miercuri, 12 ianuarie 2011

În distribuirea talentului îşi bagă şi dracu' coada

OLIVIU CRÂZNIC. Faptul că romanul „...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” este „singurul roman din literatura română scris în stilul gothic propriu-zis, gen Walpole, Poe, LeFanu sau Lovecraft” (în condiţiile în care „Taina gorunului” şi „Schimnicul” de Vasile Voiculescu, ca şi „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade sunt nuvele, nu romane) nu reprezintă, luat în sine, o mare realizare. Literatura nu este un tabel al lui Mendeleev în care trebuie umplute neapărat toate căsuţele. Scriitorii importanţi fac necesară inventarea unor căsuţe noi.
Meritul romanului dv. constă în altceva şi anume în faptul că este scris bine. Şi că se citeşte cu plăcere şi cu... groază. Nu sunt un adept al genului (care mi se pare destinat cititorilor naivi), dar talentul dv. de a folosi cu desăvârşită eleganţă un stil (este adevărat, creat de alţii) rămâne incontestabil.
SEBASTIAN NEAGU. Versurile dv. par stenograma unui delir. Totuşi, au o anumită expresivitate care suscită interesul cititorului:
„la capătul pervazului creşte/ un şobolan care nu se sperie de lumină/ aş spune că în timpul zilei/ mai mult ca oricând se lungeşte şi/ râgâie ca un bebeluş/ îl lovim în spate cu linguri de lemn/ îşi dă ochii peste cap/ se face seară şi un băiat/ sărută fata cu un rânjet oribil chiar sub balcon” etc.
Se întâmplă chiar, uneori, ca din ceea ce s-ar putea numi o fervoare a incoerenţei să rezulte imagini încântătoare, cum este aceea a porumbeilor de zăpadă care ies din gurile oamenilor de zăpadă:
„la colţ aşteptau femeile/ de colţ se atingeau femeile/ orbitor/ fără să fie vorba de răzbunare refuz teamă/ am întinerit în frigul ăla şi/ mi-au crescut palmele ochii mi s-au înmulţit/ nu ştiu eram mai zdravăn/ şi ca dintr-o bere turnată pe asfalt/ au ieşit porumbei de zăpadă din gurile/oamenilor de zăpadă din burţile oamenilor de/ zăpadă au ieşit limacşii de zăpadă/ s-au apucat de înghiţit colţuri”.
Dacă poezia este, aşa cum cred unii autori, un delir controlat, se poate spune că dv. deocamdată îndepliniţi doar prima dintre cele condiţii.
MARINA POPESCU. Aveaţi, într-adevăr, motive să fiţi nerăbdătoare să primiţi un răspuns. Sunteţi o autoare sensibilă şi experimentată, care merită toată atenţia. Poemele dv., scrise aparent fără efort, seamănă cu dansul improvizat pe stradă de un tânăr într-un moment de exuberanţă. Dar învolburarea de cuvinte (plină de enumerări fără o logică anume, oralităţi, confesiuni fugitive etc.) are consistenţă lirică. Ceea ce în timpul lecturii pare o joacă rămâne până la urmă în amintirea cititorului ca un moment de meditaţie melancolică.
„Bucureşti, ai petrecut straşnic/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer/
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale
ţi-ai trimis bucuria/ spre adevăratele stele/ ai aruncat trecutul în paginile de istorie/ din care ai făcut confetti/ (am citit până în ultimul ceas/ Un secol cu Neagu Djuvara)/ ţi-ai dat iar în petic/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti/
Bucureşti ia-ţi acum copiii străzii de mână/ du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 2011./ O să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte.” („Revelionul oraşului meu”)
Toate poemele trimise mi-au plăcut. Mai reproduc unul, „Calea Floreasca nr.1”, scris exclusiv într-un registru grav (este o surpriză faptul că puteţi schimba tonul, păstrându-vă totuşi identitatea literară):
„Nu pot vorbi azi în ochi mi-au crescut/ paturi de spital pe buzele mele apasă/ mâini gălbejite cu vene umflate vene de cauciuc/ mă uit după înger dar el pe marginea pervazului/ cu porumbeii se pregăteşte să-şi ia zborul/ aici e cald tot mai cald viaţa noastră/ se topeşte alunecă pe podea/ mercur sub tălpile goale ale amiezii/ în coronarele mele o moarte mică şi roşie/ se plimbă ca o soluţie de contrast/ în căutarea fisurilor toate acele rupturi/ de lume şi de mine. Dacă nici mâine / nu o să pot vorbi e pentru că/ spitalul îmi striveşte trupul ca o cruce uriaşă/ cu răstigniţii ei cu tot.”
Renunţaţi, vă implor, la pseudonime! O să-i zăpăciţi pe copiii care vor învăţa despre dv. în manualele şcolare.
GEORGE ŞERBAN. Proza dv. memorialistică se caracterizează prin fluenţă, gingăşie şi... amatorism. Dacă aş fi Dumnezeu, pe un om ca dv. l-aş face scriitor, nu – cum se mai întâmplă – pe unul egoist şi sarcastic. Se pare însă că în distribuirea talentului îşi bagă şi dracu’ coada.
Oricum, autobiografia dv. romanţată, aşa naivă cum e, m-a înduioşat:
„Îmi plăcea teribil mersul cu picioarele goale prin praful foarte fin al uliţelor satului. Cu toate că mama mă sfătuia să port sandalele, lângă poartă la ieşirea din curte, era o tufă unde le ascundeam şi pe aici ţi-e drumul!... Câtă plăcere simţeam alergând în pasul ştrengarului prin praful fin şi cald, care ţâşnea dintre degetele picioarelor. Pe stânga şi pe dreapta uliţei erau pomi fructiferi şi foarte mulţi salcâmi, aşa că aveam la discreţie fructele şi florile de salcâm care mi se păreau delicioase, mai ales când foamea îmi chinuia stomacul. Să spăl de praf fructele, nici pomeneală, le ştergeam pe fundul pantalonaşilor, puţin cu palma şi la guriţă.”
ANDREI TROCEA. Aveţi fantezie, mobilitate intelectuală, spirit ludic, dar romanul pe care mi l-aţi trimis, „Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa” nu depăşeşte nivelul unui joc literar studenţesc:
„Altă întâlnire. De data asta cu MarketingManageriţa celei mai mari companii de fuste încreţite. Pentru pisici. Acum un an MiculVânzător îi trimisese primul mesaj. Îi povestea că sunt singura agenţie de advertising specializată în comunicare felină. Că au lucrat cu peste 86 de firme din domeniu, că au promovat cutare şi cutare produs, că sunt onoraţi că reclama celebrului «Mâţospray» rulează de o lună pe TV, bineînţeles cu aportul lor. Şi începuse atacul: un «prin urmare» (lipsit de concizie), «vă propun» (prea distant), «dacă timpul vă permite» (slugarnic), «o întâlnire la sediul nostru» (recuperare târzie de prestanţă), «sau, dacă vă e mai la îndemână, la dvs» (lingăule!).
Normal că n-a primit niciun răspuns. Anormal pentru el până când, la câteva săptămâni după aceea, a citit un manual despre poziţionarea ierarhică faţă de interlocutor.”
BEATRIX. „Din răspunsul dv. reiese că până la literatură mai am de făcut doar un pas. Îmi puteţi spune cât de mare sau de mic este pasul?”
Un pas mic pentru dv., un pas uriaş pentru omenire.
DORIAN DUMA. Ştiţi multe despre mine (mai multedecât ştiu eu). Dacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată, n-am să vă întreb „Ce mai faceţi?”, ci „Ce mai fac?” (aşa cum l-a întrebat odată, înainte de 1989, Adrian Păunescu pe Tudor Postelnicu, şeful Securităţii).
RISTEA C. Nu vreau să vă divulg numele celor mai valoroşi autori descoperiţi de mine până acum. Mi-e teamă că află marile puteri şi mi-i fură.

marți, 4 ianuarie 2011

Vă trebuie un feedback

G. Sunteţi replica feminină, peste aproape un secol, a lui Ilarie Voronca. Cheltuiţi imagini frumoase cu nonşalanţa cu care o nevastă de miliardar risipeşte banii la cumpărături. Merită apreciat faptul că imaginile sunt chiar frumoase, în esenţa lor, şi nu au doar un rol decorativ:
„Hai în Rai cu troleul şi-o să ne compostăm îngerii păzitori cu dinţii şi-o să fumăm timpul cu bunici în loc de filtru. Vii...?”
E foarte mult, dar e foarte puţin faţă de ceea ce aţi putea să faceţi cu talentul dv. Trebuie să jucaţi la miză mai mare.
MIHAELA DUMITRIU (MAŞA). Povestirea „Tangun, maestrul vorbelor”, concepută ca o parabolă orientală, are pitorescul ei, dar, fiind inconsistentă, nu dovedeşte nimic în legătură cu înzestrarea dv.
GIA MARIA. Poemele dv. pe teme anatomice sunt subtile, tremurătoare (din cauza unui exces de sensibilitate) şi, de multe ori, complicate inutil. Sunt şi cazuri în care descrierile laborioase alunecă în ridicol:
„Aerul se făcea tot mai uşor, taina purificării se petrecea chiar acolo, în nasul lui,/ Cu cele două eliptice porţi de intrare, asta era poarta separării./ Un nas uşor cârn, coborând dinspre frunte într-un mic tobogan,/ Adus de un gând al răzvrătirii spre vârf,/ Un nas simplu şi păros, în care de multe ori îmi pierdusem privirea”.
Aveţi ceva de spus, dar ar fi bine să-i rugaţi pe cunoscuţii dv. să vă citească poemele, ca să aflaţi cum reacţionează ei la fiecare vers (de exemplu dacă râd când n-aţi vrea să râdă) şi să vă puteţi regla scrisul. Vă trebuie – cum spuneţi dv., tinerii – un feedback.
HELLOTOALL. „Sunt un tânăr din Moldova..” Ciudate nume au tinerii din Moldova! Versurile sunt naiv-caustice, dar demonstrează că aveţi, cel puţin, temperament de artist:
„mă gândeam cumva la dragoste.../ la cea citită, văzută în film.../ şi mi-a părut aşa o pacoste/ realitatea în care iubim.// a iubi de-acum e o chemare în pat,/ doar că sună frumos, chiar te doboară,/ ca să termini ritualul, după, te duci la fumat,/ pentru a ascunde laşul în fum de ţigară.”
VALENTINA BECART. „Oare ce înseamnă pentru d-voastră genial? Nu aştept răspuns... în schimb vă recomand un nume : Emil ILIESCU. Am citit scrierile acestui distins domn ( profesor) şi am rămas profund impresionată. Trăiam cu acea îndoială... că nu voi mai citi prea curând o scriere adevărată.”
Aveţi dreptate, e un autor foarte bun (deşi de modă veche). Romanul său „Savastie” pare scris de Mihail Şolohov în colaborare cu Mateiu Caragiale:
„El [Savastie] era un pictor religios doar în clipa când urca pe scara înaltă, cu cele două picioare reglabile, de unde împărţea harul şi taina talentului său culorilor ce trebuiau să primenească chipul obosit al Împărăţiei lui Hristos. Cocoţat pe cataligele de stârc metalic ale scării sale, uita de tot ceea ce era pământesc. Ai fi zis că trăia şi dialoga cu îngerii. Pe care îi întreba în şoaptă dacă linia veşmântului sfântului pictat se armoniza cu trăirea ascetă a acestuia, dacă un contur de obraz al altui sfânt împlinea harul rugăciunii cu care putea fi invocat întru apărare de boli. Ucenicii săi, studenţi în ani mai mici, care-l ajutau uneori în sala de creaţie, nu puteau să nu remarce lumina spectrală ce o iradia, dialogul continuu, murmurat, cu nişte îngeri nevăzuţi de ei, dar poate vii în străfundurile magmei din privirea lui Savastie.
Odată ieşit însă din sanctuarul de cult, Savastie se înfrupta ca nimeni altul din împărăţia pământească. Era rob deplin al patimii ce i se putea citi în cărbunii privirii ce agonizau şi deveneau incandescenţi atunci când un chip feminin îi traversa fiinţa. Se iubise cu multe din doamnele timpului, mai ales cele ale căror bărbaţi balcâzi şi decrepiţi învăluiau cu redingotele lor strălucitoare saloanele de jocuri de noroc ale vremii. Acolo unde pachetul de cărţi devenea icoană de închinăciune, ruleta, o roată de tras pe ea suferinţa umană, şi atracţia mamonică a partidelor de pocker, adevărate epidemii pandemice ruinând minţi, familii şi vieţi, mult mai multe decât un război. Erau vremuri tulburi şi aspre ca foiţa de şmirghel pe sufletul omului. Ţarul Nicolae I şi vestita sa „Secţie a treia”, poliţia politică, încercau să ţină în frâu populaţia prin mijloace represive. Mai ales după mişcarea aşa-zişilor „decembrişti”. Şi studenţii, indiferent de natura studiilor lor, erau ţinta predilectă a spionilor şi informatorilor ţarului. Cu atât mai mult studenţii ce urmau să propovăduiască cu penelul, cu dalta sau cu pana credinţa în Judecata Viitoare. De aceea, Savastie se ferea de anturaje periculoase, de atmosfera adunărilor mai mult sau mai puţin conspirative, adevărate ghilotine ce ameninţau pe cei ce se întruneau pe ascuns seară de seară. El prefera compania femeilor părăsite în alcov de boierii burduhănoşi şi dedaţi plăcerilor lumeşti prin case de toleranţă, prin hanuri retrase privirilor sau în saloanele mai-marilor vremii.”
Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre autor.
DOINA POSTOLACHI. Eu ţin minte că am citit romanul dv. „601” şi am şi scris despre el. Pot să vă asigur încă o dată că este o scriere impresionantă şi, pe alocuri, şocantă prin sensibilitatea rănită pe care o exprimă şi prin sarcasm. Vreau să le ofer şi vizitatorilor acestui blog posibilitatea să vă descopere, reproducând un fragment. (Cititorii trebuie să ştie că este vorba de confesiunea patetică şi precipitată a unei basarabence care, nereuşind să se simtă la ea acasă în România, se întoarce acasă.)
„Vreau să uit. Mă simt un stârv agresat de ciori nesătule. Însingurarea roade din mine, mănâncă din picioarele mele, ca o colonie de viermi.
A rămas în urmă prostia colegilor de facultate, prostia profesorilor, prostia tinerilor din cluburi [...].
A rămas în urmă prostia vânzătorilor de pâine, prostia dansatoarelor la bară, prostia taximetriştilor, prostia neo-post-moderniştilor, prostia brunetelor, prostia vameşilor, prostia bărbatului român – care vede în toate basarabencele o «rusoaică bună», căreia «ce i-ar mai da-o»; iar când ajung la pat sunt penibili; ejaculează precoce şi nici nu ştiu unde să-şi bage limba, când le tragi capul în poală; prostia geloşilor, prostia sectanţilor, prostia chelnerilor, prostia polticienilor, prostia psihologilor, prostia vecinilor, prostia poliţiştilor, prostia reporterilor, prostia absolvenţilor, prostia astrologilor, prostia bucureştenilor, prostia basarabenilor, prostia bicicliştilor, prostia soţiilor, prostia brokerilor, prostia ginecologilor, prostia liceenilor, prostia managerilor şi multă altă prostie. Chiar si prostia ta.”
P.S. Să ştiţi că există şi bărbaţi români care v-ar plăcea...
IOAN STOENICĂ, A. B. ALEXANDRU, MARIANA BENDOU, ALEXANDRA ONOFREI, YIGRU ZELTIL (FLORIN IONESCU), BEATRIX EDITH SONTAG. Până la literatură, mai aveţi de făcut doar un pas.

duminică, 2 ianuarie 2011

Să scrieţi cum nu mai scrie nimeni...

ANDREI-ŞTEFAN IORDACHE. Stilul stângaci-solemn în care vă prezentaţi m-a prevenit de la început asupra imaturităţii dv. Iar însemnările dv. filosofice, numite de dv. cu o emfază involuntară (şi de aceea oarecum simpatică) „operă”, confirmă că, deocamdată, nu aveţi experienţa necesară pentru a scrie un jurnal de idei. Ele exprimă o dramatică dorinţă de cunoaştere, dar eşuează în banalitate:
„Realizez că atunci când eşti jos te poţi duce doar în sus, dacă există dorinţa de a părăsi acel loc teribil, bineinteles, făcând abstracţie de faptul că, la un moment dat, vei ajunge din nou spre acel loc, într-o oarecare măsură. Faptul că nu pot avea prieteni, faptul că mă simt din ce în ce mai singur pe zi ce trece, faptul că îmi tot spun că va fi bine pentru mine, cândva, mă face să cred că nu va fi.”
Eu cred, dimpotrivă, că va fi bine. Deocamdată însă nu sunteţi format ca intelectual (ceea ce nu e grav la douăzeci de ani).
FLORIN. „Domnule Alex. Ştefănescu, am o propunere pentru dv. Am înţeles că să sunteţi în căutarea unui talent încă nu foarte cunoscut lumii. Vă propun şi recomand blogul unei tinere scriitoare, care se numeşte Simona Mîndra.”
Am vizitat blogul. Textele cu pretenţii literare postate de preferata dv. (care are, nu se poate nega, o personalitate puternică) sunt de un patetism uneori strident şi suferă de amatorism.
MIHAI CARABET. Înainte de a fi un autor, sunteţi un personaj. Am remarcat modul trufaş-provocator şi totuşi politicos în care v-aţi compus cartea de vizită: „Mă numesc Mihai Carabet, am 20 de ani şi sunt student la Facultatea de Litere, anul II, Universitatea de stat din Republica Moldova. Cunosc limbile franceză, rusă şi greacă. Îmi place moartea şi cum se comportă câinii. Îmi plac femeile, deşi îmi displac majoritatea. Nu am fost niciodată obsedat de scris, am fost mai degrabă avortat de realitate. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, cu mult respect, M.C.”
Din păcate, ca poet vă aliniaţi la o modă care nu poate duce departe. Blazare, sarcasm, exhibare monotonă a ceea ce este prozaic în viaţa de fiecare zi – acestea sunt ingredientele unui gen de poezie practicat în momentul de faţă de sute de autori:
„o făceam pe mutul iar tu enervată trânteai farfuriile în chiuvetă/ seara îţi luai ochii în palme îi ascuţeai de asfalt/ şi-mi spărgeai privirea/ iar eu mă întorceam brusc la perete/ îţi arătam fundul transpirat şi începeam să vorbesc cu peretele despre viitor/ îmi spunea că ar fi mai bine să-mi iau un bilet la un tren de moscova/ să dau un telefon tatălui meu/ şi să-l rog să mă facă şi pe mine sfarşik (sudor)/ să nu dau de ştire un an/să mă întorc cu costum sport/ ghete adidas/ chipiu de piele/ barsetkă/ maşină/ să-mi fac o sută de prieteni/ să mă îmbăt zilnic pe piesele lui krug şi petliura/ iar serile să vomit fericirea în palma ta”
Este adevărat că scrieţi mai bine decât alţii (folosind cu o siguranţă admirabilă limba română), dar aştept mai mult de la dv. De exemplu, să reinventaţi poezia pe cont propriu, să scrieţi cum nu mai scrie nimeni.
JASMINE. Schiţa „Amalgam de sentimente” – despe relaţia nebulos-erotică dintre o prozatoare şi propriul ei personaj – poate fi considerată un inteligent joc literar. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi şi alte texte.
EUGEN ADRIAN TRUŢĂ. Mi-aţi trimis pagini eseistice de bună calitate, cu umor de idei, cu interpretări paradoxale ale unor situaţii (aparent) cunoscute de toată lumea, cu observaţii pătrunzătoare asupra instabilei şi indefinibilei relaţii dintre un bărbat şi o femeie. Faptul că sunteţi „student teolog şi filolog în Alba Iulia” reprezintă o garanţie în plus că sunt şanse să vă afirmaţi ca eseist. Reproduc, ca exemplu, doar o o secvenţă din ceea ce s-ar putea numi „o dialectică a iubirii”, dar ar merita transcrise câteva zeci.
„Femeia ideală? O existenţă haşurată în adâncul oricărui bărbat, ce rareori are dreptul să se exprime.”
Este foarte bine scris şi ultrascurtul eseu care se încheie cu memorabila propoziţie „Sufletul meu e o proză necenzurată”.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Peste două zile (marţi, 4 ianuarie 2011) am să postez şi alte răspunsuri. Vă urez tuturor un an bun, cu succese literare şi cu un Alex. Ştefănescu mai prompt.