Anunț important plus două răspunsuri

Pentru ALICE APETREI, ANDREI BADEA, IULIAN BĂNILĂ, ADRIAN CHRISTESCU, ȘTEFAN CIOBANU, OLIVIU CRAZNIC, ADINA CREȚU, DANA FODOR MATESCU, CĂTĂLIN GOMBOS, EMIL ILIESCU, ANTON MARIN, PAVEL NEDELCU, RADU PĂRPĂUȚĂ, MARINA POPESCU, DOINA POSTOLACHI, GHEORGHE RECHEȘAN, SORIN VÂNĂTORU, LIA VERNESCU ȘI PENTRU ALȚI AUTORI TALENTAȚI, DESPRE CARE ÎNCĂ NU ȘTIU CĂ EXISTĂ SAU DE CARE, SPRE RUȘINEA MEA, AM UITAT. Dragii mei, n-am încetat nicio clipă să mizez pe talentul vostru literar și să încerc să vă public cărțile. Dar împrejurările n-au fost favorabile. Intenționam, după cum știți, să înființez și să coordonez la Editura Correct Books o colecție, „Noul val”, în care să includ scrierile voastre. Dar proiectul a căzut, fiindcă presupunea o investiție financiară prea mare. Apoi Editura Dacia din Cluj, prin proprietarul ei, Ion Vădan, a hotărât, cu entuziasm, să preia colecția. Ion Vădan însă a murit. Acum norocul se întoarce și o editură puternică, de mare prestigiu, All, ca și o fundație a sa, „Casa de cultură” (aceea care acordă, anual, un premiu de 10.000 de euro pentru cel mai bun roman apărut în anul precedent – eu făcând parte din juriu alături de Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea-Enache), îmi propun să să lansez, în sfârșit, colecția „Noul val”. Am să-i public în această colecție pe toți acei autori valoroși, tineri sau bătrâni, recunoscuți sau nerecunoscuți, care nu reușesc să-și vadă cărțile tipărite, fiindcă nu fac parte din rețeaua de relații care reglementează în momentul de față, din nefericire, viața literară din România. Putem aduce un suflu nou în literatura română, putem ieși din starea de apatie, putem inventa și altceva decât texte mizerabil-licențioase sau steril-sofisticate de genul celor apreciate de false instanțe critice, integrate în ceea ce am numit altădată „un sindicat al succesului” Aș vrea să vă includ și pe voi în colecție. Ce părere aveți? Cu ce carte preferați să vă programez? Aștept răspunsurile voastre pe adresa de e-mail alex2108145@yahoo.com. NICU DRĂGHICI, Buzău. „Îmi pare rău, dar n-am reușit să dactilografiez textele. Sunt foarte bolnav de sărăcie. Știu că iubiți literatura, în mod sigur nu veți face o discriminare.” Aveți altă boală, o „boală de origine divină”, cum ar fi spus Gabriela Melinescu: v-ați născut poet. Versurile dv. scrise de mână (n-am mai primit versuri scrise de mână de mulți ani) sunt încărcate de poezie, ca părul unei femei de electricitate (după cum vedeți, am început să vă imit!): „poezia nu mă apără/ de moarte/ de răni nu mă vindecă/ o semăn în viața mea/ crezând/ că Dumnezeu va veni/ ca ursul la zmeură/ iar eu/ pe furiș îi voi săruta o scânteie”. Aproape tot ce mi-ați trimis mi-a plăcut și m-a entuzismat. Mai reproduc câteva extrase din poemele despre patrie: „patria − țărancă desculță/ ne ține-n poală/ ca pe niște ouă proaspete” („Cel mai frumos poem despre patrie”); „maștera asta/ care-și crește pruncii/ în sticle goale de vodcă/ ori ca viermele de mătase/ pe-o frunză// încă nu și-a legalizat iadul” („Cel mai dur poem despre patrie”). Sunt sigur că vom mai auzi de dv. CĂTĂLIN CONSTANTIN. Aveți idei, aveți și un patos al trăirii lor, dar în fiecare poem apare câte ceva care îl strică. De obicei este vorba de o excentricitate involuntar hilară. Reproduc, ca exemplu, poemul „Încălecare a Sfântului Duh”: „Am dus în spate ca pe un olog/ pe cel ce îmi revelă drumul sacru/ dar pân’ la urmă am ajuns la dracu/ mai păcătos şi mult mai încurcat .// Gonitu-m-a ca pe un fugar de crime/ în cele mai fără de sens răscruci,/ m-a umilit şi m-a târât pe brânci/ până ce sufletul a curs din mine.// Şi parcă marea o să adoarmă / pornindu-se în largi libaţii/ zvârlind în depărtare incantaţii / de veşnici pomeniri şi aleluia.// Sloboade-mă, destul m-ai ameţit,/ misteru-i mult prea mare şi ciudat,/ sunt obosit şi tare resemnat,/ de acum treci să te mai călăresc şi eu.” Nu vă stă bine să vorbiți familiar cu Sfântul Duh și cu atât mai puțin să-i spuneți că vreți să-l călăriți, numai lui Tudor Arghezi i-ar fi reușit așa ceva.

Unde se duc îngerii când mor?

GEORGE FORCOS. Ceea ce mi-aţi trimis este un fel de poezie din secolul XIX reciclată: „Clopotele bat în zarea-nmărmurită.../ Stropi fierbinţi sărută marmura de gheaţă,/ Cad petale albe din coroana moartă,/ Iară lutul negru ascumde faţa mată./ Greieri negri te plâng acum pe tine,/ Crengi de salcâm vor să te cuprindă,/ Dar sunt doar pomi fără cuvinte!” Cum adică „pomi fără cuvinte”? Există şi pomi cu vocabular? GHEORGHE URZICĂ. Îmi place, în continuare, scrisul dv. Reuşiţi să faceţi, ca prozatorii ruşi, un spectacol captivant din prezenţa însăşi oamenilor, din gesturile lor cele mai obişnuite: „În jurul cazanului de rachiu erau aşezaţi pe bănci şi taburete sătenii care aveau pus la fiert borhotul şi cei care aşteptau să le vină rândul, dar şi din cei în trecere, exact întâmplător, ca şi mine, cum spunea unul tare însetat. Vorbeau toţi deodată când spuneau lucruri importante. Se vorbea însă în linişte şi pe rând, cu pauze şi subînţelesuri când spuneau nimicuri şi se aşezau pietre de temelie pentru o tăcere binecuvântată în care susura lichidul din ţeava butoiului de răcire.” Dacă aş vedea în librării o carte scrisă de dv., aş cumpăra-o. GABRIEL PENEȘ. Poemul „Unde se duc îngerii când mor?” este o mică bijuterie literară. Reproduc prima parte a poemului, exprimându-mi totodată regretul că îl imitați, până la pastișă, pe Marin Sorescu. Ideeal ar fi să aveți un mod de a scrie care să nu semene cu al nimănui, „Și, totuși, unde se duc/ îngerii când mor?// O să vă spun ce știu,/ dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.// Se spune că mai întâi le cad aripile/ una câte una/ brusc sau treptat/ depinde de cât a zburat fiecare la viața lui.// Apoi coboară printre oameni/ se îmbracă în negru și gri/ să nu atragă atenția/ se feresc de spitale/ să nu vadă cineva cicatricile/ locurilor unde au fost aripi cândva/ și caută.// Caută alți îngeri printre oameni,/ doar că aceia încă nu știu că-s îngeri/ neavând vreo aripă crescută/ sau crezând că durerea aceea de spate, lângă umăr/ e doar semn de probleme la coloană.” ANDRE JASSY. A existat acum mai bine de o sută de ani un poet, Mihai Eminescu, care a scris în stilul dv., fără să prevadă că veţi apărea pe lume. El a publicat, printre altele, o poezie, „Şi dacă ramuri bat în geam” foarte asemănătoare cu cu poezia pe care mi-aţi trimis-o şi din care citez: „Dacă în valuri peste dealuri/ Se-nveleşte încet lumina/ E ca în mine tu s-adormi/ De-acum întotdeauna.” Aveţi mai puţin talent decât acel poet pierdut în negura timpurilor, dar ce contează? Îi sunteţi superior din punct de vedere tehnic: dv. folosiţi calculatorul, nu ca el, care trebuia să înmoaie mereu o pană în cerneală...

Portretul unei ţărănci bătrâne...

DANIA ALUEN. Poezia „Cioburi de granit” (am primit-o şi de la „Geo Geo” – cine este în realitate autorul?) nu are nicio valoare. Ultimele două versuri am să le trec într-o antologie de umor involuntar la care lucrez în prezent: „Oare câte lacrimi intră/ într-o gară-atât de mică??!” LUCICA SAVA.În mod evident ştiţi ce înseamnă poezia şi practicaţi un fast lingvistic care creează impresia comunicării unor adevăruri importante. Totuşi retorica teatral-epopeică de care vă folosiţi sfârşeşte prin a-l obosi pe cititor: „ În oglinzi văd femeia din mine, primind sărutul luminii, ca pe o cofă cu apă,/ braţele îi sunt desfăcute în arc, fără a sluji, arcaşii soarelui,/ pianul cerului se află pe unghiile ei, ca o pată de cerneală,/ se întoarce în alt sânge cu tot ce curge prin el, poetizat, spălându-şi ochii/ şi rămânând singură când noua logodnică a timpului, îi fură inelul dragostei,/ văd femeia cu croşetul şi igliţă, în oglinzi încâlcite de câlţii din părul ursitoarelor,/ nu ştie câte ochiuri mai are de făcut până să termine lucrul,// Aici mi-i dor de Zarathustra şi mai presus de el, de liniştea duminicală,/ asemuită cu vioara Stradivarius, departe de gerul ce îngheaţă uleiul în sticlă,/ e insula Rhodos a sufletului, cu frumuseţea nepământească,/ când se pregăteşte ospăţul la o sărbătoare orfică, în nectarul zeilor./ poştaşul aduce veşti cu un tren express sosit din erosul lumii, special pentru mine,/ pe sub ferestrele cu frunze căzute pe o scară în mireasmă arsă/ când satul se spală în ele, apoi se usucă la o cască de coafor sub îngrijirea unui şef de salon în lizibile atmosfere bucolice.” Semănaţi, în scris, prin accesul la o realitate rudimentară şi prin profesarea unei poezii iniţiatice, cu Ion Gheorge, fără să aveţi însă forţa lui obscură. MIHAELA BULAI. Portretul ţărăncii bătrâne, care se află foarte aproape de moarte, dar îşi îndeplineşte cu dragoste faţă de familie obligaţiile ei de o viaţă, este emoţionant şi greu de uitat: „Curăţă bine carnea, o frecă bucată cu bucată cu mălai de porumb, o spălă şi o puse în oala mare pentru ciorbă. O oală mare, de o decă de borş de cocoş, de ţară cum n-au mai mâncat demult călătorii ăştia. Borş, ca la mama acasă. Acoperi oala şi cu şorţul în mână porni în grădină să aducă de una, de alta ce-a mai rămas, de pus în borş. Aduna cu sârg, de ici un ardei roşu, uite şi un kapia, vreo două roşii mici şi stâlcite dar gustoase, astea-s roşii adevărate nu din alea de magazin îi spusese cu admiraţie odată ginerele cel mare iar ea fu bucuroasă în sinea ei şi mormăi ceva numai de ea ştiut. Apoi morcov, o mână de verdeaţă, uite, a răsărit iar pătrunjelul şi e mai gustos şi mai tare la gust acum, şi un fir de ceapă verde şi tot aduna şi umplu şorţul cu de toate. Sta aplecată asupra pământului doar cu gândurile ei şi da harnic din mâini. O vedeai în fiecare zi aşa de-ai fi zis că asta a făcut toată viaţa: a stat aplecată răscolind pământul cu degetele noduroase să pună ceva bun în oală şi dinaintea copiilor.” Puţini autori au talentul dv. Şi mai puţini sunt cei care îşi pot reprezenta, cu atâta sensibilitate, ideea de „cuminţenie a pământului”. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Îmi place modul cum minţiţi fără să clipiţi

IOAN CLAUDIU TODORAN. Ambele povestirii – „Păduchii inimii” şi „Paşii Domnului” – sunt originale şi bine scrise. Îmi place modul cum ... minţiţi fără să clipiţi. În viaţă, n-ar fi frumos să procedaţi aşa. Dar în literatură acest mod dezinvolt de a relata întâmplări fanteziste este o dovadă de talent. Ca să nu mai vorbesc de faptul că povestirile dv. au factura unor parabole al căror sens dă de gândit. Rezum pentru cititorii acestui blog, ca exemplu, povestirea „Paşii Domnului”, care începe astfel: „În vremurile vechi Dumnezeu obişnuia să-şi răsfeţe picioarele prin iarba moale a Apusenilor. Hoinărind pe dealuri, împovărat de griji şi măcinat de întrebări, se opri din umblat doar după ce soarele se ascunse dincolo de pădure. Atunci zări o căsuţă în vârful dealului şi se îndreptă într-acolo căutând adăpost.” Fiind bine bine primit în familia de ţărani din acea căsuţă, Dumnezeu le face cadou gazdelor, la despărţire, o bucată din toiagul său, care poate îndeplini orice dorinţă. Povestirea continuă astfel: „Mulţi ani mai târziu, Domnul îşi aminti de iarba moale a Apusenilor şi hotărî să lase deoparte pentru o scurtă durată treburile dumnezeieşti. Dori să treacă din nou pe la familia căreia îi lăsase bucata de toiag. Ajunse acolo tot spre înserat, însă nu zări pe nimeni. Prin faţa casei umbla încet o vacă al cărei uger nemuls lăsa dâre albe pe iarba năpădită de buruieni. De după casă apăru un flăcău voinic, cu părul murdar şi faţa nespălată. Aruncă o uitătură urâtă străinului şi trecu mai departe către prispă, fără a da bineţe. În casă, vase murdare de mâncare zăceau împrăştiate prin toate colţurile, iar când Domnul ceru o cană cu apă pentru a-şi stâmpăra setea, flăcăul luă o bucată de toiag şi făcu un semn către o cană care se umplu până la vârf.” Degradarea la care poate duce degrevarea oamenilor de orice efort este o problemă filosofică de actualitate, ilustrată de dv. într-un mod simplu şi ingenios. TRAIAN ODOCO. Din poemele pe care mi le-aţi trimis, pline de complicaţii inutile, am ales câteva versuri relativ inteligibile şi emoţionante: „am plecat într-o zi/ de acasă/ când soarele era mort/ iar cerul un linoleum/ pe care îţi ştergeai picioarele// am plecat să văd lumea/ de dincolo de râul/ care scobeşte-n temelia lumii/ aşezată pe spatele unui şobolan/ flămând de soare”. Ar fi bine să vă imaginaţi, când scrieţi, ce anume va înţelege cititorul din versurile dv. Pentru dv., e simplu, ŞTIŢI ce anume vreţi să comunicaţi, dar el nu are la dispoziţie decât un text fără istorie. MIHAELA GRAMA. Din fragmentele (bine alese) pe care mi le-aţi trimis reiese că romanul inspirat din viaţa familiei Brukenthal este scris cu o mână sigură. Este admirabil modul cum aţi construit acest roman, aşezând în centrul lui o casă: „Casa era pustie. O văzuseră de departe şi se miraseră cât de diferită era de restul clădirilor din piaţă. Pe măsură ce se apropiau, le plăcea din ce în ce mai mult. Lungă şi cu acoperişul curbat, cu galeria aceea exterioară, o galerie scurtă şi îngustă, coborând prin câteva scări plate şi albe dinspre o latură, semănând astfel cu o biserică grecească, cu curtea interioară mărginită de coloane, în mod hotărât altfel decât vecinele ei serioase şi înălţate cât mai pe verticală, cât mai economicoase la nivelul solului. Baza clădirii era mult mai largă decât etajele superioare, complet invers decât în restul oraşului. Orice alt criteriu fusese utilizat de constructor în locul economiei de spaţiu din oraşelele vremii. Dinspre stradă se ghicea eleganta curte interioară, porţile înalte nu blocau vederea. Ferestrele largi nu semănau cu micile ochiuri de geam ale caselor din jur, acoperişul boltit în faţă şi plat în spatele casei te trimitea cu gândul la un architect mediteranean, exilat în burgul de pe Dunăre. Corpul din dos era mai scund şi mai lat, dădea probabil spre malul râului, iar latura de la apus aduna soarele ca şi cum ar fi fost o seră. Era noua lor casa şi ei i-a plăcut din prima, o aşteptase, dorise să fie aşa, iar acum simţea că îi va fi drag să îi treacă pragul. Se întoarse şi îi zâmbi soţului ei, fericită că îi vedea chipul blând şi uşor trist.” Cred că romanul merită publicat şi că, publicat, va avea succes. D. CERDAC. Una dintre epigrame – aceea bazată pe jocul de cuvinte „cumani”/ „cu bani” – este simpatică: „Primii domni au fost cumani,/ Ne-a-nvăţat Neagu Djuvara./ De atunci s-a schimbat ţara –/ Acum domni sunt cei cu bani.”

„Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el”

D. CERDAC. Aveţi sensibilitate şi spirit de observaţie, dar nu reuşiţi să transformaţi realitatea în literatură. Însemnările intitulate „Momente din spital” ar trebui trimise mai curând Ministrului Sănătăţii, decât unui critic literar. RAUL COLDEA. Efortul dv. de a ajunge la poezie dă rareori rezultate. De cele mai multe ori situaţiile pe care vi le imaginaţi sunt năstruşnice şi hilare: „aştept,/ rotocoale de argint inundă cerul dimineţii./ dacă ai veni aici pentru câteva minute, aş putea să te leg de patul meu cu o sfoară/ şi să te privesc cum cauţi speriată soluţii”. TRANDAFIR SÎMPETRU. Scrieţi ca un poet din secolul nouăsprezece: „Oricâte stele ard în înălţime,/ Oricâte valuri se adună-n zare,/ A lor tărie şi a lor mulţime,/ Nu pot făptura mea să o-nfioare./ Imensul cer şi apele fugare/ Departe sunt şi fi-vor mai departe,/ Cât lânga mine plină de splendoare/ Tu îmi alungi tristeţile deşarte.” Vă aduc aminte respectuos că suntem în secolul douăzeci şi unu. COSTEL MACOVEI. Povestirile au dramatism şi sunt, în unele momente, terifiante, dar greşelile de gramatică strică totul. O soluţie ar fi să vă asociaţi cu cineva care n-are talent literar ca dumneavoastră, dar cunoaşte bine limba română. ALEXANDRA MIŞCOV. Reflecţiile dumneavoastră se remarcă prin candoare şi radicalitate. Este admirabil curajul intelectual cu care încercaţi să regândiţi totul pe cont propriu: „Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire.” Cred că aveţi viitor ca autoare de eseuri. VALENTIN MIREA. Şi textele dv. merită atenţie. Poeziile suferă de o anumită stângăcie, dar aforismele au o simplitate elegantă. În plus, ele surprind cititorul şi îl provoacă prin paradoxuri şi prin neaşteptate asocieri de idei (iar uneori prin ironie): „Universul ar merge ca pe roate de-ar avea încotro. În concepţia noastră, orice groapă trebuie astupată, dar niciodată când suntem în ea. Durerea este preludiul libertăţii. Noi nu privim lucrurile în sine, ci consecinţele lor. Dracul e acel monstru care a separat binele de adevăr. Omul este singurul animal căruia îi e frică de două ori într-o aceeaşi clipă: o dată îi e frică, iar a doua oară îi e frică să nu priceapă careva că i-ar fi. Vine o vreme când înfrângerile te fac fericit, descoperi că nu eşti singur. Poate ura împotriva prostiei mă mai face să mă numesc om. Fug de lume, să nu fugă ea de mine! Aruncaţi cu pietre în orizont. Tot ce nu întelegeţi vă e inamic! Va veni o vreme când vânzătorii de iluzii vor da faliment. În univers, singurul adevăr util pe care îl poţi afla cu ajutorul raţiunii este inutilitatea ei. Chiar faptul că-ţi trăieşti viaţa reprezintă o sinucidere! Pentru a vă iubi, ar trebui să vă urăsc, doar aşa aţi fi fericiţi . Infinitul se sfârşeşte acolo unde începe.. Voi, oameni, într-o zi, veţi învinge moartea, dar viaţa n-o veţi învinge niciodată! Spatele a fost mereu mai demn. N-a întâmpinat nevoi şi nu s-a ferit niciodată de ceea ce oricum avea să vină. Am şters cerul, dar am uitat cârpele pe el.” Vă rog să mă ţineţi la curent cu ce mai scrieţi. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Nu mizaţi totul pe cuvinte!

SORIN COADĂ. Povestirea „O coborâre”, patetică şi poetică, este impresionantă, dar... prea se vede dorinţa dv. de a impresiona. Ar fi bine să o rescrieţi, într-un registru stilistic mai puţin dramatic. Lăsaţi faptele să vorbească, nu mizaţi totul pe cuvinte! Nu explicaţi poeticitatea unor situaţii! Nu accentuaţi ceea ce vi se pare important, ca şi cum n-aţi avea încredere în discernământul cititorului! ALIN GRIGORE POP. Aveţi temperament artistic. Din păcate însă vă lipseşte educaţia intelectuală necesară pentru a deosebi exprimarea literară de ceea ce s-ar putea numi limba de lemn a literaturii. Drept urmare, multe formulări expresive, producătoare de emoţie alternează în proza dv., în mod dezolant, cu clişee de un gust îndoielnic: „Seara târziu, după ce plecaseră toţi invitaţii, David se retrase pe terasa casei lui, oftând a mulţumire. Apoi, într-un moment de luciditate, se întrebă dacă e într-adevăr mulţumit. O nouă ocazie de a o face lată îi descărcase bateriile, îi amorţise neuronii şi îl aruncase şi mai mult în pribegiile lui fără hartă. Harta o pierduse odată cu căsnicia, pe vremea când vorbele lui Nietzsche aveau doar statutul de deziderat. Privi gânditor luna şi inspiră adânc mireasma iasomiei proaspăt înflorite, încercând să toarne o doză de magie peste aburi de alcool şi miros de tutun, să se refugieze din calea măruntelor satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul, nu se pot ridica la rangul de împliniri. Mici descărcări efemere de endorfine ce hrănesc doar lutul, nu şi sufletul.” Iată lista stereotipiilor lingvistice compromiţătoare din acest citat: „îi descărcase bateriile”, „aveau doar statutul de deziderat”, „măruntele satisfacţii ale cotidianului ce nu pot depăşi banalul!, „nu se pot ridica la rangul de împliniri”, „lutul nu şi sufletul”. VICTORIA DUŢU. Vă rog să-mi trimiteţi textele ca „doc” nu ca „docx”. Cât priveşte tablourile cu îngeri, pictate în culori „frumoase”, nu sunt foarte departe de kitsch. CRISTIAN MELEŞTEU. Mă bucur că aţi confirmat, prin evoluţia dv., buna impresie pe care mi-aţi făcut-o în 2002, când aveaţi doar 25 de ani. Povestirea „Colonia subterană”, pe care mi-aţi trimis-o acum, are un subiect original – viaţa copiilor străzii în canale – şi este scrisă admirabil. Dv. identicaţi ceva frumos într-un spaţiu al urâţeniei (spre deosebire de alţi contemporani ai noştri care văd în orice, chiar şi în frumuseţea însăşi, ceva urât). Aştept cu interes să citesc întreaga carte. PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini.

Vă rog să-mi trimiteţi texte scurte

PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Textele asupra cărora vreţi să mă pronunţ le aştept pe adresa: alex2108145@yahoo.com . Vă rog – cu speranţa că mă veţi înţelege corect şi nu vă veţi simţi ofensaţi – să-mi trimiteţi texte scurte sau extrase din textele mai lungi, fiindcă altfel n-am să pot răspunde tuturor. Romanele ar fi bine să le rezumaţi în câteva cuvinte, punându-mi la dispoziţie şi un eşantion de până la 5000-6000 de semne. Voi fi nevoit să NU răspund celor care îmi vor trimite sute de pagini. ...Iar peste un secol de ani voi fi acuzat că am dat dovadă de obtuzitate ignorând un geniu. MARILENA GUDULEASA. Cele două povestiri ale dv., „Colivăreasa şi „Aniversarea”, pe care mi le-a trimis Ioana Revnic, sunt scrise cu evident talent, cu sensibilitate, cu o duioşie „rusească” faţă de fiinţa omenească. Remarcabilă este arta portretului, datorită căreia oameni insignifianţi din punct de vedere social devin personaje de neuitat. Colivăreasa este un asemenea personaj. Iscusinţa şi operativitatea cu care se ocupă de îngrijirea mortului şi de pregătirea înmormântării – exact în momentele când familia îndoliată îşi pierde cumpătul – au ceva straniu. Autoarea lasă intenţionat neelucidată problema – dacă personajul este un mesager al morţii sau doar o femeie de ispravă, capabilă, când moare cineva şi toţi cei din jur rămân consternaţi, să salveze situaţia. La fel de impresionantă este Tanţa, cusătoreasa vrednică şi resemnată, pe care soţul ei n-o mai tratează de multă vreme ca pe o femeie, şi pe care o prietenă, din lumea bună, Gina, o îmbracă şi o fardează de ziua ei, dezvăluindu-i feminitatea. O carte cuprinzând asemenea asemenea povestiri ar face din dv. un Vasili Şukşin al României. MARIAN TOADER. Poezia pe care mi-aţi trimis-o, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”, nu este a dv., ci a lui Radu Gyr. Eu nu sunt ministrul culturii, ca să nu ştiu cui aparţine această poezie, şi nici realizator de emisiuni TV ca să pronunţ numele poetului „Radu Ghir”. Dacă gestul dv. reprezintă o tentativă de plagiat, aveţi şanse să ajungeţi cândva prim-ministru. Dacă pur şi simplu aţi vrut să-mi faceţi o farsă, nu v-aţi găsit omul potrivit. LUMINIŢA DIAMANDESCU. Sunteţi, într-adevăr, foarte frumoasă. Poeziile dv. însă, n-au graţie. Dacă ar fi să public ceva, aş publica fotografia dv. DUMITRU ENEA, CONSTANTIN PIVNICERU, MARIETA T., AUGUSTIN SORESCU, TANIA FOTEA, MIRCEA DUMBRĂVEANU. Regret, n-am găsit nimic demn de interes în textele dv. Poate în viitor.