Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine

FLORIN CÂMPEANU. „Jurnal de tătic” – din care reiese că sunteţi un bărbat îndatoritor şi simpatic – prezintă interes doar pentru un cerc restrâns de rude şi prieteni.

GABRIEL MUNTENEGRU. Entuziasmul cu care scrieţi nu este susţinut de o pregătire literară, Trebuie să mai studiaţi. Veţi putea să vă consideraţi format abia în momentul în care o să vă daţi seama singur că romanul dv. „Umbra unui blestem” sună fals.

WILHELM SALATER. Romanul „Abandonul unui cal negru” este scris cu seriozitate, de un intelectual cultivat, dar străin de literatură. Seamănă cu o autobiografie redactată la persoana a treia, într-un solemn limbaj de lemn şi, în acelaşi timp, cu o prezentare didactică, pentru elevi de liceu sau studenţi, a situaţiei politice şi economice din România. Faptul că personajele şi partidele politice sunt fictive nu face romanul mai puţin prozaic.

LORE DANA. Textele dv. epico-eseistice sunt scrise cu o însufleţire care atrage. Există însă riscul ca, în absenţa unei culturi bine asimilate, să rămâneţi la nivelul unei filosofări gazetăreşti:
„Viaţa este pur şi simplu sublimă. Şi, atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanţă cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un şoarece, cât ai puterea să îţi ceri iertare dacă greşeşti, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscrişi la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieşit niciodată şi era dornică să discute cu mine despre internet, cât deţinuţi periculoşi participă cu desene la campania «Salvaţi Pământul», cât poţi râde când eşti copleşit de tristeţe şi plânge când eşti fericit, nu pot decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens şi de scop ar părea.”
Dacă v-aţi completa studiile (ce pregătire aveţi în momentul de faţă?), aţi avea – luând în considerare bucuria dv. de-a gândi – şanse să deveniţi o eseistă valoroasă.

RELI VOICU. Unele imagini din poeziile dv. sunt de neuitat. Reproduc două dintre ele, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„te aştept împletind dicţionare”:
„îţi trimit o lungă scrisoare/ trasă de mii de porumbei”
Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi.

LIGIA PÂRVULESCU. Singurul poem pe care mi l-aţi trimis, „Radio Nowhere”, se remarcă prin gravitate şi forţă expresivă:
„pe masa de sărbătoare el era servit cu garnitură de flori/ principala atracţie la spectacolul de grimase şi bocete/ purta costumul de gală pantofii negri de lac în picioarele spălate cu vin/ şi prinse grijuliu cu tifon într-o fundă/ el cadoul-surpriză/ avea urechile negre de sânge stătut/ îngerii îi scormoneau deja măruntaiele căutându-l de amintiri ca pe-o găină de ouă/ ceilalţi aveau nişte feţe de coli trase la xerox/ aglutinate în jurul mesei cu pahare de vişinată în mâini/ le-am zâmbit stângaci şi le-am şoptit să fie într-un ceas bun/ nu cred că astea erau cuvintele s-au uitat la mine rotunjind/ nişte ochi îngroziţi prinşi în cuburi de gheaţă/ am tras uşa după mine încet// maşinile ce poartă sicrie sunt curate/ opresc la semafoare şi nu au sirene ele nu se grăbesc nicăieri/ prin oraş în noaptea asta îşi târăşte picioarele rupte o vară târzie/ pe o bancă sub stâlpi de neon un înger mascul muşcă absent din porţia lui de femelă/ inima lui stripteuza cu vechime în muncă se ondulează obosit la bara braţului său tatuat/ / ascunsă în cimentul unui blockhouse de lux eu încep iar să-mi ascut oasele armele ultime/ şi mă înec în somn cu biblia strâns legată de piept/ căci spre dimineaţă o să plouă coroziv peste noile cruci de lemn/ şi de mâine cimitirele o să reînceapă să dea roată oraşului/ ca nişte haite furioase de câini costelivi”

DANIEL IONUŢ. Se vede imediat că sunteţi inteligent şi că aţi citit mult (poate cam la întâmplare). Dar amestecul de critică literară şi filosofie, aşa cum îl practicaţi dv. (fără discernământ, mai mult din dorinţa de a face paradă de cultură) nu este de bun-gust.

MIHAELA ENACHE. Romanul scris de soţul dv., din care mi-aţi trimis un foarte scurt fragment, are o calitate: este scris cu dezinvoltură. Există însă în cuprinsul lui alunecări spre un umor ieftin, care ar trebui evitate. Spirituale – deşi nu foarte consistente din punct de vedere literar – sunt şi însemnările dv. Lăsând acum obiecţiile la o parte, cert este că amândoi aveţi umor, ceea ce nu e de dispreţuit.

CĂTĂLINA BARBU. Judecând după fragmentul pe care mi l-aţi trimis, romanul „Misterul Mariei” va avea – dacă veţi reuşi să-l terminaţi şi să-l publicaţi – succes de librărie (şi poate şi de critică, în măsura în care criticii nu vor mai defavoriza genul detectivistic). Ştiţi să povestiţi succint şi captivant şi, mai ales, aveţi mereu ce povesti, nu umpleţi paginile cu digresiuni inutile, ca alţi autori. Nu lipsesc unele neglijenţe (repetări ale unor cuvinte, ticuri verbale gazetăreşti etc.), dar sunt puţine şi nesemnificative. Succes!

CĂTĂLIN GOMBOS. Am citit cu interes, fără să mă plictisesc nici un moment, povestirile dv. Toate sunt scrise impecabil. Ştiţi să valorificaţi inteligent experienţa dv. de ziarist. Drept urmare, proza care rezultă, deşi nu are nimic superficial-gazetăresc, are ceva din prospeţimea gazetăriei. Ilustrativă este, în acest sens, povestirea „Bucureştii Noi”, despre spectaculoasele cazuri de persoane care se trezesc la un moment dat cu pielea colorată, în verde, albastru, violet etc. S-ar putea face un film după ea. Din punctul meu de vedere, sunteţi un profesionist al scrisului.

DOROTHEA VANAU. Nu mă pronunţ asupra textelor scrise în limbi străine. Cu greu le înţeleg şi pe cele scrise în limba română.

GEORGIANA MOINA. Nu m-a entuziasmat povestirea „Heidegger”. Ideea unei discuţii între două personaje, dintre care unul se referă la ceva, iar al doilea crede că e vorba de altceva, s-a folosit de multe ori, în special în compunerea unor scheciuri pentru teatrul de estradă.

GHEORGHE RECHEŞAN. Proza scurtă scrisă de dv., într-un stil elegant, atrage atenţia printr-un comic de idei de bună calitate:
„Flaubert avea un iepure. De fapt, o iepuroaică nubilă, cu blana pufoasă, de nuanţa scorţişoarei genuine, ceyloneze. Maturin, băiatul grădinarului, care-i plivea morcovii, o botezase Emma, cu doi de «M». [...]
Gustave era furios. Scria asiduu, asudând abundent, perle mici de transpiraţie îi broboneau chelia incipientă, încadrată cu meşe de păr mătăsoase, cârlionţate, în nuanţa mătăsii de porumb, la romanul său cu madam Bovary.
«Emma c’est moi», ofta el, înmuindu-şi pana în călimara grea din bronz patinat cu modele antice înfăţişând «boschetul lui Ciprys». Scria cîte o frază pe noapte, cizelându-şi cu greu povestea. I-ar fi plăcut să scrie despre corsari, dame perverse în corsaje de mătase, odalisce şi baiadere, sau să-nsăileze impetuos din pană orgii, violuri, orori, legături incestuoase, să-şi exhibe neruşinarea ca un casanova provincial, sau măcar să arboreze prin târg un nas îndrăzneţ, asortat la o barbă de conquistador hrăpăreţ. Toate astea îi treceau fumigând pe lângă tâmple, în timp ce o privea gînditor pe Emma care producea căcăreze brune, lucioase, risipite cu graţie pe duşumeaua coteţului ei de celibatară.”
Chiar şi pasajele lirice sunt însufleţite de o veselie secretă:
„Ninsese în ajun, o pospăială subţire abia contura acoperişurile cu o dantelă ajurată în jurul ţiglelor, iar pământul şi pietrele erau acoperite de o pânză subţire şi moale, făcând cute în dreptul uliţelor ca un cearceaf. Îmi place să întorc pietrele de sub zăpadă şi să găsesc în culcuşul de noroi întărit, printre firele de iarbă îngheţate, gândaci negri cu luciri oţelii, ori cărăbuşi verzi, pe care-i puteam înşira pe-o aţă, pentru colierul Cristinei. Platoşa gândacului pârâie străpunsă de acul care trece uşor, curat, împreună cu aţa, fără să vatăme măruntaiele împietrite.”