În distribuirea talentului îşi bagă şi dracu' coada

OLIVIU CRÂZNIC. Faptul că romanul „...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” este „singurul roman din literatura română scris în stilul gothic propriu-zis, gen Walpole, Poe, LeFanu sau Lovecraft” (în condiţiile în care „Taina gorunului” şi „Schimnicul” de Vasile Voiculescu, ca şi „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade sunt nuvele, nu romane) nu reprezintă, luat în sine, o mare realizare. Literatura nu este un tabel al lui Mendeleev în care trebuie umplute neapărat toate căsuţele. Scriitorii importanţi fac necesară inventarea unor căsuţe noi.
Meritul romanului dv. constă în altceva şi anume în faptul că este scris bine. Şi că se citeşte cu plăcere şi cu... groază. Nu sunt un adept al genului (care mi se pare destinat cititorilor naivi), dar talentul dv. de a folosi cu desăvârşită eleganţă un stil (este adevărat, creat de alţii) rămâne incontestabil.
SEBASTIAN NEAGU. Versurile dv. par stenograma unui delir. Totuşi, au o anumită expresivitate care suscită interesul cititorului:
„la capătul pervazului creşte/ un şobolan care nu se sperie de lumină/ aş spune că în timpul zilei/ mai mult ca oricând se lungeşte şi/ râgâie ca un bebeluş/ îl lovim în spate cu linguri de lemn/ îşi dă ochii peste cap/ se face seară şi un băiat/ sărută fata cu un rânjet oribil chiar sub balcon” etc.
Se întâmplă chiar, uneori, ca din ceea ce s-ar putea numi o fervoare a incoerenţei să rezulte imagini încântătoare, cum este aceea a porumbeilor de zăpadă care ies din gurile oamenilor de zăpadă:
„la colţ aşteptau femeile/ de colţ se atingeau femeile/ orbitor/ fără să fie vorba de răzbunare refuz teamă/ am întinerit în frigul ăla şi/ mi-au crescut palmele ochii mi s-au înmulţit/ nu ştiu eram mai zdravăn/ şi ca dintr-o bere turnată pe asfalt/ au ieşit porumbei de zăpadă din gurile/oamenilor de zăpadă din burţile oamenilor de/ zăpadă au ieşit limacşii de zăpadă/ s-au apucat de înghiţit colţuri”.
Dacă poezia este, aşa cum cred unii autori, un delir controlat, se poate spune că dv. deocamdată îndepliniţi doar prima dintre cele condiţii.
MARINA POPESCU. Aveaţi, într-adevăr, motive să fiţi nerăbdătoare să primiţi un răspuns. Sunteţi o autoare sensibilă şi experimentată, care merită toată atenţia. Poemele dv., scrise aparent fără efort, seamănă cu dansul improvizat pe stradă de un tânăr într-un moment de exuberanţă. Dar învolburarea de cuvinte (plină de enumerări fără o logică anume, oralităţi, confesiuni fugitive etc.) are consistenţă lirică. Ceea ce în timpul lecturii pare o joacă rămâne până la urmă în amintirea cititorului ca un moment de meditaţie melancolică.
„Bucureşti, ai petrecut straşnic/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer/
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale
ţi-ai trimis bucuria/ spre adevăratele stele/ ai aruncat trecutul în paginile de istorie/ din care ai făcut confetti/ (am citit până în ultimul ceas/ Un secol cu Neagu Djuvara)/ ţi-ai dat iar în petic/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti/
Bucureşti ia-ţi acum copiii străzii de mână/ du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 2011./ O să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte.” („Revelionul oraşului meu”)
Toate poemele trimise mi-au plăcut. Mai reproduc unul, „Calea Floreasca nr.1”, scris exclusiv într-un registru grav (este o surpriză faptul că puteţi schimba tonul, păstrându-vă totuşi identitatea literară):
„Nu pot vorbi azi în ochi mi-au crescut/ paturi de spital pe buzele mele apasă/ mâini gălbejite cu vene umflate vene de cauciuc/ mă uit după înger dar el pe marginea pervazului/ cu porumbeii se pregăteşte să-şi ia zborul/ aici e cald tot mai cald viaţa noastră/ se topeşte alunecă pe podea/ mercur sub tălpile goale ale amiezii/ în coronarele mele o moarte mică şi roşie/ se plimbă ca o soluţie de contrast/ în căutarea fisurilor toate acele rupturi/ de lume şi de mine. Dacă nici mâine / nu o să pot vorbi e pentru că/ spitalul îmi striveşte trupul ca o cruce uriaşă/ cu răstigniţii ei cu tot.”
Renunţaţi, vă implor, la pseudonime! O să-i zăpăciţi pe copiii care vor învăţa despre dv. în manualele şcolare.
GEORGE ŞERBAN. Proza dv. memorialistică se caracterizează prin fluenţă, gingăşie şi... amatorism. Dacă aş fi Dumnezeu, pe un om ca dv. l-aş face scriitor, nu – cum se mai întâmplă – pe unul egoist şi sarcastic. Se pare însă că în distribuirea talentului îşi bagă şi dracu’ coada.
Oricum, autobiografia dv. romanţată, aşa naivă cum e, m-a înduioşat:
„Îmi plăcea teribil mersul cu picioarele goale prin praful foarte fin al uliţelor satului. Cu toate că mama mă sfătuia să port sandalele, lângă poartă la ieşirea din curte, era o tufă unde le ascundeam şi pe aici ţi-e drumul!... Câtă plăcere simţeam alergând în pasul ştrengarului prin praful fin şi cald, care ţâşnea dintre degetele picioarelor. Pe stânga şi pe dreapta uliţei erau pomi fructiferi şi foarte mulţi salcâmi, aşa că aveam la discreţie fructele şi florile de salcâm care mi se păreau delicioase, mai ales când foamea îmi chinuia stomacul. Să spăl de praf fructele, nici pomeneală, le ştergeam pe fundul pantalonaşilor, puţin cu palma şi la guriţă.”
ANDREI TROCEA. Aveţi fantezie, mobilitate intelectuală, spirit ludic, dar romanul pe care mi l-aţi trimis, „Zvrncul Pyt sau Jocul de-a mortiţa” nu depăşeşte nivelul unui joc literar studenţesc:
„Altă întâlnire. De data asta cu MarketingManageriţa celei mai mari companii de fuste încreţite. Pentru pisici. Acum un an MiculVânzător îi trimisese primul mesaj. Îi povestea că sunt singura agenţie de advertising specializată în comunicare felină. Că au lucrat cu peste 86 de firme din domeniu, că au promovat cutare şi cutare produs, că sunt onoraţi că reclama celebrului «Mâţospray» rulează de o lună pe TV, bineînţeles cu aportul lor. Şi începuse atacul: un «prin urmare» (lipsit de concizie), «vă propun» (prea distant), «dacă timpul vă permite» (slugarnic), «o întâlnire la sediul nostru» (recuperare târzie de prestanţă), «sau, dacă vă e mai la îndemână, la dvs» (lingăule!).
Normal că n-a primit niciun răspuns. Anormal pentru el până când, la câteva săptămâni după aceea, a citit un manual despre poziţionarea ierarhică faţă de interlocutor.”
BEATRIX. „Din răspunsul dv. reiese că până la literatură mai am de făcut doar un pas. Îmi puteţi spune cât de mare sau de mic este pasul?”
Un pas mic pentru dv., un pas uriaş pentru omenire.
DORIAN DUMA. Ştiţi multe despre mine (mai multedecât ştiu eu). Dacă se va întâmpla să ne întâlnim vreodată, n-am să vă întreb „Ce mai faceţi?”, ci „Ce mai fac?” (aşa cum l-a întrebat odată, înainte de 1989, Adrian Păunescu pe Tudor Postelnicu, şeful Securităţii).
RISTEA C. Nu vreau să vă divulg numele celor mai valoroşi autori descoperiţi de mine până acum. Mi-e teamă că află marile puteri şi mi-i fură.