Aştept, totuşi, să vă maturizaţi

LORENA CODRESCU. Nu se înţelege aproape nimic din versurile dv.:
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”

SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”

FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!

LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.

CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.

CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.

ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.

DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.