sâmbătă, 19 februarie 2011

Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine

FLORIN CÂMPEANU. „Jurnal de tătic” – din care reiese că sunteţi un bărbat îndatoritor şi simpatic – prezintă interes doar pentru un cerc restrâns de rude şi prieteni.

GABRIEL MUNTENEGRU. Entuziasmul cu care scrieţi nu este susţinut de o pregătire literară, Trebuie să mai studiaţi. Veţi putea să vă consideraţi format abia în momentul în care o să vă daţi seama singur că romanul dv. „Umbra unui blestem” sună fals.

WILHELM SALATER. Romanul „Abandonul unui cal negru” este scris cu seriozitate, de un intelectual cultivat, dar străin de literatură. Seamănă cu o autobiografie redactată la persoana a treia, într-un solemn limbaj de lemn şi, în acelaşi timp, cu o prezentare didactică, pentru elevi de liceu sau studenţi, a situaţiei politice şi economice din România. Faptul că personajele şi partidele politice sunt fictive nu face romanul mai puţin prozaic.

LORE DANA. Textele dv. epico-eseistice sunt scrise cu o însufleţire care atrage. Există însă riscul ca, în absenţa unei culturi bine asimilate, să rămâneţi la nivelul unei filosofări gazetăreşti:
„Viaţa este pur şi simplu sublimă. Şi, atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanţă cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un şoarece, cât ai puterea să îţi ceri iertare dacă greşeşti, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscrişi la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieşit niciodată şi era dornică să discute cu mine despre internet, cât deţinuţi periculoşi participă cu desene la campania «Salvaţi Pământul», cât poţi râde când eşti copleşit de tristeţe şi plânge când eşti fericit, nu pot decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens şi de scop ar părea.”
Dacă v-aţi completa studiile (ce pregătire aveţi în momentul de faţă?), aţi avea – luând în considerare bucuria dv. de-a gândi – şanse să deveniţi o eseistă valoroasă.

RELI VOICU. Unele imagini din poeziile dv. sunt de neuitat. Reproduc două dintre ele, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„te aştept împletind dicţionare”:
„îţi trimit o lungă scrisoare/ trasă de mii de porumbei”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

LIGIA PÂRVULESCU. Singurul poem pe care mi l-aţi trimis, „Radio Nowhere”, se remarcă prin gravitate şi forţă expresivă:
„pe masa de sărbătoare el era servit cu garnitură de flori/ principala atracţie la spectacolul de grimase şi bocete/ purta costumul de gală pantofii negri de lac în picioarele spălate cu vin/ şi prinse grijuliu cu tifon într-o fundă/ el cadoul-surpriză/ avea urechile negre de sânge stătut/ îngerii îi scormoneau deja măruntaiele căutându-l de amintiri ca pe-o găină de ouă/ ceilalţi aveau nişte feţe de coli trase la xerox/ aglutinate în jurul mesei cu pahare de vişinată în mâini/ le-am zâmbit stângaci şi le-am şoptit să fie într-un ceas bun/ nu cred că astea erau cuvintele s-au uitat la mine rotunjind/ nişte ochi îngroziţi prinşi în cuburi de gheaţă/ am tras uşa după mine încet// maşinile ce poartă sicrie sunt curate/ opresc la semafoare şi nu au sirene ele nu se grăbesc nicăieri/ prin oraş în noaptea asta îşi târăşte picioarele rupte o vară târzie/ pe o bancă sub stâlpi de neon un înger mascul muşcă absent din porţia lui de femelă/ inima lui stripteuza cu vechime în muncă se ondulează obosit la bara braţului său tatuat/ / ascunsă în cimentul unui blockhouse de lux eu încep iar să-mi ascut oasele armele ultime/ şi mă înec în somn cu biblia strâns legată de piept/ căci spre dimineaţă o să plouă coroziv peste noile cruci de lemn/ şi de mâine cimitirele o să reînceapă să dea roată oraşului/ ca nişte haite furioase de câini costelivi”

DANIEL IONUŢ. Se vede imediat că sunteţi inteligent şi că aţi citit mult (poate cam la întâmplare). Dar amestecul de critică literară şi filosofie, aşa cum îl practicaţi dv. (fără discernământ, mai mult din dorinţa de a face paradă de cultură) nu este de bun-gust.

MIHAELA ENACHE. Romanul scris de soţul dv., din care mi-aţi trimis un foarte scurt fragment, are o calitate: este scris cu dezinvoltură. Există însă în cuprinsul lui alunecări spre un umor ieftin, care ar trebui evitate. Spirituale – deşi nu foarte consistente din punct de vedere literar – sunt şi însemnările dv. Lăsând acum obiecţiile la o parte, cert este că amândoi aveţi umor, ceea ce nu e de dispreţuit.

CĂTĂLINA BARBU. Judecând după fragmentul pe care mi l-aţi trimis, romanul „Misterul Mariei” va avea – dacă veţi reuşi să-l terminaţi şi să-l publicaţi – succes de librărie (şi poate şi de critică, în măsura în care criticii nu vor mai defavoriza genul detectivistic). Ştiţi să povestiţi succint şi captivant şi, mai ales, aveţi mereu ce povesti, nu umpleţi paginile cu digresiuni inutile, ca alţi autori. Nu lipsesc unele neglijenţe (repetări ale unor cuvinte, ticuri verbale gazetăreşti etc.), dar sunt puţine şi nesemnificative. Succes!

CĂTĂLIN GOMBOS. Am citit cu interes, fără să mă plictisesc nici un moment, povestirile dv. Toate sunt scrise impecabil. Ştiţi să valorificaţi inteligent experienţa dv. de ziarist. Drept urmare, proza care rezultă, deşi nu are nimic superficial-gazetăresc, are ceva din prospeţimea gazetăriei. Ilustrativă este, în acest sens, povestirea „Bucureştii Noi”, despre spectaculoasele cazuri de persoane care se trezesc la un moment dat cu pielea colorată, în verde, albastru, violet etc. S-ar putea face un film după ea. Din punctul meu de vedere, sunteţi un profesionist al scrisului.

DOROTHEA VANAU. Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine. Cu greu le înţeleg şi pe cele scrise în limba română.

GEORGIANA MOINA. Nu m-a entuziasmat povestirea „Heidegger”. Ideea unei discuţii între două personaje, dintre care unul se referă la ceva, iar al doilea crede că e vorba de altceva, s-a folosit de multe ori, în special în compunerea unor scheciuri pentru teatrul de estradă.

GHEORGHE RECHEŞAN. Proza scurtă scrisă de dv., într-un stil elegant, atrage atenţia printr-un comic de idei de bună calitate:
„Flaubert avea un iepure. De fapt, o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanţa scorţişoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de «M». [...]
Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meşe de păr mătăsoase, cârlionţate, în nuanţa mătăsii de porumb, la romanul său cu madam Bovary.
«Emma c’est moi», ofta el, înmuindu-şi pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând «boschetul lui Ciprys». Scria cîte o frază pe noapte, cizelându-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse în corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsăileze impetuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-şi exhibe neruşinarea ca un casanova provincial, sau măcar să arboreze prin târg un nas îndrăzneţ, asortat la o barbă de conquistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigând pe lângă tâmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară.”
Chiar şi pasajele lirice sunt însufleţite de o veselie secretă:
„Ninsese în ajun, o pospăială subţire abia contura acoperişurile cu o dantelă ajurată în jurul ţiglelor, iar pământul şi pietrele erau acoperite de o pânză subţire şi moale, făcând cute în dreptul uliţelor ca un cearceaf. Îmi place să întorc pietrele de sub zăpadă şi să găsesc în culcuşul de noroi întărit, printre firele de iarbă îngheţate, gândaci negri cu luciri oţelii, ori cărăbuşi verzi, pe care-i puteam înşira pe-o aţă, pentru colierul Cristinei. Platoşa gândacului pârâie străpunsă de acul care trece uşor, curat, împreună cu aţa, fără să vatăme măruntaiele împietrite.”

marți, 1 februarie 2011

Nu mergeţi la război cu o sabie de lemn!

DINU URECHE. Am urmat îndemnul dv. şi v-am vizitat blogul. Modul pompos în care vă prezentaţi ca scriitor nu este de bun-gust. Iar textele literare propriu-zise, de un umanitarism retoric, grandilocvente şi siropoase, nu fac nici ele o impresie bună. Ar trebui să vă treziţi din această beatitudine a iluziei că sunteţi scriitor şi chiar să deveniţi – sau măcar să încercaţi să deveniţi – scriitor.

LILIANA FILISAN. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, nu pot să vă răspund printr-un mesaj separat.

SUZANA DEAC. Poemele dv. sunt compuse din imagini frumoase, care se succed la întâmplare, fără o logică poetică. Mulţi autori de astăzi scriu astfel, creând impresia că textele lor pot începe de oriunde şi se pot încheia oriunde sau chiar că, amestecând versurile ca pe nişte cărţi de joc, nu se pierde şi nu se cîştigă nimic. Să facem o experienţă cu unul dintre poemele dv.:
„Vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ vor intra în fotografii/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic.”
Iată, acum, acelaşi poem, cu versurile „amestecate”:
„Noaptea îşi sărută mireasa/ şi se topeşte în braţe de lumini/ mărgele aleargă pe scări/ într-un clinchet de musical/ sugerând libertatea materiei/ vântul de duminică ridică frunzele/ într-o spirală în care/ se învârtesc speranţe de mâine/ fântâni arteziene cu personaje/ din poveşti/ acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi/ şi la sfârşit de drum/ un pod de trecere particular/ peste Oceanul Atlantic/ golul se umple cu castele în dantelă/ filme cu conţinut sentimental/ reflecţii pe coasta de nisip/ aripi întinse construiesc o nouă zi/ vor intra în fotografii.”
Această frumuseţe monotonă nu emoţionează, seamănă cu „muzica de atmosferă” care poate fi auzită în unele baruri.

RADU PĂRPĂUŢĂ. Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil. Reproduc, ca exemplu, un dialog între Dumnezeu şi un beţiv:
„– Vişinel, Vişinel! tună Domnul din înaltul cerului. mai linişteşte-te şi intră odată în rândul oamenilor. Bată-l Crucea ţi-a luat minţile cu totul.
Înfricoşat, Vişinel cade în nas şi sărută pământul dinaintea Domnului-Dumnezeului său.
– Doamne, în mare mila Ta, înţelege-mă şi pe mine că nu mă pot ţine. La început am băut de bucurie pe la cumătrii şi pe la nunţi. Pe urmă mai beau câte un păhărel, că nevastă-mea, Mariţa lui Vraghie, e tânără, iar eu nu mai îs putinte. Mă înţelegi?
– Vişinel, Vişinel, îl ameninţă Domnul încruntat şi necruţător, dar şi atotmilostiv în acelaşi timp.
– Ce să facem? Suntem făcuţi din carne, Doamne.
– Bine, bine, făcu încurcat Cel de Sus.
– Pe urmă, Ziditorule, am început să beau de supărare că nu mai scap de nevoie şi de necazuri. Uite, acu’ Ghiocel, şoşoiul meu cel mai iubit, s-a înhăitat cu unii şi cu alţii. Face tot felul de rele, de-mi crapă obrazul de ruşine.
– Deh... Ce să-i faci, grăi întristat Domnul, amintindu-şi de Fiul Său.
– S-o înstrăinat Ghiocel. Umblă pistolocu’. S-o dus în Germania, şi-acolo face tot felul de ciordalâcuri cu alţii de sama lui.
– Aoleu! În Germania!? Vezi să nu mă pui în cârd cu nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei!”
Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi.

FLORIN VLADA. Ultrascurtul roman satiric (cum să-l numim altfel?) „Moartea unui şef de gară” este scris cu vervă. Personajele aduc aminte, vag, de Tanţa şi Costel ai lui Ion Băieşu. Totuşi se vorbeşte prea mult, fără justificare estetică, în cuprinsul lui. Deşi aţi structurat naraţiunea într-un mod ingenios, multe dialoguri creeză impresia că „nu se mai termină”.

ALEXANDRU COŞCIUG. Ceea e mi-aţi trimis e o teorie ştiinţifică fantezistă versificată, uşor caraghioasă. Ironiile dv. la adresa artificialităţii vieţii de azi alternează cu umorul involuntar:
„Acuma naşte şi Adam, şi nu mai pare făcătură,/ Iar Eva-i fecundată-n vitro, căci asta-i noua partitură./ Acum ai devenit model, modelul de la noua şcoală,/ Unde toţi oamenii-s la fel, iar lui Adam nu i se scoală/ Nici o idee nouă, care să domolească în vre-un fel/ Torentul evoluat prin Eva şi-armonizat numai prin El.// Clistronul, ce mai stă în coasta sălbaticului om din tine,/ Va dispărea, pentru că, mâine, în vitro credem că-i mai bine./ Astfel sunt multe armonii, din care Domnu-a scris în Carte/ Că numai El şi numai dracu sunt cei de care avem noi parte./ Tu, un om liber şi-nţelept, poţi să alegi diapazonul de acord:/ Te duci cu sufletul la El sau dracu-ţi schimbă sânge-n cord?”
Atacaţi într-un mod naiv marile teme ale reflecţiei filosofice. V-aţi dus la război cu o sabie de lemn.

VIRGIL STAN. Scenele erotice din romanul dv. „Cât de multe iubesc...” scandalizează nu prin erotismul lor, ci prin stilul chinuit-ceremonios în care sunt descrise, prin amestecul rebarbativ de literatură bombastică şi discurs oficios:
„Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea. Scăpând şi de acest obstacol împotriva împlinirii nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduce cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldură îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scorbura coapselor sale neastâmpărate.”

IULIAN BĂNILĂ. Este surprinzător faptul că nu sunteţi conştient de talentul dv. (sau poate doar jucaţi comedia modestiei). Cele două scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt cuceritoare prin inventivitate, umor, moblitate a gândirii asociative. Portretul în mişcare al personajului pe care îl numiţi „un mogul al plăcerii” este antologic:
„L-am cunoscut într-un bar studenţesc, «Cannabis», unde, mânat de o înduioşătoare compasiune, tocmai vegheam ca o graţioasă căprioară cu ochi asiatici să nu care cumva să se plictiseacă, când iată, intră el. Sfios, ca o cocotă masculină ieftină, Lazăr s-a aşezat la masa-mi. Amuşină, se gudură şi zâmbeşte insinuant. Cinci minute mă ignoră politicos, apoi o priveşte pervers în irişii de stepă. Tacticos, cu o privire plină de neprevăzut, îşi scoate setul de cătuşe, trusa de voiaj a violatorului amator şi agenda. Cu sprâncenele se-ncruntă, cu buzele îşi umezeşte degetul, cu degetul răsfoieşte agenda. Dar iată că zâmbeşte! Da! A găsit timp în încărcatul său program. Clipesc de două ori şi rămân singur. Ezit câteva secunde, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat şi mă trezesc alergând afară. Prea târziu! Un taxi luxos, cu fata visurilor mele, Lazăr şi tapiţerie din piele, porneşte în trombă spre-o luxuriantă garsonieră. Pe ea am văzut-o a doua zi, când, cu un ochi albastru şi altul sincer, îmi spunea:
– Să nu-ţi imaginezi ceea ce deja e evident.Am fost la el să iau o carte!”

SARA VOINESCU. Povestirile dv., inspirate în general din viaţa de fiecare zi, sunt simpatice, dar nu mai mult decât atât. Le lipseşte o semnificaţie literară. Merită să le citiţi celor din familie sau prietenilor, ca să-i amuzaţi, nu să le puneţi în circulaţie pentru mii de cititori.

BIANCA DAN, GABRIEL MĂRGEAN, DAN NOVAC,VALENTIN NICOLAE, VIOREL CARTAŞ, aDuTZaDivA aDuTZaDivA, VLADI MUNTEAN. Nu vă lipsesc talentul, sensibilitatea, pasiunea pentru literatură, dar încă nu sunteţi formaţi ca scriitori. Vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.