Să aveţi inspiraţie în 2012!

RADU-IOAN DRAGOMIR. Din cauza stilului dv. preţios, nu se prea înţelege ce povestiţi. „Seara femeilor căzute în patimi” începe, de exemplu, cu descrierea unor naufragiaţi aruncaţi pe o plajă de valurile mării. Dar această descriere nu ne face să vedem dezastrul, ci doar nişte fraze chinuit-bombastice:
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!

MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.

EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).

GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”

MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.

ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.

GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.

ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.

SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.

IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!