Mare comedie cititul!

MARIA SURDUCAN. În „Falsele amintiri ale domnului X” am găsit, în afară de mici şi inofensive greşeli de gramatică, dovezile unei aptitudini reale pentru scris. Aveţi un mod paradoxal de a regândi situaţii cunoscute de toată lumea, o tendinţă de a parodia ritualurile vieţii moderne (de exemplu, acela al luării unui interviu), o ironie la adresa existenţei omeneşti în general. Sunteţi rea şi, în felul acesta, bună.
Cel mai mult mi-a plăcut secvenţa în care rezumaţi, din perspectiva unui elev de liceu, istoria literaturii române:
„Adevărul era că se plictisise de citit exact în clasa a IX-a şi tot ce citise de atunci se petrecuse sub steaua inerţiei şi a snobismului. Marile romane ale naţiunii, cele scrise înainte de război, îl duceau la disperare, pentru că erau pline de ţărani, pământ şi o burghezie muribundă. Cele de după război îl enervau pentru că vorbeau de drama ţăranului strămutat la oraş de comunişti şi de intelectualitatea subversiv militantă. Cât despre literatura scrisă în ţară după revoluţie, tânărul X pur şi simplu nu reuşea să o înţeleagă, n-o înţelegea de parcă ar fi fost scrisă într-o altă limbă de către extratereştri [aşa se scrie, cu un singur i, nu cu doi, cum scrieţi dv.]. Aşa că, dacă citea, citea autori străini, citea fără să ţină minte, citea pentru că citeau şi ceilalţi, citea pentru că i se părea că aşa trebuie.”
Mare comedie – nu-i aşa? – cititul!

VIOLETA BĂLAN. Romanul „Lumea mea”, primul dintr-un triptic care mai cuprinde, conform explicaţiilor dv., „Lumea lui Ral” şi „Secretul”, este pueril-fantezist, dar se citeşte cu plăcere. Aveţi un scris simplu şi (repede) curgător, greşeli de gramatică relativ puţine (cea mai frecventă este „v-a trebui” în loc de „va trebui”), imaginaţie şi sentimentalism. Povestea femeii care, în timpul somnului, lângă soţul ei, visează întâlniri cu alt bărbat (întâlniri atât de reale încât, după ce face baie în mare cu neasemuit de frumosul Ral, se trezeşte cu părul ud de apă de mare), atinge o coardă sensibilă a cititoarelor, fiind o reprezentare (simplistă) a eternului bovarism. Eu nu încurajez acest gen de romane uşoare, à la Coelho, despre care ştiu însă că ar avea succes de librărie.

ŞTEFAN CIOBANU. Am recitit versurile dv. şi am descoperit un poem pe care nu-l remarcasem, dar care merită toată atenţia: „Omul este om şi-n crucea goală”. Cuprinde o reprezentare voit-naivă a condiţiei umane şi are farmec (cu excepţia câtorva versuri mai forţate, de genul celui în care apare cuvântul imposibil „mămoşenii”, derivat de la „mămos”). Transcriu poemul, nu înainte de a vă îndemna să faceţi o selecţie exigentă a tot ceea ce aţi scris până în prezent (şi să mi-o trimiteţi, pentru eventualitatea publicării ei în format electronic). Sfatul meu este să daţi prioritate acelor texte care şi emoţionează, care nu sunt doar o demonstraţie de inventivitate imagistică.
„oamenii au dorinţe mărunte/ cum ar fi să respire sub apă// în mediul acela/ unde sunetul se mişcă autist// uneori aşteaptă leşinul/ ca pe o maşină de pâine/ îşi întâmpină moartea în şoşoni/ citesc cărţi pentru că au forme de aripi/ construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi/ se îmbrăţişează pentru a pune între ei/ virgulă// morfina doar le mătură durerile/ cu târnul/ fără mămoşenii/ din toate frunzele îi pândeşte rugina/ ca o piatră în praştie/ şi le loveşte tâmplele/ luându-le locul// pe scaunul de pe verandă/ rămâne adesea aerul/ care se dă în balansoar.”
Foarte inspirat final.

TEODOR BĂDĂRĂU. Amintirile dv. vă prezintă într-o lumină favorabilă ca om (cinstit, binevoitor, sensibil etc.), dar nu vă acreditează ca scriitor. Relataţi pur şi simplu ce s-a întâmplat într-o situaţie sau alta, fără să selectaţi faptele semnificative şi fără să le transfiguraţi. Spuneţi numai ce spuneţi şi nimic în plus.
Amintirile din armată, de exemplu, sunt terne, seamănă cu un raport despre condiţiile proaste de care au parte soldaţii în perioada instrucţiei:
„Îi tunseră pe rând... cu toate că nu prea aveau ce, îi mai luară din părul deja scurt... apoi îl puseră să semneze... gradatul care intră în «frizeria unităţii» (aşa scria pe uşă!) îşi bătu joc de cum arată... «Ce faţă de spăriet ai!”...frizerul, care purta haine militare pe sub halatul cu amintiri de alb, îi răspunse scârbit: «Crezi că arătai altfel când ai venit?...”
Sala de duşuri... e de fapt o hală pe al cărei [nu „cărui”, cum scrieţi dv.] tavan sunt prinse ţevi găurite... în pardoseala atât de comună – de mozaic, sunt făcute găuri de scurgere – care nu fac faţă – apă până la glezne.”
Mi-a plăcut o metaforă, „halatul cu amintiri de alb”, dar am întâlnit-o, nu ştiu când anume, şi la alţii.

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Din nou am întârziat câteva zile cu această „poştă a redacţiei”. Regret, dar n-am putut să menţin ritmul, fiind copleşit de obligaţiile pe care le-am avut la Târgul de Carte Gaudeamus.
Şi mai e ceva. Mulţi dintre dv. îmi trimit romane de sute de pagini, a căror lectură, pe monitor, îmi ia câte o zi întreagă. Vă rog să fiţi înţelegători şi să-mi trimiteţi doar câte un eşantion de cinci-şase pagini, însoţit de o succintă prezentare a romanului.
Altfel voi fi nevoit ca în viitor să-mi aleg eu însumi cinci-şase pagini LA ÎNTÂMPLARE, ceea ce poate fi un dezavantaj pentru dv.