Talentul dă legitimitate...

Talentul dă legitimitate...

KARL J. (sau EL DESDICHADO). După ce am explicat unui corespondent, într-un comentariu anterior, că violenţa de limbaj, în sine, nu produce literatură, veniţi dv. şi demonstraţi, cu versurile pe care le scrieţi, că există şi o violenţă de limbaj productivă din punct de vedere literar.
Cuvintele şocante pe care le folosiţi, într-o declaraţie de dragoste, taie şuierător aerul ca nişte pumnale mânuite de un spaniol gelos. Ce femeie ar avea curajul să vă refuze?
„Aş suge sânul tău căzut şi slut, lasciv ca un vampir in rut, să-mi vărs amocul în desfătare hâdă, să am orgasm cu tine, Ghionoaie nudă.// Să ne sugem unul altuia privirile, mestecandu-le cu tot cu gene, apoi să-ti desfac vorace labiile de culoarea spaimelor mele.//Amor ca un preludiu de viol într-o Cythera însângerată, eu să joc rolul unui Smeagol, iar tu să fii doar o erată.”
Este încă o dovadă că talentul (şi dv. aveţi talent) dă legitimitate oricărei formule literare.
MIHAELA BULAI. Cele două povestiri, Codiţe şi Balerina, sunt naiv-înduioşătoare. A trecut vremea acestui gen de literatură.
VIORICA MARICA. În schiţa satirică Preşul portretul făcut protagonistei este şarjat şi tendenţios:
„Femeia se credea D-zeu, împrumutase, credea ea şi unele atribute divine, putea să taie şi să spânzure oamenii, de ea depindeau carierele dascălilor. [...] Mai avea 10 ani până la pensie, se vroia elegantă, dar se îmbrăca ca o mătură, cu costumele ei taior de poliester, avea trăsături rigide, osoase” etc.
În timpul lecturii avem impresia că, în loc să vă pasioneze creaţia literară, sunteţi însufleţită de dorinţa de a vă răzbuna pe o persoană reală.
P.S. Există verbele „a vrea” şi „a voi”. Nu există verbul „a vroi”.
DOINA POSTOLACHI. Romanul dv. intitulat 601 (referire la o linie de autobuz prin Bucureşti) ar putea fi subintitulat „drama de a fi basarabeancă”. Multe din pasajele lui impresionează prin patetism, printr-o retorică repetitivă, sugerând obsesia, printr-o sensibilitate ieşită din comun, care face ca simpla înregistrare a realităţii să doară. Iată, ca exemplu, pasajul despre trecerea graniţei dintre România şi Republica Moldova cu trenul:
„Peste tot în jur şi peste multe alte rânduri de căi ferate sunt hoituri de ciori şi excremente şi hârtie igienică în descompunere. Este segmentul de frontieră, ca o linie lăsată de o intervenţie în istorie, ca o intervenţie chirurgicală. Pare a fi o intervenţie nereuşită, atâta timp, cât miroase aşa urât. Miroase a rană neprinsă. Puroi şi sânge împuţit.
Dacă acestui pământ i-a fost scos vreun organ, atunci cu siguranţă Moldova îi lipseşte Mamei ca un rinichi.”
Din nefericire, sunt şi multe segmente ale romanului prozaice (şi chiar vulgare), fără valoare literară, de exemplu acelea în care îi admonestaţi pe românii din România pentru că le consideră automat pe basarabence curve. Puteţi să fiţi oricât de furioasă, puteţi să folosiţi şi cuvinte licenţioase, cu condiţia ca textul care rezultă să fie expresiv şi să aibă un sens înalt. Altfel, îl faceţi pe cititor să se simtă jenat, ca şi cum ar asista pe stradă la o ceartă.