filosofare din cuprinsul lui.

VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.

SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.

MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.

PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.

ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.

ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.

IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.

ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.

ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.

LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).

duminică, 11 decembrie 2011

Bucuria comunicării...

ROXANA ŞTIUBEI. Faptul că extrageţi din fiecare poem unele versuri şi le mutaţi pe o coloană alăturată, obligându-l pe cititor să le caute cu privirea, nu face textele dv. mai interesante. Aveţi un mod de a scrie pueril-excentric care miră la început, dar în cele din urmă plictiseşte. Reproduc ca exemplul poemul „M iiiiiiii”:
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”

MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.

ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?

ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.

TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com

luni, 15 august 2011

Mai bine dormeaţi...


ANA PAPAHAGI. Citesc cu întârziere textul, de un umor nebun, numit de dv. „scrisoare de intenţie”. Demult îmi doream să parodieze cineva, cu o ironie nemiloasă, limba de lemn a „euro-cv-urilor” şi „aplicaţiilor”. Şi iată că dv. îmi îndepliniţi dorinţa. Mulţumesc. Pentru edificarea celor care frecventează acest blog, transcriu un scurt fragment din „scrisoarea de intenţie”:
„Obiectivele mele profesionale vizează atingerea excelenţei în domenii variate, nu exclud agronomia, construcţia de maşini, teoria cunoaşterii, mitul peşterii şi, în ultimul timp, m-am simţit atrasă de ordinea firească a lucrurilor. În plan personal citesc cărţi despre poeţi ce plagiază cuvântul zeilor, inclusiv ultima carte pe care am citit-o. De asemenea, susţin, cu multe gâfâituri şi zdruncinături de coduri morale, relaţii sexuale, erotice şi de dragoste cu ceilalţi şi cu mine însămi.”
ALINA MARIA GRIGORE, LIVIU OFILEANU. Dacă sunteţi nemulţumiţi de modul cum v-am evaluat textele, nu are rost să fiţi supăraţi. Puteţi să vă adresaţi altor critici literari.
P.S. În caz că îmi mai scrieţi vreodată, vă rog să folosiţi adresa de e-mail pe care îmi scriu şi alţi corespondenţi: alex2108145@gmail.com. Aceea de pe yahoo o ţin numai pentru mesaje afectuoase.
ROXANA CUCU. Ar fi bine să scrieţi mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unei prietene. Stilul la care recurgeţi acum este pompos şi stângaci în acelaşi timp:
„Nu se simțea prea pierdută; asta cu toată dezordinea prezentă atât în cadrul vieții sale sociale, cât și în spațiul ei personal. Se purta asemenea unui artist al cărui spațiu reprezintă un haos pentru cei incapabili să-și aproprieze elemente ale acestei lumi.”
CLAUDIU SIMION. Am primit cartea dv., „Să iubeşti un înger” şi vă mulţumesc că aţi făcut efortul să mi-o trimiteţi. Cartea însă nu m-a entuziasmat. Este un roman-fantasy, gen la modă azi, care mie mi se pare pueril şi lipsit de viitor.
SILVIA MARIA NETEDU. Regret că vă dezamăgesc, dar poeziile cuprind excentricităţi, care mai degrabă amuză decât provoacă o emoţie lirică:
„O lacrimă şchioapă/ şi-a fumat minţile/ şi s-a aruncat/ în golul sufletului meu.”
Şi mai sunt şi greşelile de gramatică, de exemplu „îi pot oferii” în loc de îi pot oferi”.
BOGDAN DRAGOŞ. Povestirile dv. voioase, scrise la persoana întâi, nu sunt mai mult decât o pălăvrăgeală care n-are legătură cu literatura. Nu este corect „doişpe ore”. Trebuie scris „douăsprezece ore” sau, hai să zicem, „douăşpe”, dar în niciun caz „doişpe”.
IOANA FUDULU. Dezinvoltura dv. agresivă din eseuri (sau ce-or fi) n-are valoare literară. Fotografiile pe care mi le-aţi trimis – cu bărbatul chel care scoate limba etc. – sunt dizgraţioase.
LIGIA OPREA. Proză poetizată forţat – aşa ar putea fi calificate scrierile dv. Şi totuşi, cine le examinează cu atenţie descoperă şi secvenţe emoţionante, cum este aceea cu chipul iubitului lipit de geam:
„Te aştept să vii din nou la geamul meu. Să baţi şi să aştepţi cu nasul lipit de fereastră. Răsuflarea ta fierbinte în fiecare anotimp picta delicate urme pe geam. Îmi plăcea să te privesc cum mă aşteptai plin de nerăbdare. Ştiam că eşti nerăbdător, întotdeauna îţi fremătai buzele, iar privirea-ţi ardea. Uneori, chiar intenţionat întârziam să vin la geam. Voiam să te privesc. Să te zidesc în minte, în suflet, în trup.”
P.S. Verbul „a fremăta” nu este tranzitiv. Corect ar fi „întotdeauna îţi fremătau buzele”.
ROBERT TRIF. Enunţuri bombastice, cu pretenţii de filosofie:
„Dincolo de ursită sunt legile, dincolo de/ legile tăcute ale universului este Spiritul,/ Dincolo de spirit este EL, Celălalt.../ Dumnezeu, Cel ce este, dincolo de timp,/ El însuşi fiind acel Dincolo...” etc.
COSTI ALEXANDRU. Poemele dv. naiv-sentimentale nu sunt bune nici ca texte pentru romanţe, pentru că prea sună fals:
„Lacrimi de argint/ Se vor strânge în tăcere/ Zadarnic... nu mai simt/ pământeasca durere!// Din stejarii tăcuţi/ Cădea/vor lacrimi/ În timp ce tu săruţi/Pământul plin de patimi...”
Este comică minuţia cu care notaţi ziua şi ora când aţi compus fiecare poem. Cel din care am citat poartă menţiunea: „Videle, 18 mai 1985. Ora 22:30”. Ce păcat că vă pierdeaţi astfel nopţile. Mai bine dormeaţi.

marți, 5 iulie 2011

Uneori forţaţi fără graţie limba română...

RELI-DANIELA VOICU. Versuri naiv-romanţioase, fără viitor.

ELENA GABRIELA NIŢICĂ. Meritaţi felicitări pentru faptul că, elevă fiind, aţi publicat deja o carte (un roman) şi aţi colaborat la diverse reviste (cu versuri şi articole). Totuşi, nu trebuie să vă consideraţi o scriitoare formată. Textele dv. suferă de un patetism teatral şi de preţiozitate. Uneori forţaţi fără graţie limba română:
„Stătea cu spatele la mine evitând să-mi confrunte privirea. I-am cuprins în braţe umeri orientându-mi pleoapele spre o calmitate ostenită. Genunchii ỉmi cedau, la auzul voci melodioase, elegante chiar şi pronunţat masculină de gerul munţilor.”

MARIUS ALDEA. Poemele dv. sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refolosiţi, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Aveţi o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumutaţi să devină a dv. Reproduc integral, pentru delectarea celor care vizitează acest blog, poemul „Domnişoara A”:
„Domnişoara merge legănat/ domnişoara miroase atât de frumos/ încât pereţii întorc capul după ea/ albind ca pensionarii la o partidă de şah/ domnişoara coboară scările/ chiar acum domnişoara coboară scările/ ca şi cum ar coborî nişte clape de pian/ schimbând gama în care cântă de obicei/ domnişoara coboară scările/ iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori/ nervoşi şi experimentaţi/ trec şi eu pe lângă ea/ îmi ridic pălăria imaginară/ îi sărut mâinile şi poimâinile/ trag aer adânc în piept/ şi rămân îndrăgostit/ auzind tocul ei cum se pierde/ ca un metronom de acum interior”.

ANTON PETROVSCHI BACOPIATRĂ. Nu mi-aţi trimis cartea („Geanta cu cinci fermoare”, Iaşi, Institutul European, colecţia „Inorog”, 2011) asupra căreia îmi cereţi să mă pronunţ.

MARINELA TRIFAN. Povestirea „Fidelizare”, despre implicaţiile sufleteşti ale muncii la o linie de telefon „fierbinte”, nu este chiar o noutate (după ce Ioana Bradea a publicat şocantul roman „Băgău”), dar suscită interes şi, în plus are un final neaşteptat, bine găsit. În „Pariu”, încercarea dv. de a da un sens mai înalt maniei unui muncitor de a desena pe pereţi gărgăriţe (pentru a ţine socoteala banilor datoraţi de şeful şantierului salariaţilor) nu reuşeşte. „Între etaje” este o reprezentare impresionantă, grotesc-terifiantă, a ceea ce devine dragostea într-o locuinţă de bloc, în timpul caniculei. Aveţi intuiţie artistică, dar vă lipseşte o anumită cultură literară care v-ar ajuta să vă puneţi mai bine în valoare spiritul creator.

ALINA GRIGORE. Scrieţi (bine) despre o lume pe care o cunoaşteţi numai din cărţi. Cine nu ar şti că aveţi numai douăzeci de ani şi că trăiţi în România, ar putea crede că sunteţi o distinsă doamnă din protipendada britanică. Este, recunosc, spectaculoasă această competenţă a dv., dar ca literatură textele pe care mi le-aţi trimis, scrise într-un stil convenţional-elegant, au o valoare modestă.

GRATZIELLA-SINIA DAVIDICĂ. Povestirea dv., „Mormânt fără cruce”, de un patos romantic care te poate face să te gândeşti la vremea lui Victor Hugo, are dramatism (şi melodramatism) în reconstituirea vieţii ratate a eroinei, grandoare (şi grandilocvenţă) în descrierea naturii. În mod special, tabloul mării agitate, în pictarea căruia faceţi risipă de metafore şi comparaţii inspirate, ne rămâne în minte după încheierea lecturii. Aţi putea scrie un roman „Mizerabilii” al vremii noastre.

ADRIAN A. AGHEORGHESEI. Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”

LIVIU OFILEANU. Şi textele dv. seamănă cu ce scriu alţii, parcă faceţi parte dintr-un cor de voci lirice. Aştept să deveniţi solist.

SILVIAN FLOAREA. Fantezistă şi excentrică, nu lipsită de umor, nuvela „Pactul” în care apar ca personaje Faust şi Mefisto (poreclit cu simpatie „Mefi”), este un joc literar reuşit. Dar... atât.

GABRIEL BĂDIC. Şi dv. vă place să vă jucaţi. Jucaţi-vă, nu vă opreşte nimeni. Dar de ce vreţi să fiţi luat în serios?

ELENA MIRCA. Proză naiv-romanţioasă, fără valoare literară.

MIHAI TUDOR. Scurtele povestiri pe care mi le-aţi trimis, în special „Viaţa ca o cursă de şoareci”, au o tăietură sigură şi valorifică reflecţiile unui om inteligent asupra vieţii. Li se poate reproşa doar o anumită preferinţă pentru formulările convenţionale, care divulgă o bine ascunsă timiditate a dv. în faţa scrisului. Ar fi bine să vă simţiţi mai liber când scrieţi.

CARMEN NEACŞU (USTA). Confesiunea-eseu cu titlul „Sec. XXI, România, Bucureşti” se remarcă prin clarviziune. Înţelegeţi perfect drama unui tânăr de azi care, din dorinţa de a face carieră, în sensul recent al cuvântului, se înstrăinează de el însuşi:
„Sunt o femeie de carieră. Am un succes care creşte fulminant, proporţional cu epuizarea mea. Şi ce dacă! Ce dacă mă istovesc, vreau să zic. Succesul creşte, iar asta e tot ce contează. Cu atât mai mult cu cât, până să ajung la realizările profesionale în chestiune, n/-m făcut niciodată ceva cu adevărat semnificativ. Ba aş putea spune că, până la ele, toată viaţa mea fugisem de muncă, ceea ce – o spune cartea cu proverbe din bibliotecă şi o recunosc eu însămi cu mâna pe inimă – e reţeta sigură a ratării.
E drept, a fost o vreme când credeam că odată ce-mi voi descoperi pasiunile cele mai mari, elanul munci va veni şi el. Dar ce să vezi: tot ce-mi plăcea mie să fac era prost plătit. La început nu mi-am dat prea bine seama în ce măsură era asta o problemă. Pe urmă însă, când prietenii mei din studenţie au început să alerge în rând cu alţii şi să scoată, cu o expresie nouă pe figură, bani groşi de pe card, lucrurile au devenit clare. Aşa că m-am aliniat şi eu trendului. Cu alte cuvinte, am visat mereu să ajung cineva, între timp idealul mi s-a schimbat din mers, şi în loc de cineva am ajuns altcineva.”
Este subtilă, impresionantă şi dovedeşte talent literar precizarea „cu o expresie nouă pe figură”.

duminică, 22 mai 2011

Mesajul dv. mi-a dat un nou elan

ANCA RADU. „Acum un an şi jumătate, am creat un site, intitulat Inessentia, cu scopul de a sprijini, pe cât posibil, autorii români talentaţi dar încă nedescoperiţi. Prioritate ar avea acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate. În raport cu tendinţele contemporane (cel puţin, cu partea lor vizibilă), astfel de autori ar fi, din punctul meu de vedere, nişte „refugiaţi artistic”, respectiv niste „altfel-cugetători”, după cum am botezat, de altfel, şi secţiunile site-ului care le sunt dedicate.
Mai mult decât atât, aş fi dorit să fac ceva pentru a le da o şansă reală unor astfel de oameni. În acest sens, mi-am propus să sprijin publicarea unei cărţi care să conţină cele mai bune texte publicate pe site în decursul unui an. Dar nu numai atât. Cartea ar trebui să reflecte un anume concept, în virtutea căruia textele sunt grupate nu după autor, stil sau gen literar, ci în funcţie de conţinut, de întrebările la care încearcă sa răspundă. Astfel, cartea reuneşte texte (de obicei scurte, concentrate) dintre cele mai variate (poezie, proză, eseuri, teatru...), aparţinând mai multor autori, structurate sub forma unui „mic compendiu de mari întrebări”– evident, unul subiectiv, personal, şi fără pretenţii de generalitate. Printre ele se numără şi o mini-biografie a regretatului pictor Mircea Ciobanu, scrisă de d-na Michaela Ciobanu, văduva artistului, care a avut amabilitatea de a accepta publicarea pe site-ul Inessentia.
Eram gata să-mi sacrific toate economiile pentru publicarea şi lansarea unei astfel de cărţi, însă, novice fiind în domeniu şi solitară în demersul meu, experienţa tatonării „realităţilor româneşti” din domeniul producţiei de carte s-a dovedit descurajantă – ca să nu zic, traumatizantă – şi mi-a creat îndoieli pe toate planurile. Totul a rămas la stadiul de proiect şi încă nu ştiu ce voi face. Tocmai de aceea, am nevoie ca de aer de o parere avizată şi apelez la bunăvoinţa dumneavoastră în acest sens.”
Am citit cu mare întârziere (din cauză că sunt copleşit de tot felul de obligaţii) mesajul dv. Iniţiativa dv. este impresionantă şi am s-o sprijin (dacă nu cumva între timp aţi abandonat-o) cu toate mijloacele de care dispun. M-a surprins plăcut şi coincidenţa între dorinţa mea, mai veche, de a contribui la o relansare a sensibilităţii în literatură, într-o epocă a cinismului şi lipsei de poezie, şi intenţia dv.de a susţine „acele texte care reflectă reacţii sensibile ale autorilor în faţa unei lumi cu valori şi repere din ce în ce mai şterse, dacă nu chiar răsturnate”. Gândim la fel! În aceste zile urmează să apară, la editura de mare prestigiu Humanitas, romanul Emoţia al unei scriitoare pe care mizez de mai mulţi ani, Mirela Stănciulescu. Titlul merită toată atenţia. El poate fi considerat un manifest concis, format dintr-un singur cuvânt, al direcţiei pe care vreau s-o promovez în literatura de azi. Visez o literatură care să redescopere emoţia. Dacă veţi citi romanul Emoţia, veţi vedea că această carte, admirabil scrisă, ar putea da tonul pentru ceea ce eu obişnuiesc să numesc „noul val”.
Nu se poate să ne resemnăm în faţa „noroiului greu al prozei” (expresia îi aparţine lui Eminescu) care se revarsă peste noi în fiecare zi. Vă mărturisesc că am avut un moment de descurajare văzând ce murdar gândesc unii dintre corespondenţii mei (care, bineînţeles, cu o laşitate caracteristică nu îşi declină identitatea). Mă gândeam să nu mai deschid vreodată acest blog. Mesajul dv. însă mi-a dat un nou elan. Poate că nu e totul pierdut. Din cauza câtorva gândaci de bucătărie, care foşgăie prin întuneric, n-o să renunţăm să ţinem sus steagul literaturii adevărate.
Ideea dv. cu cartea Michaelei Ciobanu este foarte, foarte inspirată. Autoarea e o intelectuală de elită şi, în plus, a avut şansa de a trăi alături de un artist cu sclipiri de geniu.
Fiindcă tot mi-aţi cerut o părere, vă sfătuiesc să nu structuraţi textele primite pe parcursul unui an ca răspunsuri la anumite întrebări. Important este să fie valoroase. Literatura trebuie lăsată liberă. Să arate ca o flacăra în noapte, pe câmp, la care ne uităm fascinaţi, şi nu ca o flacără de aragaz, la care fierbe o ciorbă. Nu vreau să vă ironizez, vreau să vă conving. Vă admir şi îmi doresc cu adevărat să vă fiu de folos.

IULIAN MÎNDRILĂ. Versurile, pueril-jucăuşe, aduc aminte vag de Marin Sorescu, dar nu ajung niciodată prea departe. Seamănă cu nişte avioane de hârtie prost confecţionate care se prăbuşesc imediat după ce sunt lansate:
„Draga mea ţi s-a defectat/ aspiratorul de vise/ iar visul meu a rămas/ undeva/ în sufrageria ta”;
„În ziua aceea era un nou plumburiu deasupra/ iar lacrimile atârnau încă de norii care după o ţigară/ şi câteva guri de bere aveau să plângă” etc.

DAN PAŞCA. Şi versurile dv. sunt puerile, dar în registru satiric:
„Exasperat ca şi noi de-atâta politică ministerială nătângă,/ Prin spitale, Iisus declamă «Ia-ţi patul şi umblă!»” etc.

FLORENTIN CRISTIAN. Umorul dv., bazat pe parodierea ritualului istorisirii, este original. Aveţi ceea ce s-ar putea numi o „artă a prostirii” şi, în plus, ştiţi să treceţi pe neobservate, ca din întâmplare graniţa dintre real şi fantastic:
„Nelu Otravă se trezi transpirat în miez de noapte, luă o lanternă de pe noptieră şi cu paşi mici, de pisică, se îndreptă spre frigider: Îl deschise, iar după câteva minute de pipăit intră în baie. Dar nu singur. În mână ţinea Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă era un ins coleric, avu un moment de ezitare, Apoi, drăcuindu-şi nevasta, copiii şi motanul, înghiţi pulpa cu totul, dintr-o suflare.Când aprinse lanterna şi se uită în oglindă să vadă cum îi stă sătul, Nelu Otravă trase un strigăt de groază şi fugi urlând afară, în noapte, prin uşa de la intrare, uitând a mai deschide-o.
Soţia lui, Nela Otravă, se trezi speriată, fiindcă avusese un vis cumplit cu soţul ei înfulecând de unul singur Pulpa de Pui a Familiei pe Săptămâna în Curs. Tremurând, fiindcă şi ea era colerică, se îndreptă spre frigider, pipăi înăuntru, după care se duse la baie să leşine. Aici, însă, dădu peste o lanternă aprinsă scăpată jos. Când o ridică şi se uită în oglindă să vadă cum mai arată noaptea, scăpă lanterna din mână şi, ţinându-se cu mâinile de cap, fugi şi ea afară, în noapte, mai lărgind puţin gaura din uşă.”

CAMIL IAMANDESCU. Povestirile despre Trabantul familiei sunt amuzante, dar volatile. După lectură, dispar din memoria cititorului. Oricum, nu e puţin lucru să scrieţi texte care se citesc cu plăcere.

GRATZIELLA D. Regret, nu vă găsesc nicăieri textele. Puteţi să mi le mai trimiteţi o dată?

DELMIRA. Impresiile dv. de călătorie din Italia sunt scrise într-un stil preţios-poetic, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău. Din nefericire, folosiţi uneori, involuntar, şi limba de lemn a ghidurilor turistice, incompatibilă cu literatura:
„Cobor şi-mi las tălpile să se bucure de întâlnirea cu acest pământ istoric. Îmi rotesc privirea de jur împrejur respirând cu plăcere aerul umed. În faţa mea priveliştea e aproape seducătoare precum fecioara în cămara nunţii sale.
Aşezată pe 7 coline – de parcă s-ar întinde peste cele 7 Minuni ale Lumii – îşi avântă mândria către văzduh chipeşa cetate a Romei.”

miercuri, 6 aprilie 2011

Vă doresc să vă văd la televizor luând Premiul Nobel

GIORGIANA ICHIM. Scurta proză pe care mi-aţi trimis-o, „Apus de soare la nesfârşit”, energic ritmată, eliptică, poetizată forţat, nu m-a convins. Este melodramatică şi tinde spre kitsch. Dar aveţi temperament artistic şi sunt convins că ne veţi face cândva o surpriză frumoasă.

SIMONA PANAITESCU. Versurile, patetice, l-ar putea interesa pe cel care le-a inspirat. Pe noi, ceilalţi, ne lasă indiferenţi, chiar dacă ne dăm seama că experienţa pe care aţi trăit-o v-a răvăşit sufletul:
„ce greu mă despart dimineaţa de tine.../ şi cât de amară voinţa/ de a nu-ţi fugi în urmă/ de-a nu te mai căuta/ de-a nu-ţi scrie încă o dată,/ de-a face întruna, întruna abstracţie...// şi cum paralizez deseori în forţarea/ de-a rezista când tu pleci/ şi-apoi stai fără mine.../ şi cum mai pândesc meschina trecere a orelor/ şi cum mă mai zbat asemenea animalului neajutat de imaginaţie/ şi cum se face că dureros/ de mult am ajuns din tine o parte” („Tu ştii?)
Importantă este nu emoţia investită în poezie, ci emoţia pe care poezia o provoacă cititorilor.

GEORGETA RESTEMAN, Limassol, Cipru. N-am înţeles de ce m-aţi îndemnat să citesc prima pagină a „Phoenix Magazine” din Arizona. Am citit-o şi n-am găsit nimic remarcabil, Transcriu adresa ca să se pronunţe şi alţii: www.phoenixmission.org

NICOLAE CORNESCIAN. Fragmentul din nuvela „Străina” este substanţial din punct de vedere intelectual, dar inconsistent din punct de vedere literar. Aveţi un mod de exprimare împiedicat-pompos, care aduce aminte uneori de stilul „preţioaselor ridicole” ironizat de Molière:
„În spectrul strălucirilor orbitoare germinau bulbii fraudelor iminente. Spinii necazului dospeau în dosul frunzelor, promiţând rodul fericirilor eterne.” etc.

IRINA LUCIA MIHALCA. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris.

RALUCA NEAGU. Există, în modul dv., de a scrie, ceva expeditiv şi provocator, parcă nu vreţi să pierdeţi prea mult timp cu o lume care vă plictiseşte, dar pe care vreţi, totuşi, s-o cuceriţi, aşa, ca să vă distraţi. În mod special bărbaţii sunt trataţi astfel. Rezultă o poezie de dragoste neromanţioasă, de o frapantă originalitate, ceea ce nu înseamnă că toate textele sunt la fel de inspirate. Iată unul care mi-a plăcut:
„Mi-am pus fard la ochi, am închis laptopul şi te-am adulmecat./ Glezna ta era incultă în dimineaţa aceea, aparatul de fotografiat nu îţi scana retina cu plusuri./ Ţi-am povestit despre alegerile din pnl, mirosul de pe holul cu pacienţi trişti şi strângerea de fonduri pentru biserici moarte./ Erai antiseptic şi nepriceput, n-ai susţinut dialogul şi brusc mi-au crescut unghiile de plictis.” („Discuţia umărul doi”).

ADINA CREŢU. Ceea ce numiţi dv., cu modestie, „povestioare”, „proză de amator” etc. este în realitate o suită de povestiri subtile, în care înregistraţi fantasticul discret al vieţii de fiecare zi. Toate mi-au plăcut. Reproduc una dintre ele între ele şi vă doresc să vi se recunoască şi de către alţii talentul.
P.S. M-a amuzat titlul ironic al povestirii: „Eva. Şi un Adam”. Bravo, domnişoară! Adică Eva nu poate fi decât una. În timp ce Adam... Am să scriu şi eu o povestire intitulată „Criticul literar. Şi o prozatoare.”
Acum, stimaţi corespondenţi, iată şi textul Adinei Creţu:
„Am urcat în autobuz exact atunci când a oprit în staţia mea. Nici nu m-am uitat ce număr are, am fost sigură că trebuie să fie al meu. Ce alt autobuz ar fi oprit în faţa mea? În plus, mama mi-a spus întotdeauna să nu ratez autobuzele.
Desigur, n-am fost singura care a urcat. Dar asta doar pentru că eu i-am lăsat pe ceilalţi să fie străinii mei, din autobuzul meu. Şi se pare că au înţeles asta. Niciunul nu s-a aşezat pe scaunul meu de la geam şi niciunul nu a îndrăznit să facă mai mult decât le-am permis. Să fie.
Nu ştiu cât timp am stat pe scaunul meu. Mă împrietenesc rapid cu geamurile şi cel din autobuz avea atâtea să-mi arate. Ne-am uitat împreună la oraşul cuprins de ceaţă, la luminile portocalii şi înfundate ale străzilor, la copacii albi, îmbătrâniţi de iarnă. Am văzut copii care-şi inventau, într-o dulceagă dezordine, jocuri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Am văzut adolescenţi încercând să-şi ascundă copilăria şi nereuşind să-şi înţeleagă maturitatea. Am văzut adulţi sobri, păşind în cercuri monotone pe care nu păreau să le observe. Am văzut părinţii tuturor acestor copii, adolescenţi şi adulţi, mergând cu spatele şi uitându-se cu ochi blânzi şi nesfârşite nostalgii la paşii lor, rămaşi în urmă. Păreau că fug de toţi şi toate deşi, de fapt, încercau doar să-şi încetinească mersul.
Când mă plictiseam îmi desenam singură peisajul. Geamul devenea locul meu de joacă şi visele mele de secundă vorbeau prin degete. Şi lumea îmi purta semnătura.
Nu ştiu pe ce străzi am fost sau cum se numeau staţiile în care-am oprit. Nu mă interesau opririle şi nici reperele pe care timpul le schimbă mai repede decât memoria mea. Eram într-o călătorie ce niciodată nu va mai fi la fel, un drum pe care niciodată nu mă voi mai putea întoarce. Am ţinut minte lucrurile ce mi-au făcut ochii să plângă, buzele să râdă sau mintea să se deschidă. Pe toate celelalte le-am dăruit străinilor mei, din autobuzul meu.
Şi cândva, când probabil eram pregătită, ai urcat tu în autobuzul meu. Şi dintre toate scaunele, libere sau ocupate, l-ai ales pe cel de lângă mine.
Întâi nici nu ţi-am dat atenţie. Toată pe care o aveam o dăruiam celor de afară. Ţi-am simţit paltonul nins şi aspru, atunci când mi-ai atins, din greşeală, braţul. Şi am văzut, cu coada ochiului care nu plângea, că stai cu mâinile în buzunare, retras, ca şi mine, în lumea proprie. Ţin minte când ai tuşit uşor şi ţi-am prins privirea curioasă.
În autobuz continua să fie linişte, deşi am crezut, pentru scurt timp, că-ţi aud respiraţia. Era, de fapt, a mea. M-ai făcut să renunţ la geam şi să-ţi arunc priviri timide, pe care nu le-aş recunoaşte niciodată. Am crezut că ghicesc un zâmbet furişat în barba ta. Nu m-ai ajutat să aflu dacă îl aveai, dar asta vreau să cred şi acum.
Minute, sau poate ani, am stat unul lângă altul, în linişte şi într-un autobuz ce devenea din ce în ce mai friguros. Şi ochii tăi, şi ochii mei, scotoceau detalii şi speranţe ce vroiau să fie adevărate. Aş fi ştiut ce să te întreb şi ce să-ţi răspund, aş fi putut ghici cine eşti.
Dar brusc ai coborât. Ai ales destinaţia şi nu drumul.
Când mi-am făcut curaj să privesc locul în care ai stat am văzut suvenirul tău. Un bilet de călătorie. Necompostat.
L-am luat si mâine mă voi duce în altă staţie. Nu trebuie să ratez vreun autobuz.”

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Fermecătoarea scriitoare Lucia Verona, cea care m-a ajutat, cu generozitate, să înfiinţez acest blog, mi-a înmânat zilele trecute, în cadrul unei ceremonii găduite de Muzeul Naţional de Literatură Română, „Premiul pentru cel mai bun blog de critică literară”. Meritul este în primul rând al dv., al celor care îmi scrieţi. Vă felicit din toată inima. Şi vă doresc să vă văd la televizor primind Premiul Nobel.

miercuri, 16 martie 2011

Nici I. L. Caragiale nu scria atât de bine la vârsta dv.

PATRICIA LIDIA, ANCA NARCISA, ŞTEFAN MARIN, ADRIAN CHELARU, IRINA LUCIA MIHALCA. Ceea ce mi-aţi trimis nu este publicabil, dar dovedeşte că aveţi aptitudini pentru scris.

IGOR CĂLĂRAŞ, DIANA DIANA. Textele dv., naive, nu au legătură cu literatura.

FLORIN CHIRIAC. Aşa cum m-aţi sfătuit, v-am vizitat blogul. Versurile peste care am dat nu au valoare. Sunt atât de simpliste şi caraghioase încât pot fi ... puse pe muzică:
„Exişti tu în viaţa mea, deci s-a împlinit dorinţa mea!/ Mi-a fost greu la început, dar tu m-ai învăţat să uit,/ Mi-ai spus că-n viaţă-s multe rele, dar că trebuie să trec de ele,/ Să las în urmă tot ce-i greu şi să trăiesc bine mereu!”

ELENA MOISE. Versurile dv. sunt flagrant demodate, par scrise în secolul nouăsprezece. Şi mai şi amintesc, prin grandilocvenţă, de poezia compusă de Rică Venturiano pentru Ziţa:
„De-aş fi petală din floarea iubirii/ Te-aş îmbăta cu-al ei divin parfum/ Şi în lumina cald-a dimineţii/ Să te trezeşti de dragoste nebun...”

PAVEL NEDELCU. Dacă aveţi cu adevărat 17 ani, şi versurile, şi proza scurtă pe care mi le-aţi trimis sunt neverosimil de bine scrise. Inteligent, extravagant, uneori plictisit, niciodată plictisitor, combinând cuvintele cu dezinvoltura cu care un erou de western învârteşte pistolul pe un deget, îl luaţi mereu prin surprindere pe cititor. Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

BOGDAN GHEIGHIS. Nu am competenţa necesară ca evaluez valoarea artistică a fotografiilor. De plăcut, îmi plac.

ALICE APETREI. Povestirea „O călătorie cu metroul” e impresionantă. Reuşiţi să descrieţi, cu artă, modul cum se infiltrează tragedia în viaţa banală de fiecare zi. Dacă aţi scrie mai multe povestiri de acest fel aţi putea alcătui un valoros volum de proză scurtă.

DANIEL CRUŞTIN. Versurile din ciclul „Dependenţa de aer”, bazate pe jocuri de idei, sunt agreabile. Cel mai ingenios mi s-a părut poemul „Rugăciunea unui dacă”. Totuşi cred că pe această cale nu se poate ajunge decât la o poezie minoră.

ANDREI NEDELCU. Ţinând seama de faptul că sunteţi elev în clasa a V-a, povestirea dv. despre un dl Goe al zilelor noastre reprezintă o surpriză frumoasă. Nici I.L.Caragiale nu scria atât de bine la vârsta dv.

BOGDAN ANDREI. Descrierea cadavrului victimei din lanul de tutun este terifiant-expresivă. În schimb, dialogurile celor care anchetează cazul, pline de agramatisme, fac să alunece proza spre o satiră minoră.

CLEMENT SAVA. Textul dv. intitulat „Formarea lui homo kitschens” se remarcă prin logica lui strânsă şi prin sarcasm. Sunteţi un „homme revolté” care, în afară de revoltă, are şi talent literar.

BOGDAN PUŞCAŞ. Poemele dv. lungi, repetitive, greoaie au ceva hipnotic. Aparent, abuzaţi de răbdarea noastră, a cititorilor, dar, când discursul liric se încheie, în loc să răsuflăm uşuraţi, regretăm că nu mai continuă.

LIA VERNESCU. Aveţi un scris efervescent şi diafan, parcă bateţi cuvintele cu telul şi obţineţi o spumă care se revarsă peste marginile paginii (sau ale monitorului). Amestec de lirism şi maliţie, de reverie şi umor, proza dv. se citeşte cu plăcere (deşi sunt şi momente când show-ul se lungeşte parcă prea mult). Unele secvenţe sunt antologice. Mă gândesc, de exemplu, la aceea din „Varunienii” în care este descris un bărbat dormind după o noapte de dragoste, din perspectiva partenerei lui, trezite mai devreme:
„M-am apropiat şi am privit movila de carne, cearşafuri, membre umane greu discernabile, din care încercam să recunosc câte ceva din cel ce, în viaţa de fiecare zi, poartă numele de Iadran Varunian. Şi, între o mânecă a unui tricou atârnând de cealaltă margine a patului, o muchie de carte (o mizerie de carte; „ezoterismul nu-ştiu-cui”) ieşind de sub perna îngrămădită în perete şi o mână îmbrăcată în cealaltă mânecă a tricoului, arcuită pe deasupra, cu degete lungi, cu vârfurile uşor întoarse în sus, indexul în ostensiune involuntară spre propria-mi persoană – lucru care m-a făcut să tresar –, am descoperit, din profil, binecunoscuta barbă cenuşie şi una din sprâncenele mefistofelice, aflate în vecinătatea neverosimilă a unui genunchi sub care se arcuia burta, de proporţii bizare (şi nu doar din cauza poziţiei), traversată de o fâşie de cearşaf colorat în culori tari, cearşaf încolăcit în jurul acestui trup şi făcând să apară din el decupate, expuse, fragmente de membre. Talpa unuia din picioare se odihnea pe o tavă de aramă rămasă de aseară împreună cu pietrele de mare împrăştiate pe jumătate de pat (ce-o fi pe sub trupul ăsta masiv, nu ştiu cum poate dormi aşa!), cealaltă mână ieşea pe sub pernă, foarte bronzată, întreruptă pe alocuri de bucăţi albastre de pânză, şi se termina tocmai pe noptieră, în dreptul ochelarilor, ca întinsă pentru a-i apuca; strivită între pătura îngrămădită şi tăblia patului, o gravură înrămată în care, nemişcat, degetul mare al celuilalt picior ce traversa pe dedesubt movila încâlcea şi mai mult un ghem de linii, pentru mine oricum de nedescifrat de la distanţa asta.”
În treacăt fie spus, vai de bărbatul care are neşansa să fie văzut, în timp ce doarme, de dv.!

sâmbătă, 19 februarie 2011

Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine

FLORIN CÂMPEANU. „Jurnal de tătic” – din care reiese că sunteţi un bărbat îndatoritor şi simpatic – prezintă interes doar pentru un cerc restrâns de rude şi prieteni.

GABRIEL MUNTENEGRU. Entuziasmul cu care scrieţi nu este susţinut de o pregătire literară, Trebuie să mai studiaţi. Veţi putea să vă consideraţi format abia în momentul în care o să vă daţi seama singur că romanul dv. „Umbra unui blestem” sună fals.

WILHELM SALATER. Romanul „Abandonul unui cal negru” este scris cu seriozitate, de un intelectual cultivat, dar străin de literatură. Seamănă cu o autobiografie redactată la persoana a treia, într-un solemn limbaj de lemn şi, în acelaşi timp, cu o prezentare didactică, pentru elevi de liceu sau studenţi, a situaţiei politice şi economice din România. Faptul că personajele şi partidele politice sunt fictive nu face romanul mai puţin prozaic.

LORE DANA. Textele dv. epico-eseistice sunt scrise cu o însufleţire care atrage. Există însă riscul ca, în absenţa unei culturi bine asimilate, să rămâneţi la nivelul unei filosofări gazetăreşti:
„Viaţa este pur şi simplu sublimă. Şi, atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanţă cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un şoarece, cât ai puterea să îţi ceri iertare dacă greşeşti, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscrişi la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieşit niciodată şi era dornică să discute cu mine despre internet, cât deţinuţi periculoşi participă cu desene la campania «Salvaţi Pământul», cât poţi râde când eşti copleşit de tristeţe şi plânge când eşti fericit, nu pot decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens şi de scop ar părea.”
Dacă v-aţi completa studiile (ce pregătire aveţi în momentul de faţă?), aţi avea – luând în considerare bucuria dv. de-a gândi – şanse să deveniţi o eseistă valoroasă.

RELI VOICU. Unele imagini din poeziile dv. sunt de neuitat. Reproduc două dintre ele, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„te aştept împletind dicţionare”:
„îţi trimit o lungă scrisoare/ trasă de mii de porumbei”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

LIGIA PÂRVULESCU. Singurul poem pe care mi l-aţi trimis, „Radio Nowhere”, se remarcă prin gravitate şi forţă expresivă:
„pe masa de sărbătoare el era servit cu garnitură de flori/ principala atracţie la spectacolul de grimase şi bocete/ purta costumul de gală pantofii negri de lac în picioarele spălate cu vin/ şi prinse grijuliu cu tifon într-o fundă/ el cadoul-surpriză/ avea urechile negre de sânge stătut/ îngerii îi scormoneau deja măruntaiele căutându-l de amintiri ca pe-o găină de ouă/ ceilalţi aveau nişte feţe de coli trase la xerox/ aglutinate în jurul mesei cu pahare de vişinată în mâini/ le-am zâmbit stângaci şi le-am şoptit să fie într-un ceas bun/ nu cred că astea erau cuvintele s-au uitat la mine rotunjind/ nişte ochi îngroziţi prinşi în cuburi de gheaţă/ am tras uşa după mine încet// maşinile ce poartă sicrie sunt curate/ opresc la semafoare şi nu au sirene ele nu se grăbesc nicăieri/ prin oraş în noaptea asta îşi târăşte picioarele rupte o vară târzie/ pe o bancă sub stâlpi de neon un înger mascul muşcă absent din porţia lui de femelă/ inima lui stripteuza cu vechime în muncă se ondulează obosit la bara braţului său tatuat/ / ascunsă în cimentul unui blockhouse de lux eu încep iar să-mi ascut oasele armele ultime/ şi mă înec în somn cu biblia strâns legată de piept/ căci spre dimineaţă o să plouă coroziv peste noile cruci de lemn/ şi de mâine cimitirele o să reînceapă să dea roată oraşului/ ca nişte haite furioase de câini costelivi”

DANIEL IONUŢ. Se vede imediat că sunteţi inteligent şi că aţi citit mult (poate cam la întâmplare). Dar amestecul de critică literară şi filosofie, aşa cum îl practicaţi dv. (fără discernământ, mai mult din dorinţa de a face paradă de cultură) nu este de bun-gust.

MIHAELA ENACHE. Romanul scris de soţul dv., din care mi-aţi trimis un foarte scurt fragment, are o calitate: este scris cu dezinvoltură. Există însă în cuprinsul lui alunecări spre un umor ieftin, care ar trebui evitate. Spirituale – deşi nu foarte consistente din punct de vedere literar – sunt şi însemnările dv. Lăsând acum obiecţiile la o parte, cert este că amândoi aveţi umor, ceea ce nu e de dispreţuit.

CĂTĂLINA BARBU. Judecând după fragmentul pe care mi l-aţi trimis, romanul „Misterul Mariei” va avea – dacă veţi reuşi să-l terminaţi şi să-l publicaţi – succes de librărie (şi poate şi de critică, în măsura în care criticii nu vor mai defavoriza genul detectivistic). Ştiţi să povestiţi succint şi captivant şi, mai ales, aveţi mereu ce povesti, nu umpleţi paginile cu digresiuni inutile, ca alţi autori. Nu lipsesc unele neglijenţe (repetări ale unor cuvinte, ticuri verbale gazetăreşti etc.), dar sunt puţine şi nesemnificative. Succes!

CĂTĂLIN GOMBOS. Am citit cu interes, fără să mă plictisesc nici un moment, povestirile dv. Toate sunt scrise impecabil. Ştiţi să valorificaţi inteligent experienţa dv. de ziarist. Drept urmare, proza care rezultă, deşi nu are nimic superficial-gazetăresc, are ceva din prospeţimea gazetăriei. Ilustrativă este, în acest sens, povestirea „Bucureştii Noi”, despre spectaculoasele cazuri de persoane care se trezesc la un moment dat cu pielea colorată, în verde, albastru, violet etc. S-ar putea face un film după ea. Din punctul meu de vedere, sunteţi un profesionist al scrisului.

DOROTHEA VANAU. Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine. Cu greu le înţeleg şi pe cele scrise în limba română.

GEORGIANA MOINA. Nu m-a entuziasmat povestirea „Heidegger”. Ideea unei discuţii între două personaje, dintre care unul se referă la ceva, iar al doilea crede că e vorba de altceva, s-a folosit de multe ori, în special în compunerea unor scheciuri pentru teatrul de estradă.

GHEORGHE RECHEŞAN. Proza scurtă scrisă de dv., într-un stil elegant, atrage atenţia printr-un comic de idei de bună calitate:
„Flaubert avea un iepure. De fapt, o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanţa scorţişoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de «M». [...]
Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meşe de păr mătăsoase, cârlionţate, în nuanţa mătăsii de porumb, la romanul său cu madam Bovary.
«Emma c’est moi», ofta el, înmuindu-şi pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând «boschetul lui Ciprys». Scria cîte o frază pe noapte, cizelându-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse în corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsăileze impetuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-şi exhibe neruşinarea ca un casanova provincial, sau măcar să arboreze prin târg un nas îndrăzneţ, asortat la o barbă de conquistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigând pe lângă tâmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară.”
Chiar şi pasajele lirice sunt însufleţite de o veselie secretă:
„Ninsese în ajun, o pospăială subţire abia contura acoperişurile cu o dantelă ajurată în jurul ţiglelor, iar pământul şi pietrele erau acoperite de o pânză subţire şi moale, făcând cute în dreptul uliţelor ca un cearceaf. Îmi place să întorc pietrele de sub zăpadă şi să găsesc în culcuşul de noroi întărit, printre firele de iarbă îngheţate, gândaci negri cu luciri oţelii, ori cărăbuşi verzi, pe care-i puteam înşira pe-o aţă, pentru colierul Cristinei. Platoşa gândacului pârâie străpunsă de acul care trece uşor, curat, împreună cu aţa, fără să vatăme măruntaiele împietrite.”

marți, 1 februarie 2011

Nu mergeţi la război cu o sabie de lemn!

DINU URECHE. Am urmat îndemnul dv. şi v-am vizitat blogul. Modul pompos în care vă prezentaţi ca scriitor nu este de bun-gust. Iar textele literare propriu-zise, de un umanitarism retoric, grandilocvente şi siropoase, nu fac nici ele o impresie bună. Ar trebui să vă treziţi din această beatitudine a iluziei că sunteţi scriitor şi chiar să deveniţi – sau măcar să încercaţi să deveniţi – scriitor.

LILIANA FILISAN. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, nu pot să vă răspund printr-un mesaj separat.

SUZANA DEAC. Poemele dv. sunt compuse din imagini frumoase, care se succed la întâmplare, fără o logică poetică. Mulţi autori de astăzi scriu astfel, creând impresia că textele lor pot începe de oriunde şi se pot încheia oriunde sau chiar că, amestecând versurile ca pe nişte cărţi de joc, nu se pierde şi nu se cîştigă nimic. Să facem o experienţă cu unul dintre poemele dv.:
„Vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ vor intra în fotografii/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic.”
Iată, acum, acelaşi poem, cu versurile „amestecate”:
„Noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ vor intra în fotografii.”
Această frumuseţe monotonă nu emoţionează, seamănă cu „muzica de atmosferă” care poate fi auzită în unele baruri.

RADU PĂRPĂUŢĂ. Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil. Reproduc, ca exemplu, un dialog între Dumnezeu şi un beţiv:
„– Vişinel, Vişinel! tună Domnul din înaltul cerului. mai linişteşte-te şi intră odată în rândul oamenilor. Bată-l Crucea ţi-a luat minţile cu totul.
Înfricoşat, Vişinel cade în nas şi sărută pământul dinaintea Domnului-Dumnezeului său.
– Doamne, în mare mila Ta, înţelege-mă şi pe mine că nu mă pot ţine. La început am băut de bucurie pe la cumătrii şi pe la nunţi. Pe urmă mai beau câte un păhărel, că nevastă-mea, Mariţa lui Vraghie, e tânără, iar eu nu mai îs putinte. Mă înţelegi?
– Vişinel, Vişinel, îl ameninţă Domnul încruntat şi necruţător, dar şi atotmilostiv în acelaşi timp.
– Ce să facem? Suntem făcuţi din carne, Doamne.
– Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
– Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie şi de necazuri. Uite, acu’ Ghiocel, şoşoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii şi cu alţii. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de ruşine.
– Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-şi de Fiul Său.
– S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu’. S-o dus în Germania, şi-acolo face tot felul de ciordalâcuri cu alţii de sama lui.
– Aoleu! În Germania!? Vezi să nu mă pui în cârd cu nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei!”
Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi.

FLORIN VLADA. Ultrascurtul roman satiric (cum să-l numim altfel?) „Moartea unui şef de gară” este scris cu vervă. Personajele aduc aminte, vag, de Tanţa şi Costel ai lui Ion Băieşu. Totuşi se vorbeşte prea mult, fără justificare estetică, în cuprinsul lui. Deşi aţi structurat naraţiunea într-un mod ingenios, multe dialoguri creeză impresia că „nu se mai termină”.

ALEXANDRU COŞCIUG. Ceea e mi-aţi trimis e o teorie ştiinţifică fantezistă versificată, uşor caraghioasă. Ironiile dv. la adresa artificialităţii vieţii de azi alternează cu umorul involuntar:
„Acuma naşte şi Adam, şi nu mai pare făcătură,/ Iar Eva-i fecundată-n vitro, căci asta-i noua partitură./ Acum ai devenit model, modelul de la noua şcoală,/ Unde toţi oamenii-s la fel, iar lui Adam nu i se scoală/ Nici o idee nouă, care să domolească în vre-un fel/ Torentul evoluat prin Eva şi-armonizat numai prin El.// Clistronul, ce mai stă în coasta sălbaticului om din tine,/ Va dispărea, pentru că, mâine, în vitro credem că-i mai bine./ Astfel sunt multe armonii, din care Domnu-a scris în Carte/ Că numai El şi numai dracu sunt cei de care avem noi parte./ Tu, un om liber şi-nţelept, poţi să alegi diapazonul de acord:/ Te duci cu sufletul la El sau dracu-ţi schimbă sânge-n cord?”
Atacaţi într-un mod naiv marile teme ale reflecţiei filosofice. V-aţi dus la război cu o sabie de lemn.

VIRGIL STAN. Scenele erotice din romanul dv. „Cât de multe iubesc...” scandalizează nu prin erotismul lor, ci prin stilul chinuit-ceremonios în care sunt descrise, prin amestecul rebarbativ de literatură bombastică şi discurs oficios:
„Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea. Scăpând şi de acest obstacol împotriva împlinirii nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduce cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldură îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scorbura coapselor sale neastâmpărate.”

IULIAN BĂNILĂ. Este surprinzător faptul că nu sunteţi conştient de talentul dv. (sau poate doar jucaţi comedia modestiei). Cele două scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt cuceritoare prin inventivitate, umor, moblitate a gândirii asociative. Portretul în mişcare al personajului pe care îl numiţi „un mogul al plăcerii” este antologic:
„L-am cunoscut într-un bar studenţesc, «Cannabis», unde, mânat de o înduioşătoare compasiune, tocmai vegheam ca o graţioasă căprioară cu ochi asiatici să nu care cumva să se plictiseacă, când iată, intră el. Sfios, ca o cocotă masculină ieftină, Lazăr s-a aşezat la masa-mi. Amuşină, se gudură şi zâmbeşte insinuant. Cinci minute mă ignoră politicos, apoi o priveşte pervers în irişii de stepă. Tacticos, cu o privire plină de neprevăzut, îşi scoate setul de cătuşe, trusa de voiaj a violatorului amator şi agenda. Cu sprâncenele se-ncruntă, cu buzele îşi umezeşte degetul, cu degetul răsfoieşte agenda. Dar iată că zâmbeşte! Da! A găsit timp în încărcatul său program. Clipesc de două ori şi rămân singur. Ezit câteva secunde, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat şi mă trezesc alergând afară. Prea târziu! Un taxi luxos, cu fata visurilor mele, Lazăr şi tapiţerie din piele, porneşte în trombă spre-o luxuriantă garsonieră. Pe ea am văzut-o a doua zi, când, cu un ochi albastru şi altul sincer, îmi spunea:
– Să nu-ţi imaginezi ceea ce deja e evident.Am fost la el să iau o carte!”

SARA VOINESCU. Povestirile dv., inspirate în general din viaţa de fiecare zi, sunt simpatice, dar nu mai mult decât atât. Le lipseşte o semnificaţie literară. Merită să le citiţi celor din familie sau prietenilor, ca să-i amuzaţi, nu să le puneţi în circulaţie pentru mii de cititori.

BIANCA DAN, GABRIEL MĂRGEAN, DAN NOVAC,VALENTIN NICOLAE, VIOREL CARTAŞ, aDuTZaDivA aDuTZaDivA, VLADI MUNTEAN. Nu vă lipsesc talentul, sensibilitatea, pasiunea pentru literatură, dar încă nu sunteţi formaţi ca scriitori. Vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.

miercuri, 12 ianuarie 2011

În distribuirea talentului îşi bagă şi dracu' coada

OLIVIU CRÂZNIC. Faptul că romanul „...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” este „singurul roman din literatura română scris în stilul gothic propriu-zis, gen Walpole, Poe, LeFanu sau Lovecraft” (în condiţiile în care „Taina gorunului” şi „Schimnicul” de Vasile Voiculescu, ca şi „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade sunt nuvele, nu romane) nu reprezintă, luat în sine, o mare realizare. Literatura nu este un tabel al lui Mendeleev în care trebuie umplute neapărat toate căsuţele. Scriitorii importanţi fac necesară inventarea unor căsuţe noi.
Meritul romanului dv. constă în altceva şi anume în faptul că este scris bine. Şi că se citeşte cu plăcere şi cu... groază. Nu sunt un adept al genului (care mi se pare destinat cititorilor naivi), dar talentul dv. de a folosi cu desăvârşită eleganţă un stil (este adevărat, creat de alţii) rămâne incontestabil.
SEBASTIAN NEAGU. Versurile dv. par stenograma unui delir. Totuşi, au o anumită expresivitate care suscită interesul cititorului:
„la capătul pervazului creşte/ un şobolan care nu se sperie de lumină/ aş spune că în timpul zilei/ mai mult ca oricând se lungeşte şi/ râgâie ca un bebeluş/ îl lovim în spate cu linguri de lemn/ îşi dă ochii peste cap/ se face seară şi un băiat/ sărută fata cu un rânjet oribil chiar sub balcon” etc.
Se întâmplă chiar, uneori, ca din ceea ce s-ar putea numi o fervoare a incoerenţei să rezulte imagini încântătoare, cum este aceea a porumbeilor de zăpadă care ies din gurile oamenilor de zăpadă:
„la colţ aşteptau femeile/ de colţ se atingeau femeile/ orbitor/ fără să fie vorba de răzbunare refuz teamă/ am întinerit în frigul ăla şi/ mi-au crescut palmele ochii mi s-au înmulţit/ nu ştiu eram mai zdravăn/ şi ca dintr-o bere turnată pe asfalt/ au ieşit porumbei de zăpadă din gurile/oamenilor de zăpadă din burţile oamenilor de/ zăpadă au ieşit limacşii de zăpadă/ s-au apucat de înghiţit colţuri”.
Dacă poezia este, aşa cum cred unii autori, un delir controlat, se poate spune că dv. deocamdată îndepliniţi doar prima dintre cele condiţii.
MARINA POPESCU. Aveaţi, într-adevăr, motive să fiţi nerăbdătoare să primiţi un răspuns. Sunteţi o autoare sensibilă şi experimentată, care merită toată atenţia. Poemele dv., scrise aparent fără efort, seamănă cu dansul improvizat pe stradă de un tânăr într-un moment de exuberanţă. Dar învolburarea de cuvinte (plină de enumerări fără o logică anume, oralităţi, confesiuni fugitive etc.) are consistenţă lirică. Ceea ce în timpul lecturii pare o joacă rămâne până la urmă în amintirea cititorului ca un moment de meditaţie melancolică.
„Bucureşti, ai petrecut straşnic/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer/
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale
ţi-ai trimis bucuria/ spre adevăratele stele/ ai aruncat trecutul în paginile de istorie/ din care ai făcut confetti/ (am citit până în ultimul ceas/ Un secol cu Neagu Djuvara)/ ţi-ai dat iar în petic/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti/
Bucureşti ia-ţi acum copiii străzii de mână/ du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 2011./ O să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte.” („Revelionul oraşului meu”)
Toate poemele trimise mi-au plăcut. Mai reproduc unul, „Calea Floreasca nr.1”, scris exclusiv într-un registru grav (este o surpriză faptul că puteţi schimba tonul, păstrându-vă totuşi identitatea literară):
„Nu pot vorbi azi în ochi mi-au crescut/ paturi de spital pe buzele mele apasă/ mâini gălbejite cu vene umflate vene de cauciuc/ mă uit după înger dar el pe marginea pervazului/ cu porumbeii se pregăteşte să-şi ia zborul/ aici e cald tot mai cald viaţa noastră/ se topeşte alunecă pe podea/ mercur sub tălpile goale ale amiezii/ în coronarele mele o moarte mică şi roşie/ se plimbă ca o soluţie de contrast/ în căutarea fisurilor toate acele rupturi/ de lume şi de mine. Dacă nici mâine / nu o să pot vorbi e pentru că/ spitalul îmi striveşte trupul ca o cruce uriaşă/ cu răstigniţii ei cu tot.”
Renunţaţi, vă implor, la pseudonime! O să-i zăpăciţi pe copiii care vor învăţa despre dv. în manualele şcolare.
GEORGE ŞERBAN. Proza dv. memorialistică se caracterizează prin fluenţă, gingăşie şi... amatorism. Dacă aş fi Dumnezeu, pe un om ca dv. l-aş face scriitor, nu – cum se mai întâmplă – pe unul egoist şi sarcastic. Se pare însă că în distribuirea talentului îşi bagă şi dracu’ coada.
Oricum, autobiografia dv. romanţată, aşa naivă cum e, m-a înduioşat:
„Îmi plăcea teribil mersul cu picioarele goale prin praful foarte fin al uliţelor satului. Cu toate că mama mă sfătuia să port sandalele, lângă poartă la ieşirea din curte, era o tufă unde le ascundeam şi pe aici ţi-e drumul!... Câtă plăcere simţeam alergând în pasul ştrengarului prin praful fin şi cald, care ţâşnea dintre degetele picioarelor. Pe stânga şi pe dreapta uliţei erau pomi fructiferi şi foarte mulţi salcâmi, aşa că aveam la discreţie fructele şi florile de salcâm care mi se păreau delicioase, mai ales când foamea îmi chinuia stomacul. Să spăl de praf fructele, nici pomeneală, le ştergeam pe fundul pantalonaşilor, puţin cu palma şi la guriţă.”
ANDREI TROCEA. Aveţi fantezie, mobilitate intelectuală, spirit ludic, dar romanul pe care mi l-aţi trimis, „Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa” nu depăşeşte nivelul unui joc literar studenţesc:
„Altă întâlnire. De data asta cu MarketingManageriţa celei mai mari companii de fuste încreţite. Pentru pisici. Acum un an MiculVânzător îi trimisese primul mesaj. Îi povestea că sunt singura agenţie de advertising specializată în comunicare felină. Că au lucrat cu peste 86 de firme din domeniu, că au promovat cutare şi cutare produs, că sunt onoraţi că reclama celebrului «Mâţospray» rulează de o lună pe TV, bineînţeles cu aportul lor. Şi începuse atacul: un «prin urmare» (lipsit de concizie), «vă propun» (prea distant), «dacă timpul vă permite» (slugarnic), «o întâlnire la sediul nostru» (recuperare târzie de prestanţă), «sau, dacă vă e mai la îndemână, la dvs» (lingăule!).
Normal că n-a primit niciun răspuns. Anormal pentru el până când, la câteva săptămâni după aceea, a citit un manual despre poziţionarea ierarhică faţă de interlocutor.”
BEATRIX. „Din răspunsul dv. reiese că până la literatură mai am de făcut doar un pas. Îmi puteţi spune cât de mare sau de mic este pasul?”
Un pas mic pentru dv., un pas uriaş pentru omenire.
DORIAN DUMA. Ştiţi multe despre mine (mai multedecât ştiu eu). Dacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată, n-am să vă întreb „Ce mai faceţi?”, ci „Ce mai fac?” (aşa cum l-a întrebat odată, înainte de 1989, Adrian Păunescu pe Tudor Postelnicu, şeful Securităţii).
RISTEA C. Nu vreau să vă divulg numele celor mai valoroşi autori descoperiţi de mine până acum. Mi-e teamă că află marile puteri şi mi-i fură.

marți, 4 ianuarie 2011

Vă trebuie un feedback

G. Sunteţi replica feminină, peste aproape un secol, a lui Ilarie Voronca. Cheltuiţi imagini frumoase cu nonşalanţa cu care o nevastă de miliardar risipeşte banii la cumpărături. Merită apreciat faptul că imaginile sunt chiar frumoase, în esenţa lor, şi nu au doar un rol decorativ:
„Hai în Rai cu troleul şi-o să ne compostăm îngerii păzitori cu dinţii şi-o să fumăm timpul cu bunici în loc de filtru. Vii...?”
E foarte mult, dar e foarte puţin faţă de ceea ce aţi putea să faceţi cu talentul dv. Trebuie să jucaţi la miză mai mare.
MIHAELA DUMITRIU (MAŞA). Povestirea „Tangun, maestrul vorbelor”, concepută ca o parabolă orientală, are pitorescul ei, dar, fiind inconsistentă, nu dovedeşte nimic în legătură cu înzestrarea dv.
GIA MARIA. Poemele dv. pe teme anatomice sunt subtile, tremurătoare (din cauza unui exces de sensibilitate) şi, de multe ori, complicate inutil. Sunt şi cazuri în care descrierile laborioase alunecă în ridicol:
„Aerul se făcea tot mai uşor, taina purificării se petrecea chiar acolo, în nasul lui,/ Cu cele două eliptice porţi de intrare, asta era poarta separării./ Un nas uşor cârn, coborând dinspre frunte într-un mic tobogan,/ Adus de un gând al răzvrătirii spre vârf,/ Un nas simplu şi păros, în care de multe ori îmi pierdusem privirea”.
Aveţi ceva de spus, dar ar fi bine să-i rugaţi pe cunoscuţii dv. să vă citească poemele, ca să aflaţi cum reacţionează ei la fiecare vers (de exemplu dacă râd când n-aţi vrea să râdă) şi să vă puteţi regla scrisul. Vă trebuie – cum spuneţi dv., tinerii – un feedback.
HELLOTOALL. „Sunt un tânăr din Moldova..” Ciudate nume au tinerii din Moldova! Versurile sunt naiv-caustice, dar demonstrează că aveţi, cel puţin, temperament de artist:
„mă gândeam cumva la dragoste.../ la cea citită, văzută în film.../ şi mi-a părut aşa o pacoste/ realitatea în care iubim.// a iubi de-acum e o chemare în pat,/ doar că sună frumos, chiar te doboară,/ ca să termini ritualul, după, te duci la fumat,/ pentru a ascunde laşul în fum de ţigară.”
VALENTINA BECART. „Oare ce înseamnă pentru d-voastră genial? Nu aştept răspuns... în schimb vă recomand un nume : Emil ILIESCU. Am citit scrierile acestui distins domn ( profesor) şi am rămas profund impresionată. Trăiam cu acea îndoială... că nu voi mai citi prea curând o scriere adevărată.”
Aveţi dreptate, e un autor foarte bun (deşi de modă veche). Romanul său „Savastie” pare scris de Mihail Şolohov în colaborare cu Mateiu Caragiale:
„El [Savastie] era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărţea harul şi taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăţiei lui Hristos. Cocoţat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia şi dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în şoaptă dacă linia veşmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenţi în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creaţie, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu nişte îngeri nevăzuţi de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie.
Odată ieşit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăţia pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau şi deveneau incandescenţi atunci când un chip feminin îi traversa fiinţa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbaţi balcâzi şi decrepiţi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărţi devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferinţa umană, şi atracţia mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii pandemice ruinând minţi, familii şi vieţi, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi şi aspre ca foiţa de şmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I şi vestita sa „Secţie a treia”, poliţia politică, încercau să ţină în frâu populaţia prin mijloace represive. Mai ales după mişcarea aşa-zişilor „decembrişti”. Şi studenţii, indiferent de natura studiilor lor, erau ţinta predilectă a spionilor şi informatorilor ţarului. Cu atât mai mult studenţii ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credinţa în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puţin conspirative, adevărate ghilotine ce ameninţau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoşi şi dedaţi plăcerilor lumeşti prin case de toleranţă, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii.”
Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre autor.
DOINA POSTOLACHI. Eu ţin minte că am citit romanul dv. „601” şi am şi scris despre el. Pot să vă asigur încă o dată că este o scriere impresionantă şi, pe alocuri, şocantă prin sensibilitatea rănită pe care o exprimă şi prin sarcasm. Vreau să le ofer şi vizitatorilor acestui blog posibilitatea să vă descopere, reproducând un fragment. (Cititorii trebuie să ştie că este vorba de confesiunea patetică şi precipitată a unei basarabence care, nereuşind să se simtă la ea acasă în România, se întoarce acasă.)
„Vreau să uit. Mă simt un stârv agresat de ciori nesătule. Însingurarea roade din mine, mănâncă din picioarele mele, ca o colonie de viermi.
A rămas în urmă prostia colegilor de facultate, prostia profesorilor, prostia tinerilor din cluburi [...].
A rămas în urmă prostia vânzătorilor de pâine, prostia dansatoarelor la bară, prostia taximetriştilor, prostia neo-post-moderniştilor, prostia brunetelor, prostia vameşilor, prostia bărbatului român – care vede în toate basarabencele o «rusoaică bună», căreia «ce i-ar mai da-o»; iar când ajung la pat sunt penibili; ejaculează precoce şi nici nu ştiu unde să-şi bage limba, când le tragi capul în poală; prostia geloşilor, prostia sectanţilor, prostia chelnerilor, prostia polticienilor, prostia psihologilor, prostia vecinilor, prostia poliţiştilor, prostia reporterilor, prostia absolvenţilor, prostia astrologilor, prostia bucureştenilor, prostia basarabenilor, prostia bicicliştilor, prostia soţiilor, prostia brokerilor, prostia ginecologilor, prostia liceenilor, prostia managerilor şi multă altă prostie. Chiar si prostia ta.”
P.S. Să ştiţi că există şi bărbaţi români care v-ar plăcea...
IOAN STOENICĂ, A. B. ALEXANDRU, MARIANA BENDOU, ALEXANDRA ONOFREI, YIGRU ZELTIL (FLORIN IONESCU), BEATRIX EDITH SONTAG. Până la literatură, mai aveţi de făcut doar un pas.

duminică, 2 ianuarie 2011

Să scrieţi cum nu mai scrie nimeni...

ANDREI-ŞTEFAN IORDACHE. Stilul stângaci-solemn în care vă prezentaţi m-a prevenit de la început asupra imaturităţii dv. Iar însemnările dv. filosofice, numite de dv. cu o emfază involuntară (şi de aceea oarecum simpatică) „operă”, confirmă că, deocamdată, nu aveţi experienţa necesară pentru a scrie un jurnal de idei. Ele exprimă o dramatică dorinţă de cunoaştere, dar eşuează în banalitate:
„Realizez că atunci când eşti jos te poţi duce doar în sus, dacă există dorinţa de a părăsi acel loc teribil, bineinteles, făcând abstracţie de faptul că, la un moment dat, vei ajunge din nou spre acel loc, într-o oarecare măsură. Faptul că nu pot avea prieteni, faptul că mă simt din ce în ce mai singur pe zi ce trece, faptul că îmi tot spun că va fi bine pentru mine, cândva, mă face să cred că nu va fi.”
Eu cred, dimpotrivă, că va fi bine. Deocamdată însă nu sunteţi format ca intelectual (ceea ce nu e grav la douăzeci de ani).
FLORIN. „Domnule Alex. Ştefănescu, am o propunere pentru dv. Am înţeles că să sunteţi în căutarea unui talent încă nu foarte cunoscut lumii. Vă propun şi recomand blogul unei tinere scriitoare, care se numeşte Simona Mîndra.”
Am vizitat blogul. Textele cu pretenţii literare postate de preferata dv. (care are, nu se poate nega, o personalitate puternică) sunt de un patetism uneori strident şi suferă de amatorism.
MIHAI CARABET. Înainte de a fi un autor, sunteţi un personaj. Am remarcat modul trufaş-provocator şi totuşi politicos în care v-aţi compus cartea de vizită: „Mă numesc Mihai Carabet, am 20 de ani şi sunt student la Facultatea de Litere, anul II, Universitatea de stat din Republica Moldova. Cunosc limbile franceză, rusă şi greacă. Îmi place moartea şi cum se comportă câinii. Îmi plac femeile, deşi îmi displac majoritatea. Nu am fost niciodată obsedat de scris, am fost mai degrabă avortat de realitate. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, cu mult respect, M.C.”
Din păcate, ca poet vă aliniaţi la o modă care nu poate duce departe. Blazare, sarcasm, exhibare monotonă a ceea ce este prozaic în viaţa de fiecare zi – acestea sunt ingredientele unui gen de poezie practicat în momentul de faţă de sute de autori:
„o făceam pe mutul iar tu enervată trânteai farfuriile în chiuvetă/ seara îţi luai ochii în palme îi ascuţeai de asfalt/ şi-mi spărgeai privirea/ iar eu mă întorceam brusc la perete/ îţi arătam fundul transpirat şi începeam să vorbesc cu peretele despre viitor/ îmi spunea că ar fi mai bine să-mi iau un bilet la un tren de moscova/ să dau un telefon tatălui meu/ şi să-l rog să mă facă şi pe mine sfarşik (sudor)/ să nu dau de ştire un an/să mă întorc cu costum sport/ ghete adidas/ chipiu de piele/ barsetkă/ maşină/ să-mi fac o sută de prieteni/ să mă îmbăt zilnic pe piesele lui krug şi petliura/ iar serile să vomit fericirea în palma ta”
Este adevărat că scrieţi mai bine decât alţii (folosind cu o siguranţă admirabilă limba română), dar aştept mai mult de la dv. De exemplu, să reinventaţi poezia pe cont propriu, să scrieţi cum nu mai scrie nimeni.
JASMINE. Schiţa „Amalgam de sentimente” – despe relaţia nebulos-erotică dintre o prozatoare şi propriul ei personaj – poate fi considerată un inteligent joc literar. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi şi alte texte.
EUGEN ADRIAN TRUŢĂ. Mi-aţi trimis pagini eseistice de bună calitate, cu umor de idei, cu interpretări paradoxale ale unor situaţii (aparent) cunoscute de toată lumea, cu observaţii pătrunzătoare asupra instabilei şi indefinibilei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. Faptul că sunteţi „student teolog şi filolog în Alba Iulia” reprezintă o garanţie în plus că sunt şanse să vă afirmaţi ca eseist. Reproduc, ca exemplu, doar o o secvenţă din ceea ce s-ar putea numi „o dialectică a iubirii”, dar ar merita transcrise câteva zeci.
„Femeia ideală? O existenţă haşurată în adâncul oricărui bărbat, ce rareori are dreptul să se exprime.”
Este foarte bine scris şi ultrascurtul eseu care se încheie cu memorabila propoziţie „Sufletul meu e o proză necenzurată”.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Peste două zile (marţi, 4 ianuarie 2011) am să postez şi alte răspunsuri. Vă urez tuturor un an bun, cu succese literare şi cu un Alex. Ştefănescu mai prompt.