Îmi place modul cum minţiţi fără să clipiţi

IOAN CLAUDIU TODORAN. Ambele povestirii – „Păduchii inimii” şi „Paşii Domnului” – sunt originale şi bine scrise. Îmi place modul cum ... minţiţi fără să clipiţi. În viaţă, n-ar fi frumos să procedaţi aşa. Dar în literatură acest mod dezinvolt de a relata întâmplări fanteziste este o dovadă de talent. Ca să nu mai vorbesc de faptul că povestirile dv. au factura unor parabole al căror sens dă de gândit. Rezum pentru cititorii acestui blog, ca exemplu, povestirea „Paşii Domnului”, care începe astfel: „În vremurile vechi Dumnezeu obişnuia să-şi răsfeţe picioarele prin iarba moale a Apusenilor. Hoinărind pe dealuri, împovărat de griji şi măcinat de întrebări, se opri din umblat doar după ce soarele se ascunse dincolo de pădure. Atunci zări o căsuţă în vârful dealului şi se îndreptă într-acolo căutând adăpost.” Fiind bine bine primit în familia de ţărani din acea căsuţă, Dumnezeu le face cadou gazdelor, la despărţire, o bucată din toiagul său, care poate îndeplini orice dorinţă. Povestirea continuă astfel: „Mulţi ani mai târziu, Domnul îşi aminti de iarba moale a Apusenilor şi hotărî să lase deoparte pentru o scurtă durată treburile dumnezeieşti. Dori să treacă din nou pe la familia căreia îi lăsase bucata de toiag. Ajunse acolo tot spre înserat, însă nu zări pe nimeni. Prin faţa casei umbla încet o vacă al cărei uger nemuls lăsa dâre albe pe iarba năpădită de buruieni. De după casă apăru un flăcău voinic, cu părul murdar şi faţa nespălată. Aruncă o uitătură urâtă străinului şi trecu mai departe către prispă, fără a da bineţe. În casă, vase murdare de mâncare zăceau împrăştiate prin toate colţurile, iar când Domnul ceru o cană cu apă pentru a-şi stâmpăra setea, flăcăul luă o bucată de toiag şi făcu un semn către o cană care se umplu până la vârf.” Degradarea la care poate duce degrevarea oamenilor de orice efort este o problemă filosofică de actualitate, ilustrată de dv. într-un mod simplu şi ingenios. TRAIAN ODOCO. Din poemele pe care mi le-aţi trimis, pline de complicaţii inutile, am ales câteva versuri relativ inteligibile şi emoţionante: „am plecat într-o zi/ de acasă/ când soarele era mort/ iar cerul un linoleum/ pe care îţi ştergeai picioarele// am plecat să văd lumea/ de dincolo de râul/ care scobeşte-n temelia lumii/ aşezată pe spatele unui şobolan/ flămând de soare”. Ar fi bine să vă imaginaţi, când scrieţi, ce anume va înţelege cititorul din versurile dv. Pentru dv., e simplu, ŞTIŢI ce anume vreţi să comunicaţi, dar el nu are la dispoziţie decât un text fără istorie. MIHAELA GRAMA. Din fragmentele (bine alese) pe care mi le-aţi trimis reiese că romanul inspirat din viaţa familiei Brukenthal este scris cu o mână sigură. Este admirabil modul cum aţi construit acest roman, aşezând în centrul lui o casă: „Casa era pustie. O văzuseră de departe şi se miraseră cât de diferită era de restul clădirilor din piaţă. Pe măsură ce se apropiau, le plăcea din ce în ce mai mult. Lungă şi cu acoperişul curbat, cu galeria aceea exterioară, o galerie scurtă şi îngustă, coborând prin câteva scări plate şi albe dinspre o latură, semănând astfel cu o biserică grecească, cu curtea interioară mărginită de coloane, în mod hotărât altfel decât vecinele ei serioase şi înălţate cât mai pe verticală, cât mai economicoase la nivelul solului. Baza clădirii era mult mai largă decât etajele superioare, complet invers decât în restul oraşului. Orice alt criteriu fusese utilizat de constructor în locul economiei de spaţiu din oraşelele vremii. Dinspre stradă se ghicea eleganta curte interioară, porţile înalte nu blocau vederea. Ferestrele largi nu semănau cu micile ochiuri de geam ale caselor din jur, acoperişul boltit în faţă şi plat în spatele casei te trimitea cu gândul la un architect mediteranean, exilat în burgul de pe Dunăre. Corpul din dos era mai scund şi mai lat, dădea probabil spre malul râului, iar latura de la apus aduna soarele ca şi cum ar fi fost o seră. Era noua lor casa şi ei i-a plăcut din prima, o aşteptase, dorise să fie aşa, iar acum simţea că îi va fi drag să îi treacă pragul. Se întoarse şi îi zâmbi soţului ei, fericită că îi vedea chipul blând şi uşor trist.” Cred că romanul merită publicat şi că, publicat, va avea succes. D. CERDAC. Una dintre epigrame – aceea bazată pe jocul de cuvinte „cumani”/ „cu bani” – este simpatică: „Primii domni au fost cumani,/ Ne-a-nvăţat Neagu Djuvara./ De atunci s-a schimbat ţara –/ Acum domni sunt cei cu bani.”