Plăcerea de a mânca direct din cratiţă

PROF. RADU IOAN IEPURE. Textele pe care mi le-aţi trimis nu sunt poezii, ci cugetări în versuri. Stilul solemn-sentenţios şi modul stângaci de folosire a limbii române le fac uşor ridicole:
„Ca prizonier al vieţii, mă revolt/ Şi către ceruri eu întreb: de ce?/ Departe, în esenţa lui de loc/ Un strop de moarte este în orice// În viitor, ca şi în ce-a trecut/ Un strop de moarte vine să vegheze/ Fantasme care nu mai sunt de mult/ Şi nu vor fi nicicînd ca să dureze.”
Epigramele, lipsite aproape complet de umor, mai degrabă jignesc decât amuză. Un singur exemplu:
„Am auzit o veste,doamne/ Care nu este prea drăguţă/ Cică, Becali, pe sub haine/ Ar avea blană de... maimuţă!”
Sunteţi, regret că trebuie să v-o spun, departe de literatură.

LILIANA DAVID. Amestecul de science-fiction, proză fantasy şi poezie din povestirile dv. reprezintă, de fapt, un mod de a visa cu ochii deschişi. Este frumos că vă petreceţi astfel timpul (care bărbat nu şi-ar dori să întâlnească, în vremurile noastre atât de lipsite de poezie, o femeie ca dv.?), dar textele care rezultă n-au valoare literară. De ce? Probabil pentru că, scriind, nu aveţi în vedere un cititor căruia vă adresaţi, nu urmăriţi emoţionarea lui, ci vă scăldaţi de una singură în plăcerea reveriei. Defularea – iertaţi-mă că fac propoziţii apodictice, ca Moise – nu produce literatură.
În plus, impresia este stricată uneori de reminiscenţe din filmele SF americane:
„– Nic, redresează naveta! Mir, ţi-ai revenit?
– Da, şefa. Nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Trebuie să ieşim de aici, să ne întoarcem pe Lună.
– Am redresat sistemul de timp subspaţial. Aici a fost o mică problemă, spuse Nic.
– Atât de mică încât era să ne trezim în alt univers. De fapt, am fost acolo.
– Cum… am fost acolo? mă întrebă Mir.
– Voi nu aţi simţit?
– Eu nu ştiu nimic.
– Nic, tu ai simţit ceva?
– Am simţit un miros cunoscut, când m-am trezit. Atât. Ai vreo explicaţie?
– Era mirosul lui Roger. Am revăzut toată scena dispariţiei sale. Probabil se străduieşte să se întoarcă. Dar n-a reuşit… Încearcă să ne contacteze prin subspaţiu. Cred că e prins între cele două universuri. Nu poate fi de două ori în acelaşi univers. S-ar autoanula. Doar dacă şi-a schimbat structura ADN. Însă nu ştiu cum ar fi putut face asta.
– Mai avem câteva minute şi ajungem. Acum ieşim în spaţiu.”

LIA VERNESCU. În poezie, ca şi în proza pe care mi-aţi trimis-o cândva, faceţi, din punct de vedere stilistic, un fel de patinaj artistic, cu alunecări rapide şi piruete graţioase, demne de aplaudat. Totuşi, sunt, parcă, prea multe cuvinte în textele dv. Impresia de... volubilitate feminină bruiază ceva din gravitatea unor momente. Iată ideile poetice (cum să le spun altfel?) care mi-au plăcut cel mai mult:
„desprinde-mi mâna lin din mâna ta, ca-ntr-o uitare/ un lotus lent îndepărtându-se de mal/.../ desprinde-mi mâna lin, n-o să mă doară,/ aşa cum scoicile – lipite mâini – nu simt/ din rugăciunea lor când sunt desprinse...” („Sunt scoici în care marea n-a rodit”);
„Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,/ căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii/ şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci/ nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.” („Desuet”)
„eu şi tu ne bem timpul îl savurăm/ în salon tolăniţi printre perne de catifea/ şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri/ se târăsc la picioarele noastre se gudură/ fă-mă catren zice unul firav şi suav pisică gânditoare/ fă-mă distih vreau să fiu odă/ am filoh şi troheu şi dactil” („Supravieţuire”)

RADU ALEXANDRU. „Dacă timpul va fi îngăduitor cu dv., mi-ar plăcea să îmi explicați de ce poemul inserat (mai jos) este de valoare. V-am dat şi link- ul de unde l-am copiat: Clubul de lectură Institutul Blecher. Făcând public acest răspuns pe blogul dv., poate vor înţelege şi alte persoane de ce este valoros.
Dacă este posibil, vă rog să postaţi nişte poeme ale contemporanilor (poeţi consacraţi) pe care le considerați de calitate, de valoare. Cei care vizitează blogul să ia aminte cum se scrie un poem adevărat.”
Poemul lui Ilieş Gorzo, „simone d. beauvoir”, copiat de dv., este LIPSIT de valoare. Autorul mizează pe şocul pe care l-ar putea provoca imitând gândirea naiv-licenţioasă a unei fete dintr-o familie proastă. Modul ei golănesc de-a înţelege relaţia cu un bărbat nu-l şochează – cel mult îl dezgustă – pe un om educat, iar de plăcut nu poate să placă decât unui intelectual care face eforturi să se exprime ceremonios, care simulează, deci că este intelectual, şi aşteaptă cu nerăbdare ocazia să vorbească murdar. (Cunosc pe cineva care consideră un chin să mănânce din farfurie, folosindu-se de furculiţă şi cuţit, iar când rămâne singur acasă simte o plăcere să hăpăie mâncarea cu gura, direct din cratiţă.)
Cât priveşte poemele cu adevărat valoroase, doritorii le pot găsi ei înşişi în cărţile unor poeţi de azi ca Emil Brumaru, Ana Blandiana, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop.