Ce avem noi doi de ascuns?

DAN COSTINAŞ. Povestirile ultrascurte (fiecare de exact 500 de semne!), atribuite unui pescar bătrân, din proiectata carte „Umbra mării şi alte confesiuni”, sunt, mai degrabă, poeme în proză. Atent lucrate, cu o tentă de poveste şi vis, ele suferă totuşi de o banalitate discretă, care le face în cele din urmă plictisitoare:
„Au amarat deja primii dintre pescarii plecaţi de cu seară în larg; la 6 punct se deschide bursa, unde fiecare îşi va striga marfa proaspătă. Moş Ed. e cel mai bătrân dintre ei, nimeni nu ştie exact cum îl cheamă ori ce vârstă are. Cei puşi pe şotii spun că Moş Ed. era deja unchiaş acum 50 de ani când a ars arhiva primăriei. În fiecare seară pleacă ultimul şi dimineaţa e, întotdeauna, primul, mereu cu barca plină de peşte. Pe mulţi îi roade invidia: Are învoială cu diavolul, altfel nu se explică!”(„Bursa de pe chei”);
„Sirenele chiar există, nu sunt doar fiinţe imaginare aşa cum ni se spune. Fiecărui bărbat din lume îi este hărăzită o sirenă. Curios e faptul că îi auzi limpede cântecul ademenitor, dar o vezi numai cu câteva clipe înainte de moarte. Şi încă ceva la fel de straniu: nu vorbesc, doar cântă! În ciuda evidenţei, cei lipsiţi de darul vederii susţin, la unison, că ei le aud şoptind; sunt bune sfătuitoare, au harul de a povesti frumos, iar uneori se complac în a desluşi căile complicate ale viitorului.” „(Ondine pereche”) etc.

GAVRIL-IOSIF SINAI. „Am 47 de ani şi locuiesc, împreună cu familia, în comuna Marpod, judeţul Sibiu. Îndrăznesc şi vă trimit câteva texte, «încercări de a scrie poezie» , pe care le supun judecăţii dv. critice. Concluziile şi observaţiile dv. (ale unui profesionist) mă vor bucura, indiferent de conţinut. Dacă «versurile» mele provoacă râsul (nu fiindcă ar conţine umor, ci naivitate, acrobaţii sfârşite cu luxaţii...) voi trece de partea dv. şi vom râde împreună. Sigur, voi încerca pe viitor să evit acrobaţii riscante, chiar dacă nu voi putea scrie decât pentru mine (cum este acum). Vă mulţumesc !”
Ce bine ar fi dacă toţi corespondenţii ar avea bunăcredinţa şi umorul dv.! Aş întineri cu douăzeci de ani. După cum fără îndoială aţi observat, am tăiat laudele la adresa mea. Nu de complimente am nevoie, ci de modul dv. prietenos de a dialoga.
Poemele, scrise într-un stil dezinvolt şi imprecis, par improvizate în momente de voioşie, de către un amator. Totuşi fac din când în când atingere cu poezia. Reproduc, ca exemplu, poemul fără titlu despre ţărani
„Stă ţăranul la sfat cu pământul/ scrutându-i necuprinsul cu priviri albe,/ pătrunzându-i verdeaţa cu inima/ gustându-i trupul negru/ emoţiile colorându-le faţa;/ îşi şterg lacrima unul altuia/ cu fierul plugului, cu ştergarul holdelor,/ prinşi în amor milenar/ se strâng îmbrăţişaţi/ sub lampa istoriei surâzătoare.// Vorbele lor sunt tăcere şi trudă;/ uneori se implică politicos/ privighetori de pe creanga unui stejar glorios/ sau vulturul de sus, de lângă cer/ necuvinte de duh se spun prin văzduh;/ cu soarele şi luna ca adăpost/ încărunţiţi, ţăranul şi pământul îşi amintesc...// Astăzi/ în ritm postmodern,/ într-un spaţiu virtual,/ fermierul policalificat/ polemizează cu pământul poluat./ Istoria plânge uitată sub pat.”
Aveţi talent, aveţi sensibilitate, v-ar mai trebui o cultură literară bine însuşită.

ROXANA MĂLĂESCU. Îmi displace faptul că nu luaţi poezia în serios. O trataţi nu ca pe un joc (ceea ce ar fi cu totul acceptabil), ci ca pe o joacă:
„mi-am uitat numele pe prispă/ starostele meu lucrează la dictatura prispei/ / îi întorc spatele şi plec spre un nou fragmenţel/ nu mai citesc cărţile întregi/ să nu mă întrebaţi de ce/ p.s. o să mă logodesc cu timpul/ ha ha ha ce-o să vă fac atunci/ nu pleca generaţie de pe scenă/ o să se aştearnă praful pe ea”

MARY DECA. Regret, nu pot să vă răspund în particular. Cred că exageraţi cu discreţia, ce avem noi doi de ascuns?

PSEUDOLUCENS CROCE. Poemul „Dor de Khayyám” este graţios ca versurile poetului persan de acum aproape o mie de ani pe care îl evocaţi, dar şi livresc-ludic, în stilul lui G. Călinescu:
„Îi aprind o ţigară/ ca să respir din moarte/ şi-mi zic de ce, Khayyám,/ stai singur fără un gând/ ridică-te şi vino,/ am vin pe săturate/ frumoase Rubaiyate/ şi să privim neantul/ ca pe un chip de fată.” etc.

D.M.G. Dizertaţii versificate – acesta ar putea fi subtitlul unui eventual volum de poezii publicat de dv.:
„Fir de praf planeta noastră într-un larg îmbrăcământ.../ Nu cunoaştem mare lucru – câmp minat cu speculaţii.../ Cum arată serpentina de la ceruri la pământ?/ Nu-i avem reprezentarea, nici formule sau relaţii.../ Dorm adânc sub straturi groase de argilă şi rugină,/ îngropate în tăcere, povestiri din moşi-strămoşi,/ Plăsmuiri decolorate de necrozele–patină,/ Despre «zmei» de altădată, «consânzene», «feţi-frumoşi»...// Pietre–om sau pietre–ruguri, temple mari polivalente/ Lungi corăbii şi ruine cu tăbliţe–exponate,/ Reconstituie trecutul din imagini şi fragmente,/ Vârfuri de săgeţi şi lăncii, amfore frumos pictate.”
Poemele impun respect, dar şi plictisesc prin ritmul lor mereu acelaşi. Trist este că nu emoţionează, aşa cum nu emoţionează ţăcănitul unui motor.