Uneori forţaţi fără graţie limba română...

RELI-DANIELA VOICU. Versuri naiv-romanţioase, fără viitor.

ELENA GABRIELA NIŢICĂ. Meritaţi felicitări pentru faptul că, elevă fiind, aţi publicat deja o carte (un roman) şi aţi colaborat la diverse reviste (cu versuri şi articole). Totuşi, nu trebuie să vă consideraţi o scriitoare formată. Textele dv. suferă de un patetism teatral şi de preţiozitate. Uneori forţaţi fără graţie limba română:
„Stătea cu spatele la mine evitând să-mi confrunte privirea. I-am cuprins în braţe umeri orientându-mi pleoapele spre o calmitate ostenită. Genunchii ỉmi cedau, la auzul voci melodioase, elegante chiar şi pronunţat masculină de gerul munţilor.”

MARIUS ALDEA. Poemele dv. sunt inteligent-fanteziste şi dau o senzaţie de prospeţime, deşi refolosiţi, frecvent, şi mijloace de seducţie inventate de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Aveţi o plăcere de a scrie care face ca tot ce împrumutaţi să devină a dv. Reproduc integral, pentru delectarea celor care vizitează acest blog, poemul „Domnişoara A”:
„Domnişoara merge legănat/ domnişoara miroase atât de frumos/ încât pereţii întorc capul după ea/ albind ca pensionarii la o partidă de şah/ domnişoara coboară scările/ chiar acum domnişoara coboară scările/ ca şi cum ar coborî nişte clape de pian/ schimbând gama în care cântă de obicei/ domnişoara coboară scările/ iar sânii ei se mişcă precum doi dirijori/ nervoşi şi experimentaţi/ trec şi eu pe lângă ea/ îmi ridic pălăria imaginară/ îi sărut mâinile şi poimâinile/ trag aer adânc în piept/ şi rămân îndrăgostit/ auzind tocul ei cum se pierde/ ca un metronom de acum interior”.

ANTON PETROVSCHI BACOPIATRĂ. Nu mi-aţi trimis cartea („Geanta cu cinci fermoare”, Iaşi, Institutul European, colecţia „Inorog”, 2011) asupra căreia îmi cereţi să mă pronunţ.

MARINELA TRIFAN. Povestirea „Fidelizare”, despre implicaţiile sufleteşti ale muncii la o linie de telefon „fierbinte”, nu este chiar o noutate (după ce Ioana Bradea a publicat şocantul roman „Băgău”), dar suscită interes şi, în plus are un final neaşteptat, bine găsit. În „Pariu”, încercarea dv. de a da un sens mai înalt maniei unui muncitor de a desena pe pereţi gărgăriţe (pentru a ţine socoteala banilor datoraţi de şeful şantierului salariaţilor) nu reuşeşte. „Între etaje” este o reprezentare impresionantă, grotesc-terifiantă, a ceea ce devine dragostea într-o locuinţă de bloc, în timpul caniculei. Aveţi intuiţie artistică, dar vă lipseşte o anumită cultură literară care v-ar ajuta să vă puneţi mai bine în valoare spiritul creator.

ALINA GRIGORE. Scrieţi (bine) despre o lume pe care o cunoaşteţi numai din cărţi. Cine nu ar şti că aveţi numai douăzeci de ani şi că trăiţi în România, ar putea crede că sunteţi o distinsă doamnă din protipendada britanică. Este, recunosc, spectaculoasă această competenţă a dv., dar ca literatură textele pe care mi le-aţi trimis, scrise într-un stil convenţional-elegant, au o valoare modestă.

GRATZIELLA-SINIA DAVIDICĂ. Povestirea dv., „Mormânt fără cruce”, de un patos romantic care te poate face să te gândeşti la vremea lui Victor Hugo, are dramatism (şi melodramatism) în reconstituirea vieţii ratate a eroinei, grandoare (şi grandilocvenţă) în descrierea naturii. În mod special, tabloul mării agitate, în pictarea căruia faceţi risipă de metafore şi comparaţii inspirate, ne rămâne în minte după încheierea lecturii. Aţi putea scrie un roman „Mizerabilii” al vremii noastre.

ADRIAN A. AGHEORGHESEI. Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.”

LIVIU OFILEANU. Şi textele dv. seamănă cu ce scriu alţii, parcă faceţi parte dintr-un cor de voci lirice. Aştept să deveniţi solist.

SILVIAN FLOAREA. Fantezistă şi excentrică, nu lipsită de umor, nuvela „Pactul” în care apar ca personaje Faust şi Mefisto (poreclit cu simpatie „Mefi”), este un joc literar reuşit. Dar... atât.

GABRIEL BĂDIC. Şi dv. vă place să vă jucaţi. Jucaţi-vă, nu vă opreşte nimeni. Dar de ce vreţi să fiţi luat în serios?

ELENA MIRCA. Proză naiv-romanţioasă, fără valoare literară.

MIHAI TUDOR. Scurtele povestiri pe care mi le-aţi trimis, în special „Viaţa ca o cursă de şoareci”, au o tăietură sigură şi valorifică reflecţiile unui om inteligent asupra vieţii. Li se poate reproşa doar o anumită preferinţă pentru formulările convenţionale, care divulgă o bine ascunsă timiditate a dv. în faţa scrisului. Ar fi bine să vă simţiţi mai liber când scrieţi.

CARMEN NEACŞU (USTA). Confesiunea-eseu cu titlul „Sec. XXI, România, Bucureşti” se remarcă prin clarviziune. Înţelegeţi perfect drama unui tânăr de azi care, din dorinţa de a face carieră, în sensul recent al cuvântului, se înstrăinează de el însuşi:
„Sunt o femeie de carieră. Am un succes care creşte fulminant, proporţional cu epuizarea mea. Şi ce dacă! Ce dacă mă istovesc, vreau să zic. Succesul creşte, iar asta e tot ce contează. Cu atât mai mult cu cât, până să ajung la realizările profesionale în chestiune, n/-m făcut niciodată ceva cu adevărat semnificativ. Ba aş putea spune că, până la ele, toată viaţa mea fugisem de muncă, ceea ce – o spune cartea cu proverbe din bibliotecă şi o recunosc eu însămi cu mâna pe inimă – e reţeta sigură a ratării.
E drept, a fost o vreme când credeam că odată ce-mi voi descoperi pasiunile cele mai mari, elanul munci va veni şi el. Dar ce să vezi: tot ce-mi plăcea mie să fac era prost plătit. La început nu mi-am dat prea bine seama în ce măsură era asta o problemă. Pe urmă însă, când prietenii mei din studenţie au început să alerge în rând cu alţii şi să scoată, cu o expresie nouă pe figură, bani groşi de pe card, lucrurile au devenit clare. Aşa că m-am aliniat şi eu trendului. Cu alte cuvinte, am visat mereu să ajung cineva, între timp idealul mi s-a schimbat din mers, şi în loc de cineva am ajuns altcineva.”
Este subtilă, impresionantă şi dovedeşte talent literar precizarea „cu o expresie nouă pe figură”.