Arta tandreţii

ANDREI BADEA. Nu vă mai victimizaţi! Nu pot să dau răspunsuri prompte pentru că primesc sute de texte pe lună, unele de o mare întindere. Ca şi poemele, povestirile dv. sunt bine scrise. Observarea atentă a realităţii, imaginaţia, inteligenţa artistică, umorul, toate aceste calităţi şi altele se regăsesc, bine dozate, în „Lupta”, „Furtuna” şi „Visul”. Sunt momente, în mod special în „Furtuna”, când cititorul se împiedică în excesul de imaginaţie, ca o femeie într-o rochie prea lungă. Dar scrisul propriu-zis rămâne mereu fluent, expresiv, reconfirmând faptul că sunteţi talentat:
„De trei luni s-a lăsat peste România căldura. Groasă ca o pastă, a venit lent, fără să scoată zgomot, a intrat în case, în birouri, în şcoli, în aeroporturi, la metrou. Oamenii râdeau, la emisiunile televizate se făceau glume, ştiau că va fi rău, dar nu se aşteptau la asta. A venit, maiestuoasă, ca o stăpână, şi a ocupat, în doar câteva zeci de ore, un teritoriu calm, cu iarbă proaspătă şi pământ mănos, cu munţi înalţi, cu animale sănătoase: moartea s-a instalat leneşă undeva în spate, oarecum într-o parte, pieziş, şi de văzut o văd câţiva nebuni şi copiii. Dar nimeni nu-i ascultă.”

MARC D. JURA. Poeziile dv. sunt diluate (aţi turnat proză în ele), dar au ceva care place. Probabil un sentimentalism de bună calitate, ca al şansonetelor cântate de Jacques Brel sau Yves Montand:
„Un lucru trist este să mergi în/ fiecare zi în parc să vezi o fată care plânge/ Şi poate şi mai trist/ este să n-ai curajul să o mângâi// Şi mult mai trist de-atât ar fi/ să nu o liniştească mângâierea ta// Şi mult cu mult mai trist este după ce pleacă să îi/ ridici batista în care lacrimile s-au amestecat cu praful// Să mergi apoi la tine să te pui/ pe pat încălţat şi să asculţi un blues// S-asculţi apoi the moonlight sonata să ţi/ se-nchidă ochii de oboseală şi să nu vrei să dormi// Să simţi în nări/ parfumul trist al batistei de pe noptieră// şi să adormi fără să
te sărute cineva de noapte-bună”

LAURA SGÂRCITU. „V-am trimis în 2010 nişte texte şi am primit de la dv. următoarea apreciere:
«Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.»
Am luat-o drept o încurajare, am mai lucrat textele şi iată, materialul se pare că va fi publicat de editura Charmides din Bistriţa.
Mi-ar face o mare onoare dacă aţi accepta să scrieţi câteva rânduri pentru coperta patru. Vă ataşez materialul care mai are nevoie de ultima corectură.”
Am să scriu cele câteva rânduri, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei zile. Sunt prins într-o plasă de obligaţii care nu-mi permite să fac aproape nimic în plus. Oricum, mă bucur din toată inima că vă apare cartea.

RALUCA LEONTINA NEAGU. Multe dintre poeme sunt străbătute de o undă de lirism autentic. Iată un exemplu (am tăiat începutul poemului, care era mai prozaic):
„mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău/ şi multă linişte binefăcătoare./ te surprind zâmbind/ sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste/ mai e puţin/ ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod// obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi/ printre tot felul de oameni/ ne rămân/ o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi/ îţi promit că/ fericirea va fi un animal de companie pe care/ îl vom plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele noastre// viitorul/ noi doi casa de pe lună şi/ iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.”
Imaginile la care recurgeţi sunt delicat-surprinzătoare, reuşind să transmită cititorului emoţia dragostei adolescentine. Definirea şcolii ca o „clădire bătrână care ne fură 6 ore din dragoste” are şi un fin umor. Cu asemenea versuri cuceriţi nu numai bărbaţi, ci şi critici literari!

IOAN BARB. Povestirile sunt de un sentimentalism sfâşietor (deşi alunecă uneori în melodramă). Poemele, în mod special cele de dragoste, reuşesc şi ele să emoţioneze, prin ceea ce s-ar putea numi o artă a tandreţii:
„Mâna ta nu are nevoie de podoabe/ să strălucească/ îmi deschide singurătatea/ ca o cheiţă de aur/ mă face să doresc să rămână în mine/ acest moment întipărit/ cum rămâne cerul sorbit/ cu cea din urmă suflare/ pe ochiul sticlos al înecatului// mâna ta nu are nevoie de cheie/ să deschidă cuşca leului/ care înghite teama/ când mă atinge/ simt cum peste bătrânul din mine/ creşte un alt bărbat// are în sânge scame/ din petale de trandafir”.