duminică, 22 ianuarie 2012
Amânare
Îmi cer scuze, dar abia joi, 26 ianuarie, pot să postez noi răspunsuri. O voi mai face-o apoi duminică, 29 ianuarie, intrând astfel în normal. Alex. Ştefănescu
luni, 16 ianuarie 2012
Îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte, dar scriitorii au
GRIGORE TITION. În loc să apreciaţi răbdarea şi bunăvoinţa cu care am citit textele dv. confuze, vă înfuriaţi că nu v-am lăudat şi mă jigniţi:
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.
ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.
THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.
IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.
GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).
ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”
„Dacă mi-i se permite o opinie, doresc să exprim o părere, ceva spunându-mi că ceea ce dumneavoastră aşteptaţi, nu se încadrează în nici o idee de canoane pe care o aveţi, şi dezamăgit, ve-ţi afla că, deşi nu păreţi, sunteţi deja bătrân.”
Aş trece cu vederea lipsa dv. de politeţe, dar nu pot să nu constat că sunteţi din nou tautologic, confuz şi agramat. Scrieţi „mi-i se permite” în loc de „mi se permite”, „ve-ţi afla” în loc de „veţi afla”. Greşeli de gramatică apar şi în aşa-numitele „fabule” pe care mi le-aţi trimis:
„Istoria de-ai ştii tinere deputat” în loc de „Istoria de-ai şti tinere deputat”; „vechi fapte, nouă enfază” în loc de „vechi fapte, nouă emfază” etc.
Trebuie să vă completaţi întâi pregătirea intelectuală şi abia apoi să încercaţi să deveniţi scriitor.
ROXANA ŞTIUBEI. „Mi-aţi făcut o observaţie: nu «scriiturile», ci «scrierile». Vă atrag atenţia, cuvântul folosit de mine este în DEX.”
Degeaba este în DEX, dacă îl folosiţi greşit. „Scriitura” nu este un text, ci un mod de a scrie. Nu se poate spune, deci, „scriiturile mele”. „Scriere” înseamnă şi acţiunea de a scrie, dar şi textul care rezultă.
Mi se pare scuzabil faptul că la 16 ani nu cunoaşteţi bine limba română, dar mă surprinde refuzul orgolios de a învăţa de la cei care ştiu.
THEO GUŞAT. Romanul „Ţara mea nu are nume de femeie” surprinde prin originalitatea lui incomodă şi prin ceea ce aş numi o blazare agresivă. Este un roman bine scris, o piesă de jazz interpretată de un tânăr solitar noaptea, pe un acoperiş, un lung şi complicat ritual de despărţire de lume. Marius Miheţ, în inteligenta lui prefaţă, vă prezintă, pe bună dreptate, ca pe un specialist în despărţiri.
Poemele, în schimb, deşi scrise în acelaşi stil, nu m-au entuziasmat. Sunt laxe, lipsite de dramatismul prezent în aproape fiecare frază a romanului.
IOAN ALBU. Sunt încântătoare poeziile dv., în care, parcă în joacă, creaţi o atmosferă amuzant-stranie, greu de uitat. Reproduc (nu pentru dv.!, ci pentru ceilalţi vizitatori ai blogului) unul dintre texte:
„imaginaţi-vă un cartier/ ca oricare altul dar cu blocuri de fier/ în care, pe fiecare palier/ ar fi apartamente cu totul şi cu totul din fier// în acest cartier aş putea sta eu/ chiar eu la etajul doi/ într-unul dintre blocurile răsărite din păpuşoi/ îmbrăcate în fier mizerabil şi greu// dar să descriem acum acest orăşel de fier/ în el găsim trei biserici de fier/ una a plodit o catedrală în falanster/ celelate sunt borţoase pe şantier// găsim în el un parc cu bănci din fier/ în care ziua se joaca un câine stingher/ iar noaptea o fată cu boiul mizer/ e curtată de un june cu sexul de fier// şi chioşcuri în faţă cu vitrine de fier/ care ţin băuturile din table la ger/ magazine cu ample tejghele de fier/ din care cumpărăm: carne, lapte, pâine, piper// crâşme unde din butoaie de fier/ berea spumează efemer/ şi curge în gâţi de becher cu ficaţi de fier/ care tot bea şi bea şi nu mai pier// cât de util este şi minunatţ fierul ieşit pe banda rulantă din combinat”.
GABRIEL ANDRONACHE. Merită (nu „se merită”, cum scrieţi dv.) să alcătuiţi şi să publicaţi un dicţionar (parodic) de obiecte simple. Ceea ce mi-aţi trimis ca mostră are haz:
„Pantof” – accesoriu vestimentar destinat protejării piciorului de asperităţile drumului sau intemperiile meteorologice. Intens studiat de către timizi în cadrul întrunirilor romantice, în special bombeul. Spaima pietrelor de pe caldarâmul aflate în calea diverşilor împiedicaţi. Receptat cu senzaţii diferite de către subordonaţi în zona feselor, pantoful constituie de multe ori un resort al motricităţii paşilor făcuţi înainte. În cazul dansatorilor fără simţul orientării în spaţiu, reprezintă principalul motiv de iritare pentru partenerul obligat să-i cunoască tăria tălpii aplicate în principal pe bătăturile cele mai proeminente. (...) Pantoful este inclus uneori şi în arsenalul diplomatic. Nikita Hruşciov l-a folosit pentru asigurarea unor sonorităţi adecvate unui paşnic discurs susţinut la tribuna ONU.” etc.
Ar fi bine să aveţi grijă să nu alunecaţi în trivialitate (am tăiat, aţi văzut, pasajul referitor la mirosul unor picioare...).
ARTEMIU VANCA. „Vă retrimit cartea mea pentru a-mi transmite exemple de «formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ». Am fost impresionat de disponibilitatea dv. de-a o face, dovadă certă că doriţi să sprijiniţi începătorii în ale scrisului.”
Iată câteva exemple:
„trăia un proces interesant de transformare”;
„Toate astea (exerciţiile yoga) le fac cu scopul de a-mi îmbunătăţi sănătatea şi de a-mi creşte performanţele intelectuale, de-a mă autodepăşi.”;
„În final l-au însărcinat pe Cornel să gândească un plan de acţiune.”;
„Îmi face impresia că te bucură perspectiva de-a te muta cu şcoala la Zalău”;
„Cornel, Mihai şi Andrei s-au întrecut în a identifica şi a-i arăta lui Ştefan, străzi, case şi instituţii din oraş”;
„după ce au rezolvat problema cazării, s-au îndreptat spre liceu”;
„Cornel a plecat de acasă cu încă patru obiective” etc.
Sunt sute de asemenea formulări. Ele nu sunt greşite, ci inadecvate. Este ca şi cum, aflându-vă cu iubita pe o bancă în parc, i-aţi spune: „Te rog deplasează-te puţin în partea opusă mie fiindcă te-ai poziţionat cu fundul pe paltonul meu şi întrevăd riscul ca el să se şifoneze.”
duminică, 8 ianuarie 2012
Nu cred că aveţi numai 9 ani
RADU DRAGOMIR. „Vă mulţumesc mult pentru observaţiile făcute! Voi ţine cont de ele şi, dacă îmi permiteţi, pe viitor o să vă mai trimit texte! Vă doresc un an plin de realizări şi putere maximă la lectură!”
Aştept cu interes noi texte de la dv. Ar fi bine să încercaţi să renunţaţi, ca prozator, la o anumită emfază stilistică, din cauza căreia ideile interesante pe care le aveţi nu ajung la cititor.
MARIANA DOBRICĂ. Povestirile dv. sunt de fapt poeme în proză, diafane, un fel de eşarfe de cuvinte. Se citesc cu plăcere. Reproduc, ca exemplu, începutul uneia dintre ele:
„Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargă pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formează o cascadă la căderea de pe scenă, apoi se strecoară printre scaunele goale, se preling pe scări, invadează coridoarele, ies afară, în stradă, amestecându-se cu trecătorii, norii, frunzele bătute de vântul rece de noiembrie...”
Un volum cuprinzând asemenea texte ar plăcea multor cititori.
BIANCA DOBRESCU. Amplul dv. poem, „Misha şi eu”, monoton-fantezist, în stilul versurilor lui Mircea Ivănescu, vă prezintă ca pe-o autoare experimentată. Acest poem mă convinge (că ştiţi să scrieţi), dar nu mă entuziasmează. În timp ce îl citeam aveam senzaţia că mă uit la o femeie care croşetează la nesfârşit (cuvinte) şi, cu toată simpatia faţă de ea, mai moţăiam din când în când:
„misha-şi colora piciorul drept ronţăia cu poftă ascuţitură de creion/ îi era totuşi dor de vremurile când în orăşelul ăsta de provincie decorat în hârtie creponată/ se găseau să zicem două dame verzi care pricepute îi găteau scoarţă de copac/ nu ştia ce-i iubirea deşi întotdeauna şi-o imagina cenuşie ca toamna/ când a fost romeo în romanul lui shakespeare s-a plâns de final nu a simţit niciodată/ sentimentele alea nenorocite impuse de autor/ misha în orice caz are un trecut bogat/ aşa i-a fost să fie plăteşte pentru păcatele altora/ după cum bine repetă dacă i se cere” etc. etc.
ARTEMIU VANCA. „Vă multumesc pentru observaţiile făcute la cartea mea «Comorile de sub Meseş». V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unul sau două exemple de «formulări convenţionale preluate din stilul administrativ» care, aşa cum aţi observat dv., abundă în cartea mea, pentru a începe să le vânez şi a încerca să le reformulez.”
Am s-o fac cu plăcere (cu plăcerea de a vă fi de folos, nu cu o plăcere răutăcioasă), dar vă rog să fiţi bun şi să-mi mai trimiteţi o dată textul, pentru că l-am şters din computer.
ROXANA MĂLĂESCU. Poemele dv. sunt fel de scrisori în versuri adresate unui bărbat anume. Când le citim ne simţim indiscreţi. Ar trebui să i le trimiteţi numai lui. Sau să le scrieţi astfel încât să creaţi impresia că ni se adresează tuturor.
PETRE PETRE. Relatare voioasă, oralităţi, adieri de poezie – aşa ar putea fi caracterizată proza dv., „Astă-vară, când am tras la edec”. Nu e mare realizare (seamănă cu o scrisoare de vacanţă), dar dovedeşte că nu sunteţi străin de literatură.
RĂZVAN T. COLOJA. Primul capitol din proiectatul dv. roman despre rockeri, „Soldaţi ai terebentinei”, şochează prin hiperrealismul şi plasticitatea descrierilor. Partea proastă este că, de la un moment dat, aceste descrieri devin un scop în sine:
„Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce. Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă. (...) Apoi, ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. (...)
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactic sunt primele care protestează. O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.” etc.
Toate acestea s-ar transforma în literatură dacă ar avea un sens mai înalt.
LIANA MARINESCU. Nu-mi vine să cred că aveţi numai nouă ani. Textele pe care mi le-aţi trimis, scrise la persoana a doua şi adresate unui ipotetic bărbat egoist, seamănă prea mult cu acea retorică a reproşului pe care o practică femeile mature când se ceartă cu iubiţii lor.
GRIGORE TITION. Am citit cu greu eseurile dv. înecate în solipsism, metafizică şi incoerenţă. Probabil aveţi ceva de spus, dar nu se înţelege ce anume. Parcă sunteţi un ostatic cu gura acoperită de bandă adezivă dintr-un film american de acţiune.
Aştept cu interes noi texte de la dv. Ar fi bine să încercaţi să renunţaţi, ca prozator, la o anumită emfază stilistică, din cauza căreia ideile interesante pe care le aveţi nu ajung la cititor.
MARIANA DOBRICĂ. Povestirile dv. sunt de fapt poeme în proză, diafane, un fel de eşarfe de cuvinte. Se citesc cu plăcere. Reproduc, ca exemplu, începutul uneia dintre ele:
„Degetele lungi, subţiri, nervoase aleargă pe claviatura pianului. Sunetele pure curg într-un şuvoi ameţitor, formează o cascadă la căderea de pe scenă, apoi se strecoară printre scaunele goale, se preling pe scări, invadează coridoarele, ies afară, în stradă, amestecându-se cu trecătorii, norii, frunzele bătute de vântul rece de noiembrie...”
Un volum cuprinzând asemenea texte ar plăcea multor cititori.
BIANCA DOBRESCU. Amplul dv. poem, „Misha şi eu”, monoton-fantezist, în stilul versurilor lui Mircea Ivănescu, vă prezintă ca pe-o autoare experimentată. Acest poem mă convinge (că ştiţi să scrieţi), dar nu mă entuziasmează. În timp ce îl citeam aveam senzaţia că mă uit la o femeie care croşetează la nesfârşit (cuvinte) şi, cu toată simpatia faţă de ea, mai moţăiam din când în când:
„misha-şi colora piciorul drept ronţăia cu poftă ascuţitură de creion/ îi era totuşi dor de vremurile când în orăşelul ăsta de provincie decorat în hârtie creponată/ se găseau să zicem două dame verzi care pricepute îi găteau scoarţă de copac/ nu ştia ce-i iubirea deşi întotdeauna şi-o imagina cenuşie ca toamna/ când a fost romeo în romanul lui shakespeare s-a plâns de final nu a simţit niciodată/ sentimentele alea nenorocite impuse de autor/ misha în orice caz are un trecut bogat/ aşa i-a fost să fie plăteşte pentru păcatele altora/ după cum bine repetă dacă i se cere” etc. etc.
ARTEMIU VANCA. „Vă multumesc pentru observaţiile făcute la cartea mea «Comorile de sub Meseş». V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unul sau două exemple de «formulări convenţionale preluate din stilul administrativ» care, aşa cum aţi observat dv., abundă în cartea mea, pentru a începe să le vânez şi a încerca să le reformulez.”
Am s-o fac cu plăcere (cu plăcerea de a vă fi de folos, nu cu o plăcere răutăcioasă), dar vă rog să fiţi bun şi să-mi mai trimiteţi o dată textul, pentru că l-am şters din computer.
ROXANA MĂLĂESCU. Poemele dv. sunt fel de scrisori în versuri adresate unui bărbat anume. Când le citim ne simţim indiscreţi. Ar trebui să i le trimiteţi numai lui. Sau să le scrieţi astfel încât să creaţi impresia că ni se adresează tuturor.
PETRE PETRE. Relatare voioasă, oralităţi, adieri de poezie – aşa ar putea fi caracterizată proza dv., „Astă-vară, când am tras la edec”. Nu e mare realizare (seamănă cu o scrisoare de vacanţă), dar dovedeşte că nu sunteţi străin de literatură.
RĂZVAN T. COLOJA. Primul capitol din proiectatul dv. roman despre rockeri, „Soldaţi ai terebentinei”, şochează prin hiperrealismul şi plasticitatea descrierilor. Partea proastă este că, de la un moment dat, aceste descrieri devin un scop în sine:
„Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Paul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre de pisică, flasce. Oc geme şi ia punga de la gură ca să apuce o gură de aer curat. Apleacă capul într-o parte şi scuipă. (...) Apoi, ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. (...)
După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactic sunt primele care protestează. O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.” etc.
Toate acestea s-ar transforma în literatură dacă ar avea un sens mai înalt.
LIANA MARINESCU. Nu-mi vine să cred că aveţi numai nouă ani. Textele pe care mi le-aţi trimis, scrise la persoana a doua şi adresate unui ipotetic bărbat egoist, seamănă prea mult cu acea retorică a reproşului pe care o practică femeile mature când se ceartă cu iubiţii lor.
GRIGORE TITION. Am citit cu greu eseurile dv. înecate în solipsism, metafizică şi incoerenţă. Probabil aveţi ceva de spus, dar nu se înţelege ce anume. Parcă sunteţi un ostatic cu gura acoperită de bandă adezivă dintr-un film american de acţiune.
duminică, 1 ianuarie 2012
Să aveţi inspiraţie în 2012!
RADU-IOAN DRAGOMIR. Din cauza stilului dv. preţios, nu se prea înţelege ce povestiţi. „Seara femeilor căzute în patimi” începe, de exemplu, cu descrierea unor naufragiaţi aruncaţi pe o plajă de valurile mării. Dar această descriere nu ne face să vedem dezastrul, ci doar nişte fraze chinuit-bombastice:
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!
MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.
EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).
GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”
MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.
ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.
GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.
ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.
SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.
IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!
„Un vălmăşag de entităţi se lamenta la căpătâiul lor, dar ochii nu erau în stare decât să se mărginească la sentimente banale, la temeri nefondate ce răsturnau speranţa într-o deznădăjduire inutilă, chiar evaziv conturată în aserţiunea inconştienţiei.”
Bravo, domnule Radu-Ioan Dragomir, are loc un naufragiu, mor oameni, iar dv. vă arde de „vălmăşagul de entităţi” şi de „aserţiunea inconştienţei”!
MIHAI VICTUS. Scrieţi o proză densă (grea de realitate) şi atent construită. În „Toamna muştelor” adoptaţi, în mod inspirat, perspectiva unor adolescenţi asupra unui fapt cutremurător (descoperirea – de către ei – a cadavrului unui om în pădure, pe jumătate putrezit şi asaltat mereu de muşte). Personajul memorabil este... bătrânul ogar, prezentat, într-o manieră înduioşător-comică, drept singurul detectiv cu fler dintre toţi cei veniţi la faţa locului. În „Banda netrebnicilor”, care aduce aminte, prin scenele de cruzime inutilă, de unele secvenţe din extraordinarul film al lui Stanley Kubrik, „Portocala mecanică”, este o povestire antologică. În afară de tinerii aduşi în prim-plan, jalnici şi înspăimântători „eroi ai timpului nostru”, care sunt în stare de orice tocmai pentru că nu sunt în stare de nimic, este foarte bine surprinsă în mişcare lumea de azi. Am remarcat, de exemplu, descrierea, hilar-sumbră, a unei demonstraţii de protest a bătrânilor:
„la piaţa eroilor ne-am intersectat c-un grup de vreo sută de protestatari, majoritatea bătrâni, fluturându-şi în aer bastoanele, pumnii scheletici, decoraţiile de război. cei tineri împingeau cărucioare cu invalizi sau ţineau deasupra capetelor sloganuri scrise pe cartoane («ruşine», «hoţilor», «demisia» etc.). întregul grup părea un cortegiu mortuar, tărându-se tăcut şi jalnic sub soarele arzător, tot înainte, tot înainte. ne-am amestecat printre ei. «încotro?» am întrebat un moşneag fără un braţ care se chinuia să ţină pasul cu ceilalţi. «la parlament». trupul lui slăbănog într-un costum larg de caporal, duhnind a naftalină şi încărcat de medalii. i-am întins sticla de bere: «trage o duşcă, moşule!». băutura a curs în gura lui fără dinţi ca printr-o gaură de canal.”
Sunteţi un autor talentat şi format, n-am nicio îndoială că vom mai auzi de dv.
EMIL ILIESCU. M-am mai pronunţat asupra a ceea ce scrieţi, răspunzând unei admiratoare a dv., Valentina Becart. Povestirea Prizonierul cuvintelor, scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui tânăr arhitect dependent de droguri, confirmă ceea ce am şi afirmat atunci: că scrieţi foarte bine, deşi sunteţi un autor de modă veche. Îmi displace totuşi o anumită tendinţă spre un stil pompos, pe care nu reuşiţi mereu să v-o reprimaţi.
P.S. Cartea mi-o puteţi trimite pe adresa: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22 (sub formă de scrisoare simplă, nu recomandată sau colet).
GABRIEL MAGER. Poemele dv. emoţionează printr-o subtilă simplitate, printr-o candoare jucată cu artă, prin înţelesurile multiple şi discrete pe care le iradiază. Reproduc, ca exemplu, primul poem din cele pe care mi le-aţi trimis:
„copil fiind, eram apreciat/ doar pentru felul în care/ ştiam să plâng –/ iar singura libertate pe care-o ştiam,/ copil fiind, era plânsul –/ şi-acest comportament obscen al ochilor/ era unicul joc la care excelam,/ căci numai eu îi ştiam regulile.// cea mai mare izbândă-a copilăriei mele/ era invidia pe care le-am stârnit-o/ sfinţilor ce, dintr-un neajuns al/ sfinţeniei lor, nu puteau să plângă.// (ah! să ai faţă de sfinţi/ avantajul lacrimilor,/ copil fiind)// mai târziu, crescând, am continuat să plâng/ şi pentru că făcând altminteri ar fi fost/ ca şi cum le-aş fi ascuns tuturor faptul/ c-am fost copil –/ şi îmi era frică să trec neobservat/ printre oameni –/ cum înţeleg că sunt condamnaţi să/ treacă cei ce n-au avut copilărie.// şi-am plâns pentru că adevărata chemare/ a ochilor mei era plânsul!// şi-am plâns până când am cunoscut/ umilinţa de-a descuraja îngerii,/ semănându-le –/ şi deci remuşcarea de-a nu mă mai/ putea justifica înaintea frumuseţii/ ca om!”
MARIUS POP. „Vă mulțumesc pentru critica exprimată pe blogul dv.”
Şi eu vă mulţumesc pentru modul civilizat în care aţi reacţionat la verdictul critic dat de mine (nu prea măgulitor pentru dv.). Ar fi bine să-i învăţaţi şi pe alţii cum să se poarte.
ARTEMIU VANCA. Romanul „Comorile de sub meseş”, fără să fie o mare realizare, poate fi citit cu plăcere de adolescenţi. Ar trebui însă ca, înainte de publicare, cineva cu experienţă să-l cureţe de numeroasele formulări convenţionale, preluate din stilul administrativ.
GABRIEL ANDRONACHE. Am primit romanul dv. „Ich bin ein Berliner”. Mulţumesc. Am să-l citesc în viitorul apropiat.
P.S. Era bine dacă aveam şi câteva date (bio-bibliografice) despre dv. În carte nu sunt.
ANCUŢA LEONARD. Volumul „Cântece pentru Jusa” se remarcă prin sensibilitate şi fantezie, printr-un mod delicat de a configura viziuni îndrăzneţe:
„o linişte din aia când înălţarea până la dumnezeu/ se face mergând pe pământ,/ ca dintr-un sat în altul.”;
„perdelele nu mişcă îmi dau senzaţia că sunt locuitorul/ unei fotografii”;
„înfige seringa asta/ adânc/ la rădăcina fericirii” etc.
E o plăcere să ai în bibliotecă o asemenea carte, ştiind că (aproape) oriunde ai deschide-o dai peste poezie bună.
SELMA CALIL. „Mă numesc Selma Calil şi vă trimit prin e-mail ultimul meu roman intitulat «Când merii înfloresc din nou».
Sper din tot sufletul să aveti timpul necesar să citiţi creaţia mea şi mai sper să vă placă. Este vorba despre o femeie de 40 de ani care reuşeşte să-şi croiască un nou drum în viaţă, departe de violenţa soţului şi de rutina unei profesii in care nu se regăseşte.
Este o carte despre curajul de a lua viaţa de la capăt, curajul de a schimba şi curajul de a iubi. Este o carte a redescoperirii de sine şi vă rog din suflet să o citiţi.
Domnia voastră aţi declarat că sunteţi în căutarea unui tânăr talent.Sper să vă aplecaţi peste truda şi speranţa mea chiar dacă nu mai sunt tânără de mult. Sunt pensionată pe caz de boală şi am 50 de ani. Sunt tătăroaică şi scriu despre ceea ce cunosc cel mai bine: lumea tătarilor dobrogeni.”
Nu există, din punctul meu de vedere, nicio limită de vârstă, puteţi să fiţi sigură. Romanul, scris cu o mână exersată, într-o manieră tradiţională, are dramatism şi se citeşte cu interes. Nu schimbaţi – cum mi-ar fi plăcut – regulile genului, dar le respectaţi în cunoştinţă de cauză, ca o profesionistă a scrisului. Dacă ar fi publicat, romanul şi-ar găsi publicul lui.
IOANA MUNTEANU, MARIUS COSMIN IONIŢĂ, MARIA CONSTANTIN. Textele dv. sunt neconvingătoare. Dar nu este exclus să scrieţi mai bine în viitor. De aceea, vă rog să mă ţineţi la curent cu evoluţia dv.
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Să aveţi inspiraţie în 2012 şi să credeţi în continuare în literatură!
marți, 27 decembrie 2011
Aştept, totuşi, să vă maturizaţi
LORENA CODRESCU. Nu se înţelege aproape nimic din versurile dv.:
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”
SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”
FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!
LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.
CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.
CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.
ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.
DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.
„Ne cunoaştem/ prin bisturie/ de la afaceri stricate.../ într-o societate de arte/ nimicite, stropite/ cu băuturi narcisiste”
În acest context sună convingător ultimul vers al celui de-al doilea poem:
„Sunt alcoolică.”
SORIN LUCACI. Poemele dv.se derulează calm, ca o poveste spusă la un foc de pescari (e imaginea dv.) şi se încarcă pe neobservate de dramatism. Se citesc toate cu interes, chiar dacă nu conduc la mari revelaţii. Sunteţi, se poate spune fără nicio ezitare, un poet bun. Reproduc pasajul care mi-a plăcut cel mai mult (din poemul „într-o dimineaţă s-a trezit şi-a plecat”):
„într-o dimineaţă s-a trezit şi-a pus cizmele negre de gumă/ că aşa se zice la noi la cauciuc şi-a plecat în spatele casei în grădină/ şi-a scos inima din piept şi-a aşezat-o pe o bucată/ de catifea roşie într-o cutiuţă maronie din lemn de mahon/ ia, zice, păstreaz-o pentru când n-oi mai fi/ o să ai nevoie.”
FLORIN LIPAN. Teribilismele din versurile dv. l-ar fi epatat pe cititorul din secolul nouăsprezece. Cititorul de azi nu poate fi uimit cu excentricităţi şi nici măcar cu expresii golăneşti, de care are parte, oricum, de dimineaţa până seara:
„sătui de nuci şi portocale/ şi vreme de căcat,/ colindători cu disfuncţii renale/ plănuiesc încălzirea globală/ în buncărul lor - din caşcaval armat”
Folosiţi într-un mod decis cuvintele, ceea ce este un semn bun (ultimul vers citat, de exemplu, este izbutit). Este păcat să înaintaţi într-o direcţie greşită. Vreţi să-l uimiţie pe cititor? Scrieţi într-un stil elegant!
LIVIU PUIU. Atmosfera dinainte de Crăciun e bine descrisă în povestirea dv. În plus, ideea că va veni în vizită, în curând, o prietenă a tânărului, pe care ceilalţi din familie n-o cunosc, creează o aşteptare stimulatoare pentru cititor. Să ştiţi, totuşi, că s-au scris pagini mai bune despre Ajun. Citiţi, de exemplu, capitolele cu această temă din romanul „Lumea în două zile” al lui George Bălăiţă.
CLAUDIU-ALEXANDRU MAXIM. Sunteţi în mod evident talentat, aveţi o inteligenţă artistică şi o dezinvoltură care cuceresc. Povestirea „Uitare”, despre narcicismul unui fotograf, este subtilă, ar trebui însă să corectaţi unele neglijenţe (să introduceţi prepoziţia „pe” înaintea pronumelui relativ într-o frază de la început, să scrieţi „ciocăneşte la uşă”, nu „ciocăne” etc).) şi, poate, să faceţi finalul mai puţin tranşant (sugerând, de exemplu, că scoaterea ochilor fotografului s-a întâmplat în vis, nu în realitate.
CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU. „Sunt conştientă de faptul că sunteţi un critic virulent, dar acest lucru nu mă deranjează fiindcă de mai multe ori am abandonat scrisul după care am reluat.”
Nu sunt un critic virulent, încerc doar să-mi fac profesia cât mai corect.
„Îndoielile pe care le am privitor la poeziile mele sunt foarte mari. Şi pe bună dreptate. Nu am fost publicată aproape deloc şi totodată de fiecare dată când trimit cuiva poeziile mele (scrise din nevoie sufletească desigur) nici nu primesc răspuns că au fost primite.”
Cred că nu reuşiţi să atrageţi atenţia pentru că sunteţi, ca autoare, prea cuminte. Totuşi, există ceva copilăros-sensibil în versurile dv. demn de luat în seamă:
„sunt singură în sala de aşteptare/ceilalţi au renunţat demult/ mi-e sete de o oră/ ochii-mi lăcrimează de frig/...trenul se apropie cald pe şine/ lumina pâlpâie ca în dovleci scobiţi”
Comparaţia din ultimul vers este chiar emoţionantă.
ROXANA ŞTIUBEI. „În primul rând, vreau să vă mulţumesc pentru timpul acordat poemelor.
„În al doilea rând, cred că scriiturile mele vi s-au părut «pueril-excentrice» poate pentru că am aproape 16 ani... Îi împlinesc pe 14 ianuarie.”
(Nu „scriiturile”, ci „scrierile”.) Nu ştiam ce vârstă aveţi. Oricum, e o vârstă frumoasă, când totul este (încă) posibil.
P.S. Pentru 14 ianuarie, vă spun de pe acum „La mulţi ani!”.
DANIEL LĂCĂTUŞ. Aveţi idei poetice îndrăzneţe (uneori cam hazardate):
„Timpul trece prin coastele mele,/ a devenit cel mai mare torţionar al meu.”;
„Toamna a sosit cu întârziere/ şi acum aruncă toate frunzele pe mine,/aproape m-au îngropat/ sub această canapea veche.”;
„Cine e femeia aceasta oare?/ De ea se tem până şi strigoii,/ căci tot ce atinge se destramă./ Cine e femeia aceasta/ care îmbrăţişează focul fără să se ardă?”
Prefer acest temperament poetic în exces, decât apatia altor autori. Aştept, totuşi, să vă maturizaţi. Sper ca retorica dv. spectaculoasă să se dovedească a fi o formă de libertate, şi nu una de cabotinism.
duminică, 18 decembrie 2011
Migrarea nocturnă a păturii...
RADU PENRIN. „Scurt roman istoric” este un text incoerent, pe care nu-l salvează simulacrul de filosofare din cuprinsul lui.
VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.
SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.
MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.
PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.
ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.
ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.
IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.
ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.
ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).
VICTORIA DUŢU. Mulţumesc pentru carte. Dar în spaţiul aestul blog nu intenţionez să comentez cărţi, ci... viitoare cărţi.
SONIA ELENA ROMAN. Regret, nu pot să vă răspund printr-un e-mail separat. Îmi comunic impresiile de lectură numai prin intermediul acestui blog.
MARIUS CÎRLAN. Adresa la care puteţi să-mi trimiteţi cartea este: Alex. Ştefănescu, Bucureşti, OP 22, CP 22.
PETREHUŞ ZOROVAVEL. Nici dv., ca autor al unei cărţi, care are şi o prefaţă semnată de un scriitor, Ion Bunar, nu este cazul să vă răspund la „Poşta redacţiei”.
ANGELA MARCU. „Vă rog să vă spuneţi opinia cu privire la cele câteva versuri ataşate. Ele au fost selectate de mine din mai multe caiete scrise de soţul meu cu mai bine de treizeci de ani în urmă, fără nicio intenţie de a fi publicate vreodată.”
Sunt fulguraţii de poezie în textele soţului dv. De exemplu:
„Se apropie luna septembrie când/ Caii soarelui ostenesc şi prind rugină/ Din frunzele merilor.”;
„Trece infinitul prin ochii mei/ Şi acum, la căderea toamnei,/ Ochii mă dor.”
Dacă autorul acestor versuri ar fi dat mai multă atenţie scrisului ar fi fost, poate, astăzi un poet cunoscut.
ALIN GEORGESCU. Sunteţi în situaţia uşor comică de a vă emoţiona de unul singur, pentru că emoţia nu se transmite cititorului.
IOANA IONESCU. „Provin din lumea artelor plastice, mi se mai spune şi Regina Ionescu, acesta fiind numele meu de artist. Sunt studentă în anul II de master la Arte Plastice secţia Fotografie şi Imagine Dinamică. Am început să scriu din copilărie, fiind de atunci aproape 15 ani. Am frecventat între 2003-2006 cenaclul literar de la Palatul copiilor.”
Cele patru povestiri pe care mi le-aţi trimis sunt simpatic-copilăreşti, dar nu pot fi luate în considerare ca literatură.
ROBERT MARIUS DINCĂ. „Cartea Nescrisă” ar fi bine să rămână nescrisă. Fragmentele pe care mi le-aţi trimis ilustrează o funcţionare în gol a fanteziei, fără nimic relevant.
ANDREI MACSUT. Regret, nu mă pronunţ decât asupra unor texte scrise în limba română.
LIVIA CIUPAV. Modul dv. de a scrie e inteligent şi antrenant. Cred că aţi putea deveni o autoare de succes. Reproduc un eşantion, pentru delectarea celor care vizitează acest blog:
„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”
Aştept în continuare veşti de la dv. (nu despre migrarea nocturnă a păturii, ci despre ce mai scrieţi).
duminică, 11 decembrie 2011
Bucuria comunicării...
ROXANA ŞTIUBEI. Faptul că extrageţi din fiecare poem unele versuri şi le mutaţi pe o coloană alăturată, obligându-l pe cititor să le caute cu privirea, nu face textele dv. mai interesante. Aveţi un mod de a scrie pueril-excentric care miră la început, dar în cele din urmă plictiseşte. Reproduc ca exemplul poemul „M iiiiiiii”:
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”
MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.
ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?
ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.
TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com
„Întrebarea magnifică existenţială/ «De ce?»/ A fost pusă de prea multe ori.../ La început a fost un cearşaf/ Şi la sfârşit doar jumătate.”
MARIUS POP. „Vă ataşez prima parte a unui roman la care lucrez în dimineţile de sâmbătă.
Abuzul faţă de timpul dumneavoastră mi-ar plăcea să-l plătesc prin sinceritatea cu care vă exprimaţi de obicei părerea.”
Ceea ce am citit din romanul dv. „Călătoria închipuită a 3 prieteni în Transiberian” (corect ar fi „Călătoria închipuită a trei prieteni cu Transsiberianul”) este simpatic-superficial. Imaginaţia generoasă, dar neglijentă şi umorul ieftin fac ca romanul să nu reziste ca literatură. Îl puteţi citi la întâlnirile cu prietenii dv.
ALEXANDRU SFÂRLEA. Sunteţi un poet înzestrat (deşi prea puţin cultivat), cu conştiinţa valorii lui, aţi publicat şi câteva cărţi, nu înţeleg de ce îmi trimiteţi versuri la „Poşta redacţiei”. De-a lungul timpului m-aţi contrariat ca om (la început îmi trimiteaţi scrisori deznădăjduite, m-aţi ameninţat chiar, la un moment dat, cu sinuciderea dacă nu vă public în „România literară”, apoi mi-aţi declarat că îmi sunteţi infinit recunoscător, apoi aţi devenit insolent şi aţi scris cu o nestăpânită furie, fără să vă alegeţi cuvintele, despre lucrarea mea „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”). Totuşi, poemele dv. sumbre şi aluvionare, concepute cele mai multe sub forma unor „scrisori către Sing”, au continuat să-mi placă, prin dramatismul lor, prin tonul de jelanie obsedantă. Îmi place şi poemul pe care mi l-aţi trimis acum, „Un chip tragic, straniu şi înăsprit”. Dar, repet, de ce mi l-aţi trimis?
ALEXANDRU IOAN DESPINA. Volumul de povestiri satirice „Maneliştii”, la care – după cum îmi explicaţi – încă lucraţi (deşi mie mi se pare terminat) este bine construit şi scris. Personajele aduse pe rând în prim-plan – oameni de la periferia societăţii, care trăiesc cu naturaleţe din hoţie, înşelătorie, cerşit şi prostituţie – au figuri caricatural-expresive şi se ţin minte. Mi-ar fi plăcut să descoperiţi şi ceva frumos, măcar un licăr de umanitate, în existenţa lor promiscuă (având, eventual, ca reper romanul „Groapa” al lui Eugen Barbu). Mi-ar fi plăcut, cu alte cuvinte, ca volumul dv. (şi el, în felul lui, un roman) să nu fie exclusiv satiric. Dar, aşa cum e, poate fi considerat, fără îndoială, un succes.
TOMUŢA PAVEL. Este frumoasă intenţia dv. de a fi romancier la 15 ani (aţi citit „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne?). Din nefericire, folosiţi inabil şi de multe ori greşit limba română, ajungând la formulări de un comic involuntar. Iată un singur exemplu:
„Ceea ce strica peisajul hibernal era Paul, eroul unei iubiri neprevăzute, veteranul rămas cu urme grave în piept după o hemoragie pasională.”
PENTRU TOŢI CORESPONDENŢII. Am întrerupt acum câteva luni alimentarea acestui blog cu noi răspunsuri, fiind descurajat – şi, mărturisesc, şocat – de trivialitatea unor comentarii. Ulterior, cu ajutorul nepreţuitei mele prietene, scriitoarea Lucia Verona, am activat sistemul de selectare a textelor postate, astfel încât să le pot bloca pe cele huliganice. Dar şi aşa consider iremediabil pierdută acea bucurie a comunicării pe care am simţit-o la înfiinţarea blogului. Este trist că trebuie să cenzurez mesajele corespondenţilor. Sigur este că n-am de gând să le resping pe cele care îmi sunt nefavorabile. Indezirabile vor fi, în spaţiul blogului meu, doar intervenţiile necivilizate.
...Revin pentru că a devenit o obsesie pentru mine. Cum este oare posibil ca în legătură cu literatura, pe care oamenii au inventat-o ca să-şi înfrumuseţeze viaţa, să se vorbească atât de urât?
P.S. Am să mă străduiesc ca în fiecare duminică seara să postez noi răspunsuri. Vă rog nu-mi trimiteţi sute de pagini de text, ci doar cinci-şase, ca să pot răspunde mai multor corespondenţi. Şi vă mai rog să folosiţi următoarea adresă de e-mail: alex2108145@gmail.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)