Adevărata ratare...

SORIN TUNARU. Am citit doar povestirea intitulată „Enzian”. Este bine analizat modul cum se declanşează gelozia, cum ia amploare, cum duce la crimă (îl concuraţi pe Gib Mihăescu). Apoi, însă, nu se mai înţelege nimic. Cine sunt cei doisprezece? Juraţii care îl trimit pe vinovat la moarte? Participanţii la „cina cea de taină”? Nu mă lăsaţi să aştept prea mult răspunsul. Am început şi eu – contaminat de obsesiile personajului dv. – să-i văd peste tot.

CRISTINEL IORDACHE. Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită:
„duminica/ trebuie să te mângâi de dimineaţă/ azi Dumnezeu se odihneşte/ iar tu eşti prea fragilă să te las la voia-ntâmplării// aşează-ţi obrazul pe pieptul meu până/ luni” (nu eşti singură).
De multe ori, însă, vă complicaţi inutil, producând (iertaţi-mi cuvântul brutal) inepţii:
„printre florile născute-n prier/ mâinile-ţi atârnau în ţărână/ tremurau buruienile/ doar până la prima lacrimă/ când ţi-ai smuls coapsa dreaptă/ şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea.”

SORIN VÂNĂTORU („TINICHIGIU”). Scurtele dv. însemnări atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor. Loviţi năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşiţi să le dislocaţi, măcar faceţi să sară din ele scântei. Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe, impresia de noutate pe care o provoacă fiecare text al dv. Mi-ar face plăcere să-mi trimiteţi un cv, o fotografie şi, bineînţeles, tot ce mai scrieţi. Reproduc deocamdată, pentru delectarea vizitatorilor acestui blog, câteva însemnări:
„În moartea violentă întotdeauna există o fracţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucide inconştient, în care legile cosmice sînt prinse în flagrant delict,
capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie de fiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio continuă să cînte, iar numărul maşinii nu încetează să impună o raţionalitate a lumii, mă face să mă îndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,
suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veci orice filozofie posibilă”;
„De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării- paradisului.”;
„Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:
«Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!»
La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.
Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic:
«Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile. Exitus.»”
Sunt foarte bune şi aforismele, gen riscant, în care mulţi eşuează:
„Să mă rog atît de profund, încît să nu mai fiu eu care mă rog, ci nimeni.”;
„Eu cred în Dumnezeu, nu în ideea mea despre el.”
Unul dintre aforisme – ce surpriză! – este deviza mea secretă: „Adevărata ratare este mediocritatea.”

PROTEURO. În poemele dv. este o paradă de mijloace poetice (motto-uri sofisticate, exces de neologisme, invocări abuzive de mituri şi idei ştiinţifice etc.) care nu produce poezie. Ceea ce scrieţi demonstrează doar că ştiţi foarte multe şi că sunteţi încântat de pregătirea dv. intelectuală:
„Ai putea bănui că există umbre/ ce nu se pot strecura/ prin stâncile de canion/ ronţăite iregular de haita de/ gânduri anxioase/ din creierul popândarului/ antropopatic/ suspectezi acea parte ilegală a luminii care/ nu se coagulează/ cu ţărâna te mai sincronizezi încă/ la spectrul divin pentru a surprinde/ culoarea supremă de kaïros/ în intimitatea momentului de sabotaj «violet»/ ce conduce funciar”.

DAN CRISTIAN IORDACHE. Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.

ANY DRĂGOIANU, VERONICA VĂLEANU, MIRELA VALENTINA BUCUR, OTILIA ENACHE. Textele dv. nu sunt publicabile, dar dovedesc că aveţi unele aptitudini pentru scris.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Cei mai mulţi dintre dv. îmi trimit sute de pagini (există şi un record – o mie cinci sute). Vă rog să daţi dovadă de înţelegere şi să-mi trimiteţi doar cinci-şase (10.000-12.000 de semne). Aş putea fi mult mai expeditiv în redactarea răspunsurilor.