O adiere de emoţie

IRINA LUCIA MIHALCA. Versurile sunt stângace: „din pădurea dorului şoaptele frunzelor/ îşi devoalează etern iubirea neschimbată” etc. Nu are rost să pierdeţi timpul realizând şi o variantă a lor în aromână. SORIN HAGIANU. Şi dv. scrieţi fără graţie, parcă aveţi un pix care zgârie hârtia: „Din păcate, cartierul în care colcăie mizeria/ nu seamănă cu uliţa pe care călăream asfinţitul.” etc. ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU. Este o adiere de emoţie în versurile dv. Iată un exemplu: „un cer de frunze uscate lipit de asfalt/ şi/ nici măcar un gând prin casele astea vechi” Rămâne de văzut cum veţi evolua. KATY LUCU. Numai textele cântecelor la modă azi mai sunt aşa de puerile: „A căzut o stea/ Peste inima mea/ Şi de atunci mă trezesc/ Şi visez iar la ea/ Nu mai ştiu de e zi/ Sau e noapte mereu/ Dar în inima mea/ Bate acum doar o stea./ Rece, palidă, tristă/ Licărind ca o şoaptă,/ Mă atrage în noapte/ Ca o tainică soartă.” CRISTINA STANCU. Mi-aţi făcut o surpriză plăcută (ca Adrian Cioroianu pe vremea când era şi el elev de liceu) trimiţându-mi un eseu. Elevii de liceu scriu cu predilecţie poezii de dragoste, astfel încât dv. vă înscrieţi printre puţinele excepţii. Intitulat „Omul tragic în teatrul universal”, comentariul dv. se remarcă prin claritatea construcţiei de idei şi prin perfecta stăpânire a limbii române: „Cele mai de seamă «încarnări» literare ale tragicului sunt, în opinia mea, şase personaje remarcabile, asemănătoare şi totuşi distincte, care completează reciproc percepţia omului asupra existenţei sale şi mai cu seamă vorbesc despre evoluţia ideii de tragic în mentalul colectiv. Acestea sunt, pe rând, Prometeu al lui Eschil, condamnat la o moarte lentă şi perpetuă pentru generozitatea sa; Timon din Atena, amfitrionul risipitor devenit pustnic mizantrop, creaţie fină, de o adâncime psihologică rară a marelui Shakespeare; Hermiona şi Oreste ai lui J. Racine, simboluri ale patimii omeneşti şi nu în cele din urmă, Faust şi Margareta, un cuplu supus distrugerii, robit cunoaşterii şi vanităţii. Toţi sugerează menirea sisifică a fiinţei umane, condamnată să-şi reia caznele de fiecare dată, cu forţe înnoite.” Meritaţi nota 10. Totuşi mi-ar plăcea dacă, în viitor, aţi scrie într-un stil ceva mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unui prieten, nu unei comisii de examinare. VICTORIA DUŢU. Ceea ce scrieţi dv. suferă de naivitate. În afară de asta, folosiţi stângaci limba română (de exemplu alternaţi verbele la prezent cu cele la perfectul simplu sau imperfect, credeţi în mod greşit că „deosebit” înseamnă ales, superior, vă exprimaţi cu dezinvoltură pleonastic – „chipul ei meditativ şi gânditor” – etc.: „Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipită de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită.” OANA BUCUR. Poemele dv., discursive, analitice, nu sunt poeme, ci momente de filosofare: „Uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea/ printre teorii./ Tot felul de teorii.// Şi ţi se îngustează pereţii fiinţei/ până la sufocare.// Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii/ te strivesc în tine/ subtil/ până la nefiinţă// Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi,/ să dai înapoi, sau să avansezi/ şi uite aşa, tot înaintând/ / undeva, pe parcurs/ te priveşti în oglindă/ şi nu mai eşti tu.// Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult./ Eşti în lume şi al lumii./ Cu prisosinţă chiar.” Ideile nu sunt noi, dar trăite de dv. cu candoare au un anumit ecou în conştiinţa cititorului. ŞTEFAN AFRIMESCU, STEJĂREL IONESCU, TEO LAUREAN, GABRIEL ANDRONACHE. Textele nu sunt publicabile. Ele dovedesc însă că aveţi aptitudini pentru scris.