O adiere de emoţie

IRINA LUCIA MIHALCA. Versurile sunt stângace: „din pădurea dorului şoaptele frunzelor/ îşi devoalează etern iubirea neschimbată” etc. Nu are rost să pierdeţi timpul realizând şi o variantă a lor în aromână. SORIN HAGIANU. Şi dv. scrieţi fără graţie, parcă aveţi un pix care zgârie hârtia: „Din păcate, cartierul în care colcăie mizeria/ nu seamănă cu uliţa pe care călăream asfinţitul.” etc. ŞTEFAN ALEXANDRU CIOBANU. Este o adiere de emoţie în versurile dv. Iată un exemplu: „un cer de frunze uscate lipit de asfalt/ şi/ nici măcar un gând prin casele astea vechi” Rămâne de văzut cum veţi evolua. KATY LUCU. Numai textele cântecelor la modă azi mai sunt aşa de puerile: „A căzut o stea/ Peste inima mea/ Şi de atunci mă trezesc/ Şi visez iar la ea/ Nu mai ştiu de e zi/ Sau e noapte mereu/ Dar în inima mea/ Bate acum doar o stea./ Rece, palidă, tristă/ Licărind ca o şoaptă,/ Mă atrage în noapte/ Ca o tainică soartă.” CRISTINA STANCU. Mi-aţi făcut o surpriză plăcută (ca Adrian Cioroianu pe vremea când era şi el elev de liceu) trimiţându-mi un eseu. Elevii de liceu scriu cu predilecţie poezii de dragoste, astfel încât dv. vă înscrieţi printre puţinele excepţii. Intitulat „Omul tragic în teatrul universal”, comentariul dv. se remarcă prin claritatea construcţiei de idei şi prin perfecta stăpânire a limbii române: „Cele mai de seamă «încarnări» literare ale tragicului sunt, în opinia mea, şase personaje remarcabile, asemănătoare şi totuşi distincte, care completează reciproc percepţia omului asupra existenţei sale şi mai cu seamă vorbesc despre evoluţia ideii de tragic în mentalul colectiv. Acestea sunt, pe rând, Prometeu al lui Eschil, condamnat la o moarte lentă şi perpetuă pentru generozitatea sa; Timon din Atena, amfitrionul risipitor devenit pustnic mizantrop, creaţie fină, de o adâncime psihologică rară a marelui Shakespeare; Hermiona şi Oreste ai lui J. Racine, simboluri ale patimii omeneşti şi nu în cele din urmă, Faust şi Margareta, un cuplu supus distrugerii, robit cunoaşterii şi vanităţii. Toţi sugerează menirea sisifică a fiinţei umane, condamnată să-şi reia caznele de fiecare dată, cu forţe înnoite.” Meritaţi nota 10. Totuşi mi-ar plăcea dacă, în viitor, aţi scrie într-un stil ceva mai firesc, ca şi cum v-aţi adresa unui prieten, nu unei comisii de examinare. VICTORIA DUŢU. Ceea ce scrieţi dv. suferă de naivitate. În afară de asta, folosiţi stângaci limba română (de exemplu alternaţi verbele la prezent cu cele la perfectul simplu sau imperfect, credeţi în mod greşit că „deosebit” înseamnă ales, superior, vă exprimaţi cu dezinvoltură pleonastic – „chipul ei meditativ şi gânditor” – etc.: „Rafaela e foarte fericită şi cu un zâmbet abea observat pe chipul ei meditativ şi gânditor îşi petrece copiii până la poartă, prin zăpada moale şi catifelată. Afară ninge cu fulgi mari. O cuprinse puţin frigul şi lipită de sobă începu din nou să se roage. Simţea cum în seara aceasta, ea era cu totul şi cu totul deosebită.” OANA BUCUR. Poemele dv., discursive, analitice, nu sunt poeme, ci momente de filosofare: „Uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea/ printre teorii./ Tot felul de teorii.// Şi ţi se îngustează pereţii fiinţei/ până la sufocare.// Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii/ te strivesc în tine/ subtil/ până la nefiinţă// Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi,/ să dai înapoi, sau să avansezi/ şi uite aşa, tot înaintând/ / undeva, pe parcurs/ te priveşti în oglindă/ şi nu mai eşti tu.// Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult./ Eşti în lume şi al lumii./ Cu prisosinţă chiar.” Ideile nu sunt noi, dar trăite de dv. cu candoare au un anumit ecou în conştiinţa cititorului. ŞTEFAN AFRIMESCU, STEJĂREL IONESCU, TEO LAUREAN, GABRIEL ANDRONACHE. Textele nu sunt publicabile. Ele dovedesc însă că aveţi aptitudini pentru scris.

Arta tandreţii

ANDREI BADEA. Nu vă mai victimizaţi! Nu pot să dau răspunsuri prompte pentru că primesc sute de texte pe lună, unele de o mare întindere. Ca şi poemele, povestirile dv. sunt bine scrise. Observarea atentă a realităţii, imaginaţia, inteligenţa artistică, umorul, toate aceste calităţi şi altele se regăsesc, bine dozate, în „Lupta”, „Furtuna” şi „Visul”. Sunt momente, în mod special în „Furtuna”, când cititorul se împiedică în excesul de imaginaţie, ca o femeie într-o rochie prea lungă. Dar scrisul propriu-zis rămâne mereu fluent, expresiv, reconfirmând faptul că sunteţi talentat:
„De trei luni s-a lăsat peste România căldura. Groasă ca o pastă, a venit lent, fără să scoată zgomot, a intrat în case, în birouri, în şcoli, în aeroporturi, la metrou. Oamenii râdeau, la emisiunile televizate se făceau glume, ştiau că va fi rău, dar nu se aşteptau la asta. A venit, maiestuoasă, ca o stăpână, şi a ocupat, în doar câteva zeci de ore, un teritoriu calm, cu iarbă proaspătă şi pământ mănos, cu munţi înalţi, cu animale sănătoase: moartea s-a instalat leneşă undeva în spate, oarecum într-o parte, pieziş, şi de văzut o văd câţiva nebuni şi copiii. Dar nimeni nu-i ascultă.”

MARC D. JURA. Poeziile dv. sunt diluate (aţi turnat proză în ele), dar au ceva care place. Probabil un sentimentalism de bună calitate, ca al şansonetelor cântate de Jacques Brel sau Yves Montand:
„Un lucru trist este să mergi în/ fiecare zi în parc să vezi o fată care plânge/ Şi poate şi mai trist/ este să n-ai curajul să o mângâi// Şi mult mai trist de-atât ar fi/ să nu o liniştească mângâierea ta// Şi mult cu mult mai trist este după ce pleacă să îi/ ridici batista în care lacrimile s-au amestecat cu praful// Să mergi apoi la tine să te pui/ pe pat încălţat şi să asculţi un blues// S-asculţi apoi the moonlight sonata să ţi/ se-nchidă ochii de oboseală şi să nu vrei să dormi// Să simţi în nări/ parfumul trist al batistei de pe noptieră// şi să adormi fără să
te sărute cineva de noapte-bună”

LAURA SGÂRCITU. „V-am trimis în 2010 nişte texte şi am primit de la dv. următoarea apreciere:
«Cele cinci scurte povestiri pe care mi le-aţi trimis – „Sânziana”, „Poză la minut”, „Iris”, „Eşarfa mov”, „Rosa” – sunt scrise simplu, alert şi conţin câte o bine calculată alunecare în fantastic. Par improvizate de Mircea Eliade într-un moment de relaxare. E ceva.»
Am luat-o drept o încurajare, am mai lucrat textele şi iată, materialul se pare că va fi publicat de editura Charmides din Bistriţa.
Mi-ar face o mare onoare dacă aţi accepta să scrieţi câteva rânduri pentru coperta patru. Vă ataşez materialul care mai are nevoie de ultima corectură.”
Am să scriu cele câteva rânduri, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei zile. Sunt prins într-o plasă de obligaţii care nu-mi permite să fac aproape nimic în plus. Oricum, mă bucur din toată inima că vă apare cartea.

RALUCA LEONTINA NEAGU. Multe dintre poeme sunt străbătute de o undă de lirism autentic. Iată un exemplu (am tăiat începutul poemului, care era mai prozaic):
„mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău/ şi multă linişte binefăcătoare./ te surprind zâmbind/ sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste/ mai e puţin/ ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod// obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi/ printre tot felul de oameni/ ne rămân/ o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi/ îţi promit că/ fericirea va fi un animal de companie pe care/ îl vom plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele noastre// viitorul/ noi doi casa de pe lună şi/ iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.”
Imaginile la care recurgeţi sunt delicat-surprinzătoare, reuşind să transmită cititorului emoţia dragostei adolescentine. Definirea şcolii ca o „clădire bătrână care ne fură 6 ore din dragoste” are şi un fin umor. Cu asemenea versuri cuceriţi nu numai bărbaţi, ci şi critici literari!

IOAN BARB. Povestirile sunt de un sentimentalism sfâşietor (deşi alunecă uneori în melodramă). Poemele, în mod special cele de dragoste, reuşesc şi ele să emoţioneze, prin ceea ce s-ar putea numi o artă a tandreţii:
„Mâna ta nu are nevoie de podoabe/ să strălucească/ îmi deschide singurătatea/ ca o cheiţă de aur/ mă face să doresc să rămână în mine/ acest moment întipărit/ cum rămâne cerul sorbit/ cu cea din urmă suflare/ pe ochiul sticlos al înecatului// mâna ta nu are nevoie de cheie/ să deschidă cuşca leului/ care înghite teama/ când mă atinge/ simt cum peste bătrânul din mine/ creşte un alt bărbat// are în sânge scame/ din petale de trandafir”.

Ce avem noi doi de ascuns?

DAN COSTINAŞ. Povestirile ultrascurte (fiecare de exact 500 de semne!), atribuite unui pescar bătrân, din proiectata carte „Umbra mării şi alte confesiuni”, sunt, mai degrabă, poeme în proză. Atent lucrate, cu o tentă de poveste şi vis, ele suferă totuşi de o banalitate discretă, care le face în cele din urmă plictisitoare:
„Au amarat deja primii dintre pescarii plecaţi de cu seară în larg; la 6 punct se deschide bursa, unde fiecare îşi va striga marfa proaspătă. Moş Ed. e cel mai bătrân dintre ei, nimeni nu ştie exact cum îl cheamă ori ce vârstă are. Cei puşi pe şotii spun că Moş Ed. era deja unchiaş acum 50 de ani când a ars arhiva primăriei. În fiecare seară pleacă ultimul şi dimineaţa e, întotdeauna, primul, mereu cu barca plină de peşte. Pe mulţi îi roade invidia: Are învoială cu diavolul, altfel nu se explică!”(„Bursa de pe chei”);
„Sirenele chiar există, nu sunt doar fiinţe imaginare aşa cum ni se spune. Fiecărui bărbat din lume îi este hărăzită o sirenă. Curios e faptul că îi auzi limpede cântecul ademenitor, dar o vezi numai cu câteva clipe înainte de moarte. Şi încă ceva la fel de straniu: nu vorbesc, doar cântă! În ciuda evidenţei, cei lipsiţi de darul vederii susţin, la unison, că ei le aud şoptind; sunt bune sfătuitoare, au harul de a povesti frumos, iar uneori se complac în a desluşi căile complicate ale viitorului.” „(Ondine pereche”) etc.

GAVRIL-IOSIF SINAI. „Am 47 de ani şi locuiesc, împreună cu familia, în comuna Marpod, judeţul Sibiu. Îndrăznesc şi vă trimit câteva texte, «încercări de a scrie poezie» , pe care le supun judecăţii dv. critice. Concluziile şi observaţiile dv. (ale unui profesionist) mă vor bucura, indiferent de conţinut. Dacă «versurile» mele provoacă râsul (nu fiindcă ar conţine umor, ci naivitate, acrobaţii sfârşite cu luxaţii...) voi trece de partea dv. şi vom râde împreună. Sigur, voi încerca pe viitor să evit acrobaţii riscante, chiar dacă nu voi putea scrie decât pentru mine (cum este acum). Vă mulţumesc !”
Ce bine ar fi dacă toţi corespondenţii ar avea bunăcredinţa şi umorul dv.! Aş întineri cu douăzeci de ani. După cum fără îndoială aţi observat, am tăiat laudele la adresa mea. Nu de complimente am nevoie, ci de modul dv. prietenos de a dialoga.
Poemele, scrise într-un stil dezinvolt şi imprecis, par improvizate în momente de voioşie, de către un amator. Totuşi fac din când în când atingere cu poezia. Reproduc, ca exemplu, poemul fără titlu despre ţărani
„Stă ţăranul la sfat cu pământul/ scrutându-i necuprinsul cu priviri albe,/ pătrunzându-i verdeaţa cu inima/ gustându-i trupul negru/ emoţiile colorându-le faţa;/ îşi şterg lacrima unul altuia/ cu fierul plugului, cu ştergarul holdelor,/ prinşi în amor milenar/ se strâng îmbrăţişaţi/ sub lampa istoriei surâzătoare.// Vorbele lor sunt tăcere şi trudă;/ uneori se implică politicos/ privighetori de pe creanga unui stejar glorios/ sau vulturul de sus, de lângă cer/ necuvinte de duh se spun prin văzduh;/ cu soarele şi luna ca adăpost/ încărunţiţi, ţăranul şi pământul îşi amintesc...// Astăzi/ în ritm postmodern,/ într-un spaţiu virtual,/ fermierul policalificat/ polemizează cu pământul poluat./ Istoria plânge uitată sub pat.”
Aveţi talent, aveţi sensibilitate, v-ar mai trebui o cultură literară bine însuşită.

ROXANA MĂLĂESCU. Îmi displace faptul că nu luaţi poezia în serios. O trataţi nu ca pe un joc (ceea ce ar fi cu totul acceptabil), ci ca pe o joacă:
„mi-am uitat numele pe prispă/ starostele meu lucrează la dictatura prispei/ / îi întorc spatele şi plec spre un nou fragmenţel/ nu mai citesc cărţile întregi/ să nu mă întrebaţi de ce/ p.s. o să mă logodesc cu timpul/ ha ha ha ce-o să vă fac atunci/ nu pleca generaţie de pe scenă/ o să se aştearnă praful pe ea”

MARY DECA. Regret, nu pot să vă răspund în particular. Cred că exageraţi cu discreţia, ce avem noi doi de ascuns?

PSEUDOLUCENS CROCE. Poemul „Dor de Khayyám” este graţios ca versurile poetului persan de acum aproape o mie de ani pe care îl evocaţi, dar şi livresc-ludic, în stilul lui G. Călinescu:
„Îi aprind o ţigară/ ca să respir din moarte/ şi-mi zic de ce, Khayyám,/ stai singur fără un gând/ ridică-te şi vino,/ am vin pe săturate/ frumoase Rubaiyate/ şi să privim neantul/ ca pe un chip de fată.” etc.

D.M.G. Dizertaţii versificate – acesta ar putea fi subtitlul unui eventual volum de poezii publicat de dv.:
„Fir de praf planeta noastră într-un larg îmbrăcământ.../ Nu cunoaştem mare lucru – câmp minat cu speculaţii.../ Cum arată serpentina de la ceruri la pământ?/ Nu-i avem reprezentarea, nici formule sau relaţii.../ Dorm adânc sub straturi groase de argilă şi rugină,/ îngropate în tăcere, povestiri din moşi-strămoşi,/ Plăsmuiri decolorate de necrozele–patină,/ Despre «zmei» de altădată, «consânzene», «feţi-frumoşi»...// Pietre–om sau pietre–ruguri, temple mari polivalente/ Lungi corăbii şi ruine cu tăbliţe–exponate,/ Reconstituie trecutul din imagini şi fragmente,/ Vârfuri de săgeţi şi lăncii, amfore frumos pictate.”
Poemele impun respect, dar şi plictisesc prin ritmul lor mereu acelaşi. Trist este că nu emoţionează, aşa cum nu emoţionează ţăcănitul unui motor.

Plăcerea de a mânca direct din cratiţă

PROF. RADU IOAN IEPURE. Textele pe care mi le-aţi trimis nu sunt poezii, ci cugetări în versuri. Stilul solemn-sentenţios şi modul stângaci de folosire a limbii române le fac uşor ridicole:
„Ca prizonier al vieţii, mă revolt/ Şi către ceruri eu întreb: de ce?/ Departe, în esenţa lui de loc/ Un strop de moarte este în orice// În viitor, ca şi în ce-a trecut/ Un strop de moarte vine să vegheze/ Fantasme care nu mai sunt de mult/ Şi nu vor fi nicicînd ca să dureze.”
Epigramele, lipsite aproape complet de umor, mai degrabă jignesc decât amuză. Un singur exemplu:
„Am auzit o veste,doamne/ Care nu este prea drăguţă/ Cică, Becali, pe sub haine/ Ar avea blană de... maimuţă!”
Sunteţi, regret că trebuie să v-o spun, departe de literatură.

LILIANA DAVID. Amestecul de science-fiction, proză fantasy şi poezie din povestirile dv. reprezintă, de fapt, un mod de a visa cu ochii deschişi. Este frumos că vă petreceţi astfel timpul (care bărbat nu şi-ar dori să întâlnească, în vremurile noastre atât de lipsite de poezie, o femeie ca dv.?), dar textele care rezultă n-au valoare literară. De ce? Probabil pentru că, scriind, nu aveţi în vedere un cititor căruia vă adresaţi, nu urmăriţi emoţionarea lui, ci vă scăldaţi de una singură în plăcerea reveriei. Defularea – iertaţi-mă că fac propoziţii apodictice, ca Moise – nu produce literatură.
În plus, impresia este stricată uneori de reminiscenţe din filmele SF americane:
„– Nic, redresează naveta! Mir, ţi-ai revenit?
– Da, şefa. Nu ştiu ce s-a întâmplat…
– Trebuie să ieşim de aici, să ne întoarcem pe Lună.
– Am redresat sistemul de timp subspaţial. Aici a fost o mică problemă, spuse Nic.
– Atât de mică încât era să ne trezim în alt univers. De fapt, am fost acolo.
– Cum… am fost acolo? mă întrebă Mir.
– Voi nu aţi simţit?
– Eu nu ştiu nimic.
– Nic, tu ai simţit ceva?
– Am simţit un miros cunoscut, când m-am trezit. Atât. Ai vreo explicaţie?
– Era mirosul lui Roger. Am revăzut toată scena dispariţiei sale. Probabil se străduieşte să se întoarcă. Dar n-a reuşit… Încearcă să ne contacteze prin subspaţiu. Cred că e prins între cele două universuri. Nu poate fi de două ori în acelaşi univers. S-ar autoanula. Doar dacă şi-a schimbat structura ADN. Însă nu ştiu cum ar fi putut face asta.
– Mai avem câteva minute şi ajungem. Acum ieşim în spaţiu.”

LIA VERNESCU. În poezie, ca şi în proza pe care mi-aţi trimis-o cândva, faceţi, din punct de vedere stilistic, un fel de patinaj artistic, cu alunecări rapide şi piruete graţioase, demne de aplaudat. Totuşi, sunt, parcă, prea multe cuvinte în textele dv. Impresia de... volubilitate feminină bruiază ceva din gravitatea unor momente. Iată ideile poetice (cum să le spun altfel?) care mi-au plăcut cel mai mult:
„desprinde-mi mâna lin din mâna ta, ca-ntr-o uitare/ un lotus lent îndepărtându-se de mal/.../ desprinde-mi mâna lin, n-o să mă doară,/ aşa cum scoicile – lipite mâini – nu simt/ din rugăciunea lor când sunt desprinse...” („Sunt scoici în care marea n-a rodit”);
„Nici o speranţă-mbrăcată în haina secundei de-atunci,/ căci am închis-o-n flacoane şi-am pus-o în scrinul cu vrăbii/ şi destrămata-i dantelă de spumă uitată pe stânci/ nu poate fi aşezată drept pânză nici unei corăbii.” („Desuet”)
„eu şi tu ne bem timpul îl savurăm/ în salon tolăniţi printre perne de catifea/ şi alte mărunte cuvinte silabe ah-uri şi oh-uri/ se târăsc la picioarele noastre se gudură/ fă-mă catren zice unul firav şi suav pisică gânditoare/ fă-mă distih vreau să fiu odă/ am filoh şi troheu şi dactil” („Supravieţuire”)

RADU ALEXANDRU. „Dacă timpul va fi îngăduitor cu dv., mi-ar plăcea să îmi explicați de ce poemul inserat (mai jos) este de valoare. V-am dat şi link- ul de unde l-am copiat: Clubul de lectură Institutul Blecher. Făcând public acest răspuns pe blogul dv., poate vor înţelege şi alte persoane de ce este valoros.
Dacă este posibil, vă rog să postaţi nişte poeme ale contemporanilor (poeţi consacraţi) pe care le considerați de calitate, de valoare. Cei care vizitează blogul să ia aminte cum se scrie un poem adevărat.”
Poemul lui Ilieş Gorzo, „simone d. beauvoir”, copiat de dv., este LIPSIT de valoare. Autorul mizează pe şocul pe care l-ar putea provoca imitând gândirea naiv-licenţioasă a unei fete dintr-o familie proastă. Modul ei golănesc de-a înţelege relaţia cu un bărbat nu-l şochează – cel mult îl dezgustă – pe un om educat, iar de plăcut nu poate să placă decât unui intelectual care face eforturi să se exprime ceremonios, care simulează, deci că este intelectual, şi aşteaptă cu nerăbdare ocazia să vorbească murdar. (Cunosc pe cineva care consideră un chin să mănânce din farfurie, folosindu-se de furculiţă şi cuţit, iar când rămâne singur acasă simte o plăcere să hăpăie mâncarea cu gura, direct din cratiţă.)
Cât priveşte poemele cu adevărat valoroase, doritorii le pot găsi ei înşişi în cărţile unor poeţi de azi ca Emil Brumaru, Ana Blandiana, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop.

Să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult...

DARIAN NOAN. „Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să citiţi piesele mele de teatru şi că mi-aţi răspuns atât de repede. Ar trebui să înţeleg, din tonul dv., că nu merită să mă mai ostenesc să scriu...(?)
Deşi nu vreau să abuzez de bunăvoinţa dv, îndrăznesc să vă mai rog ceva. Cred că ar fi util nu doar pentru mine, ci pentru majoritatea celor care vă trimit scrieri de-ale lor, să ne daţi şi câteva repere, de preferat cât mai apropiate posibilităţilor noastre de comparaţie. De pildă, in cazul meu, dacă mi-aţi putea indica o piesă de teatru contemporană (românească, la modul ideal) care, după părerea dv. este bine scrisă, originală, profundă. Pe care mi-aţi da-o ca exemplu?”
Eu, cred, dimpotrivă, că merită să mai scrieţi. Dar mi-ar plăcea ca textele dv. să aibă mai multă profunzime. Dintre dramaturgii români, cred că ar fi bine să-l citiţi pe Matei Vişniec. Piesele lui au o frumuseţe stranie, fiind o sinteză de literatură a absurdului şi expresionism. În plus, construcţia lor este „la vedere”, ca mecanismele acelor ceasuri închise în carcase transparente.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Este inteligent conceput şi poemul despre Isus Hristos (pe care vi-l reprezentaţi ca pe un nebun dintr-un ospiciu). Încep să cred că răspunsul meu de data trecut a avut un efect pozitiv asupra dv., făcându-vă să-l părăsiţi pe Satan în favoarea Mântuitorului...

ANA MARIA STĂNILĂ. În textele dv. sunt fulguraţii de poezie, care nu numai că durează prea puţin, dar nici compun un tot unitar, ca să rămână în conştiinţa cititorului. Oricum, aveţi înclinaţie pentru poezie.

MILENA SLOVENSKI. „Trebuie să recunosc că am emoţii, ca la examen, în timp ce scriu e-mail-ul acesta, pentru că tocmai am terminat de citit cartea dumneavoastră „Cum te poti rata ca scriitor”(a fost savuroasă de la început până la sfârşit şi mă felicit că am găsit-o în librarie, am râs zgomotos) Ca o consecinţă logică vă trimit o incercare de poezie pentru a-mi spune dacă are sens sau nu să continui. Menţionez că lucrez ca medic şi nu îmi propun să-mi fac din scris o meserie.”
„Divorţul/ A devenit/ obsesie in mintea obosită/ Pe lângă/ decizii şi uşi închise de deschis/ O lecţie/ învăţată şi primită/ Scrisă,/ subliniată, repetată,/ chiar şi-n vis./ Când ....te-ndoieşti/ de fiecare pas/ Când.... fiecărui/ gând ţi se cere să-i dai glas/ Când...din fir/ nu a mai rămas nimic de despicat/ Când ...nici/ măcar un nerv intact de tocat./ Când.../ numele nu mai ştii să ţi-l scrii,/ Tu încă/ speri la ziua în care îţi revii?”
Şi eu am emoţii când mă duc la medic/ Aşa că suntem chit.
Poemul despre divorţ, singurul pe care mi l-aţi trimis, nu are valoare literară. Este prozaic. Dar dovedeşte că aveţi capacitate de autoanaliză şi reflecţie, ceea ce nu este puţin.

ION VALENTIN CEAUŞESCU. Poemele dv. sunt de-o originalitate frapantă. Aveţi o imaginaţie prodigioasă, un simţ al comediei existenţei, un mod ingenios de vă folosi cultura literară. Mizez pe dv. ca poet.
„Trecuseră deja mulţi ani de când/ Cei şapte contra plebei/ Îţi măcinau creierele la o cisternă de bere/ Când discuţia lâncezea/ Ei îşi rodeau mâinile până la umeri/ Când ideile începeau să curgă/ Noi braţe colorate le creşteau la loc// Trecuseră deja prea mulţi ani/ De când încercau să găsească răspunsul/ Milioane de oameni trecuseră pe lângă masa lor/ Barul se renovase deja/ De nouă ori fără ca ei să se fi ridicat/ de pe scaunele/ care erau zdrelite murdare mâzgălite”

EMILIA CANEA. În zadar sunteţi o fiinţă sensibilă (în mod evident sunteţi), dacă vă lipseşte o educaţie intelectuală serioasă. Poemele dv. sunt naive, seamănă cu nişte compuneri şcolare versificate:
„Floare de colţ, floare de piatră,/ În fiecare noapte-aşteaptă/ În neclintirea ei măreaţă,/ S-o-nvăluie a zilei ceaţă.// Se uită mândră către stele,/ Dar strălucind mai mult ca ele,/ O frumuseţe delicată,/ Curată, albă, nepătată.// Nu trece zi fără să vrea/ În faţa soarelui să stea,/ Strângând încet între petale/ Lumini şi umbre-adânci şi pale.// Din locul său, pe colţ de stâncă,/ Privirea-n juru-i şi-o aruncă,/ Nădăjduind, visând, sperând,/ Tot împletind gând după când.”
(În treacăt fie spus, „nădăjduind” şi „sperând” înseamnă acelaşi lucru.)
În această etapă a evoluţiei dv. ar fi bine să scrieţi mai puţin şi să citiţi mai mult.

Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9

DARIAN NOAN. Piesa de teatru „Plagiat” este o satiră de moravuri scrisă dezinvolt, dar lipsită de profunzime, pe linia comediilor (astăzi uitate) ale lui Aurel Baranga.
Următoarea piesă, „Din Infern, Magdalena”, subintitulată, într-un stil de un senzaţionalism ieftin, „strigăt de groază şi mister”, dezvoltă simplist şi pe alocuri frivol o idee originală şi productivă din punct de vedere dramaturgic: o femeie, Magdalena Anghelov, moartă de 22 de ani şi aflată în Iad, ne povesteşte,, nouă, celor încă în viaţă, cum e în lumea de dincolo. („După ce murim, nu ne mai amintim cine am fost şi ce am făcut înainte să ajungem aici. Cel puţin aşa e aici, în iad. Ni se agaţă de gât sau de un picior o plăcuţă pe care scrie: nume, prenume, data morţii şi adresa exactă unde am fost repartizaţi. Cam atâta... Păi ce credeţi? Dacă ne-am putea aminti tot ce vrem, poate ne-am aminti ceva plăcut, şi am fi chiar fericiţi preţ de câteva clipe, ori... aici e iadul, doar v-am spus. De unde atâta debandadă, fiecare să-şi amintească ce are chef?)
În sfârşit, „12/21 sau A doua venire” tratează, cu o superficialitate gazetărească, o temă gravă, de care s-au ocupat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Dostoievski, de exemplu, în „Fraţii Karamazov”) şi nume ipotetica revenire a lui Isus Hristos pe pământ.

CARMEN GHEORGHE. O agitaţie interioară ieşită din comun, o nervozitate erotică paroxistică, acestea sunt trăsăturile distinctive ale personajului feminin din proza dv., în care probabil vă proiectaţi. Dacă m-aş folosi de note, v-aş da nota 9. Nu 10 pentru că, din cauza unui mod precipitat de a scrie, apar în text şi unele omisiuni, forţări ale sensului unor cuvinte etc. Oricum, îmi pun speranţe în dv.

RADU ALEXANDRU. „Lăudabilă iniţiativa dumneavoastră, dar ce folos?! Un geniu rămâne totuşi un geniu şi nu are nevoie să îl descoperiţi dumneavoastră. Să îl descoperiţi este mai uşor, să îl ajutaţi este mai greu, dar satisfacţiile sunt altele. Dacă într-adevăr vreţi să realizaţi ceva memorabil, alegeţi persoane, din rândul celor care vă scriu, pe care le consideraţi talentate şi ajutaţi-le să devină prozatori/poeţi cu renume, marca Alex Ştefănescu. Aţi acumulat foarte mult şi ar fi păcat să nu dăruiţi măcar o parte din ceea ce aţi dobândit. Aşa văd eu inţiativa dumneavoastră finalizată: oameni simpli din popor, dar talentaţi, care devin un nume pentru literatura română sprijiniţi de dumneavoastră.
Dacă v-am deranjat prin acest mesaj, îmi cer scuze. E doar o opinie personală, nimic mai mult.”
Nu m-aţi deranjat. Dar înainte de a vă răspunde îi invit pe cei care îmi scriu să comenteze ei opinia dv.

CĂTĂLIN CONSTANTIN. Există un demonism premeditat în poezia dv., şocant pentru cititor. Poemul în care vorbiţi explicit de prietenia dv. cu Satan reprezintă un mod inteligent de a provoca gândirea comună:
„L-am bănuit pe Satan într-o zi/ Oare el va fi fiind vinovat/ de cugetul meu smintit/ ca o gheară strângând disperat inima/ dorind s-o stoarcă de păcat,/ de morbul ce l-am adunat,/ de cuvântul ce-şi lua glas schivnicesc?/ M-am închinat de atunci la sfintele-i cruzimi,/ la geometria lor de prin icoane/ şi frate mi s-a declarat,/ ne-am însoţit părtaşi la crudele orori/ şi am băut din moarte ca din vin/ sătui peste firesc de-acest festin/ şi îmbătaţi ca-n tragicul grecesc/ bacantele ne-au sărutat/ de am crezut că-nnebunesc./ Şi fermecat de îndoială,/ de boală, chiar şi de urât,/ cortina-n două am sfâşiat,/ în joc grotescu-am exprimat/ şi ca un blestemat erou/ adânc în beznă m-am nălţat,/ celui prea mic i-am fost călău,/ de la cel mare am furat,/ cu bucurie am adunat/ plăceri ce dracu însuşi n-a gustat./ Am sodomit în gând şi-n faptă/ şi am hulit nebuni pe Dumnezeu,/ iubindu-ne această soartă/ de-a fi trufaşi şi de-a nega mereu,/ doar fericirea am căutat,/ muşcând din spirit şi din carne/ ca nişte fini esteţi întru păcat./ Pe aceste note profund îngrozitoare,/ pe această scenă de pierzare/ voi fi mai luminos, mai mare/ ca mult prea slăvitul meu prieten/ ce domină peste tartare/ şi ajunşi în punctul culminant/ să-şi plece coarnele adânc.”
Ceea ce scrieţi merită toată atenţia, sunt curios cum veţi evolua.
P.S. Cum aş îndrăzni să nu vă laud când ştiu că sunteţi prieten cu Satan?

Amânare

Îmi cer scuze, dar abia joi, 26 ianuarie, pot să postez noi răspunsuri. O voi mai face-o apoi duminică, 29 ianuarie, intrând astfel în normal. Alex. Ştefănescu