GIORGIANA ICHIM. Scurta proză pe care mi-aţi trimis-o, „Apus de soare la nesfârşit”, energic ritmată, eliptică, poetizată forţat, nu m-a convins. Este melodramatică şi tinde spre kitsch. Dar aveţi temperament artistic şi sunt convins că ne veţi face cândva o surpriză frumoasă.
SIMONA PANAITESCU. Versurile, patetice, l-ar putea interesa pe cel care le-a inspirat. Pe noi, ceilalţi, ne lasă indiferenţi, chiar dacă ne dăm seama că experienţa pe care aţi trăit-o v-a răvăşit sufletul:
„ce greu mă despart dimineaţa de tine.../ şi cât de amară voinţa/ de a nu-ţi fugi în urmă/ de-a nu te mai căuta/ de-a nu-ţi scrie încă o dată,/ de-a face întruna, întruna abstracţie...// şi cum paralizez deseori în forţarea/ de-a rezista când tu pleci/ şi-apoi stai fără mine.../ şi cum mai pândesc meschina trecere a orelor/ şi cum mă mai zbat asemenea animalului neajutat de imaginaţie/ şi cum se face că dureros/ de mult am ajuns din tine o parte” („Tu ştii?)
Importantă este nu emoţia investită în poezie, ci emoţia pe care poezia o provoacă cititorilor.
GEORGETA RESTEMAN, Limassol, Cipru. N-am înţeles de ce m-aţi îndemnat să citesc prima pagină a „Phoenix Magazine” din Arizona. Am citit-o şi n-am găsit nimic remarcabil, Transcriu adresa ca să se pronunţe şi alţii: www.phoenixmission.org
NICOLAE CORNESCIAN. Fragmentul din nuvela „Străina” este substanţial din punct de vedere intelectual, dar inconsistent din punct de vedere literar. Aveţi un mod de exprimare împiedicat-pompos, care aduce aminte uneori de stilul „preţioaselor ridicole” ironizat de Molière:
„În spectrul strălucirilor orbitoare germinau bulbii fraudelor iminente. Spinii necazului dospeau în dosul frunzelor, promiţând rodul fericirilor eterne.” etc.
IRINA LUCIA MIHALCA. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi aptitudini pentru scris.
RALUCA NEAGU. Există, în modul dv., de a scrie, ceva expeditiv şi provocator, parcă nu vreţi să pierdeţi prea mult timp cu o lume care vă plictiseşte, dar pe care vreţi, totuşi, s-o cuceriţi, aşa, ca să vă distraţi. În mod special bărbaţii sunt trataţi astfel. Rezultă o poezie de dragoste neromanţioasă, de o frapantă originalitate, ceea ce nu înseamnă că toate textele sunt la fel de inspirate. Iată unul care mi-a plăcut:
„Mi-am pus fard la ochi, am închis laptopul şi te-am adulmecat./ Glezna ta era incultă în dimineaţa aceea, aparatul de fotografiat nu îţi scana retina cu plusuri./ Ţi-am povestit despre alegerile din pnl, mirosul de pe holul cu pacienţi trişti şi strângerea de fonduri pentru biserici moarte./ Erai antiseptic şi nepriceput, n-ai susţinut dialogul şi brusc mi-au crescut unghiile de plictis.” („Discuţia umărul doi”).
ADINA CREŢU. Ceea ce numiţi dv., cu modestie, „povestioare”, „proză de amator” etc. este în realitate o suită de povestiri subtile, în care înregistraţi fantasticul discret al vieţii de fiecare zi. Toate mi-au plăcut. Reproduc una dintre ele între ele şi vă doresc să vi se recunoască şi de către alţii talentul.
P.S. M-a amuzat titlul ironic al povestirii: „Eva. Şi un Adam”. Bravo, domnişoară! Adică Eva nu poate fi decât una. În timp ce Adam... Am să scriu şi eu o povestire intitulată „Criticul literar. Şi o prozatoare.”
Acum, stimaţi corespondenţi, iată şi textul Adinei Creţu:
„Am urcat în autobuz exact atunci când a oprit în staţia mea. Nici nu m-am uitat ce număr are, am fost sigură că trebuie să fie al meu. Ce alt autobuz ar fi oprit în faţa mea? În plus, mama mi-a spus întotdeauna să nu ratez autobuzele.
Desigur, n-am fost singura care a urcat. Dar asta doar pentru că eu i-am lăsat pe ceilalţi să fie străinii mei, din autobuzul meu. Şi se pare că au înţeles asta. Niciunul nu s-a aşezat pe scaunul meu de la geam şi niciunul nu a îndrăznit să facă mai mult decât le-am permis. Să fie.
Nu ştiu cât timp am stat pe scaunul meu. Mă împrietenesc rapid cu geamurile şi cel din autobuz avea atâtea să-mi arate. Ne-am uitat împreună la oraşul cuprins de ceaţă, la luminile portocalii şi înfundate ale străzilor, la copacii albi, îmbătrâniţi de iarnă. Am văzut copii care-şi inventau, într-o dulceagă dezordine, jocuri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Am văzut adolescenţi încercând să-şi ascundă copilăria şi nereuşind să-şi înţeleagă maturitatea. Am văzut adulţi sobri, păşind în cercuri monotone pe care nu păreau să le observe. Am văzut părinţii tuturor acestor copii, adolescenţi şi adulţi, mergând cu spatele şi uitându-se cu ochi blânzi şi nesfârşite nostalgii la paşii lor, rămaşi în urmă. Păreau că fug de toţi şi toate deşi, de fapt, încercau doar să-şi încetinească mersul.
Când mă plictiseam îmi desenam singură peisajul. Geamul devenea locul meu de joacă şi visele mele de secundă vorbeau prin degete. Şi lumea îmi purta semnătura.
Nu ştiu pe ce străzi am fost sau cum se numeau staţiile în care-am oprit. Nu mă interesau opririle şi nici reperele pe care timpul le schimbă mai repede decât memoria mea. Eram într-o călătorie ce niciodată nu va mai fi la fel, un drum pe care niciodată nu mă voi mai putea întoarce. Am ţinut minte lucrurile ce mi-au făcut ochii să plângă, buzele să râdă sau mintea să se deschidă. Pe toate celelalte le-am dăruit străinilor mei, din autobuzul meu.
Şi cândva, când probabil eram pregătită, ai urcat tu în autobuzul meu. Şi dintre toate scaunele, libere sau ocupate, l-ai ales pe cel de lângă mine.
Întâi nici nu ţi-am dat atenţie. Toată pe care o aveam o dăruiam celor de afară. Ţi-am simţit paltonul nins şi aspru, atunci când mi-ai atins, din greşeală, braţul. Şi am văzut, cu coada ochiului care nu plângea, că stai cu mâinile în buzunare, retras, ca şi mine, în lumea proprie. Ţin minte când ai tuşit uşor şi ţi-am prins privirea curioasă.
În autobuz continua să fie linişte, deşi am crezut, pentru scurt timp, că-ţi aud respiraţia. Era, de fapt, a mea. M-ai făcut să renunţ la geam şi să-ţi arunc priviri timide, pe care nu le-aş recunoaşte niciodată. Am crezut că ghicesc un zâmbet furişat în barba ta. Nu m-ai ajutat să aflu dacă îl aveai, dar asta vreau să cred şi acum.
Minute, sau poate ani, am stat unul lângă altul, în linişte şi într-un autobuz ce devenea din ce în ce mai friguros. Şi ochii tăi, şi ochii mei, scotoceau detalii şi speranţe ce vroiau să fie adevărate. Aş fi ştiut ce să te întreb şi ce să-ţi răspund, aş fi putut ghici cine eşti.
Dar brusc ai coborât. Ai ales destinaţia şi nu drumul.
Când mi-am făcut curaj să privesc locul în care ai stat am văzut suvenirul tău. Un bilet de călătorie. Necompostat.
L-am luat si mâine mă voi duce în altă staţie. Nu trebuie să ratez vreun autobuz.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Fermecătoarea scriitoare Lucia Verona, cea care m-a ajutat, cu generozitate, să înfiinţez acest blog, mi-a înmânat zilele trecute, în cadrul unei ceremonii găduite de Muzeul Naţional de Literatură Română, „Premiul pentru cel mai bun blog de critică literară”. Meritul este în primul rând al dv., al celor care îmi scrieţi. Vă felicit din toată inima. Şi vă doresc să vă văd la televizor primind Premiul Nobel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu